ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 960/2012

Asupra recursurilor

de față;

În baza lucrărilor

din dosar constată următoarele:

Prin încheierea din 15 martie 2012 pronunțată

în Dosarul nr. 3302/90/2011, Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru

cauze cu minori și de familie, investită cu judecarea cauzei în calea de atac a

apelului, în baza art. 300

2

C. proc. pen. raportat la art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen., a constatat legalitatea și temeinicia măsurii

arestării preventive a inculpaților P.D., S.A., F.M.C. și L.I.D.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de apel a reținut, în esență, că nu s-au schimbat temeiurile

avute în vedere la luarea măsurii, existând în continuare probe că inculpații au

săvârșit faptele pentru care sunt cercetați și pentru care legea prevede pedeapsa

închisorii mai mare de 4 ani.

De la data când s-a verificat

ultima dată legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive nu au intervenit

elemente noi, care să conducă la concluzia că s-ar fi schimbat temeiurile avute

în vedere la luarea măsurii.

Împotriva acestei încheieri

au formulat recurs inculpații P.D., F.M.C. și L.I.D., solicitând punerea lor în

stare de libertate întrucât nu mai subzistă temeiurile avute în vedere la luarea

măsurii arestării preventive.

Înalta Curte de Casație

și Justiție, examinând recursurile în conformitate cu dispozițiile art. 385

14

C. proc. pen., pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, constată

că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce urmează.

Analizând actele și lucrările

dosarului, se constată că temeiurile care au determinat arestarea inițială a inculpaților

P.D., F.M.C. și L.I.D. se mențin, fiind îndeplinită una din condițiile alternative

prevăzute de art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen.

Sub aspectul dispozițiilor

art. 143 C. proc. pen. raportat la art. 68

1

C. proc. pen., se constată

că probatoriul administrat până în prezent nu a făcut să înceteze presupunerea rezonabilă

că inculpații au comis infracțiunile pentru care au fost arestați și ulterior trimiși

în judecată.

Referitor la dispozițiile

art. 148 lit. f) C. proc. pen., se constată că și acestea sunt întrunite, în sensul

că infracțiunile de săvârșirea cărora sunt acuzați recurenții inculpați (art. 211

alin. (1), alin. (2) lit. a), b) și c), alin. (2

1

) lit. a) C. pen.,

art. 20 raportat la art. 208, 209 alin. (1) lit. a), c), e), g) și i) C. pen.,

art. 279 alin. (1) C. pen.) sunt sancționate cu închisoarea mai mare de 4 ani, iar

lăsarea acestora în libertate prezintă în continuare un pericol concret pentru ordinea

publică.

În acest context, se impune

sublinierea că în jurisprudența C.E.D.O., în special cu referire la unele cauze

împotriva Franței (Letellier v. France) s-a admis că prin gravitatea deosebită și

prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o tulburare

a societății de natură să justifice o detenție preventivă.

Timpul scurs de la momentul

luării măsurii arestării preventive nu este de natură a atenua în mod semnificativ

impactul negativ pe care l-ar avea asupra opiniei publice judecarea inculpaților

în stare de libertate, pentru infracțiuni de o asemenea gravitate existând riscul

săvârșirii unor noi astfel de fapte.

Pe de altă parte, acest

interval de timp nu are nici caracter nerezonabil față de particularitățile cauzei

și de diligențele sporite cu care au acționat organele judiciare, în prezent cauza

aflându-se în fața instanței de apel.

La acest moment procesual,

Înalta Curte nu identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în libertate, ci

apreciază că întregul material probator administrat în cauză, menționat prin sentința

penală din 30 ianuarie 2012, de condamnare, impune privarea de libertate, în continuare,

iar nu vreo altă măsură preventivă, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă

scopul preventiv reglementat de art. 136 C. proc. pen.

Tot astfel, se apreciază

că măsura arestării preventive se impune a fi menținută și prin raportare la exigențele

art. 5 parag. 3 din C.E.D.O. care protejează dreptul la libertate al persoanei,

câtă vreme se bazează pe motive pertinente și suficiente a o justifica.

Pertinența și suficiența

acestor motive se apreciază de instanță în ansamblul circumstanțelor particulare

ale cauzei și prin raportare la prevederile art. 136 C. proc. pen., privarea de

libertate a inculpaților fiind necesară și pentru buna desfășurare a procesului

penal, în cauză fiind respectate toate garanțiile procesuale de care aceasta se

bucură conform legislației în vigoare.

Pe cale de consecință,

constată că măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea prevederilor

legale și că nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la momentul arestării preventive,

în acord cu art. 139 alin. (1) și (3) C. proc. pen.

Față de cele reținute,

în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge,

ca nefondate, recursurile formulate de inculpații P.D., F.M.C. și L.I.D.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenții inculpați la plata cheltuielilor judiciare

către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de inculpații P.D., F.M.C. și L.I.D. împotriva încheierii

din 15 martie 2012 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu

minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 3302/90/2011/a4.

Obligă recurenții inculpați

la plata sumei de câte 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din

care suma de câte 100 RON, reprezentând onorariul apărătorilor desemnați din oficiu,

se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 30 martie 2012.