ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1253/2012

Asuprea recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

încheierea din 5 aprilie 2012 pronunțată în Dosarul nr. 3302/90/2011Curtea de

Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, investită

cu judecarea cauzei în calea de atac a apelului, în baza art. 300

2

raportat la art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen., a dispus,

menținerea stării de arest preventiv a inculpaților F.M.C. din municipiul

București) și L.I.D. din comuna Dumbrăveni, jud. Vrancea).

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a

reținut, în esență, că măsura a fost luată cu respectarea dispozițiilor legale

în materie și se impune menținerea ei, întrucât subzistă temeiurile care au

determinat-o deoarece, la dosarul cauzei se află suficiente probe de natura

celor la care se referă art. 143 rap. la art. 68

1

C. proc. pen., din

care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpații F.M.C. și L.I.D. au săvârșit

faptele pentru care sunt cercetați.

În raport cu art. 5 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și art. 23 din Constituție, măsura lipsirii de libertate a

unei persoane se poate dispune atunci când există motive verosimile că s-a

săvârșit o infracțiune sau există motive temeinice de a se crede în

posibilitatea săvârșirii unei noi infracțiuni, fiind necesară astfel apărarea

ordinii publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor, desfășurarea în

bune condiții a procesului penal.

Instanța de apel, a apreciat că activitatea

infracțională descrisă în rechizitoriu, faptele pentru care prima instanță a

dispus condamnarea inculpaților, sunt de natură să formeze convingerea că

lăsarea în libertate a acestora prezintă un pericol concret pentru ordinea

publică și justifică temerea că inculpații ar săvârși infracțiuni și impune

menținerea arestării preventive a acestora în raport de comportamentul inculpaților,

reacția opiniei publice, rezonanța faptelor imputate și urmările acestora.

Pericolul pentru ordinea publică își găsește expresia

și în starea de neliniște, sentimentul de insecuritate în rândul societății

generat de faptul că persoane bănuite de comiterea unor infracțiuni cu urmări

grave sunt cercetate și judecate în stare de libertate.

Împotriva acestei încheieri au formulat recurs inculpații, F.M.C.

solicitând înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu

părăsi localitatea și L.I.D. solicitând cercetarea în stare de libertate.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând

recursurile în conformitate cu dispozițiile art. 385

14

C. proc. pen.,

pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, constată că acestea

sunt nefondate pentru considerentele ce urmează.

Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte

constată că temeiurile care au determinat arestarea inițială a inculpaților F.M.C.

și L.I.D., se mențin fiind îndeplinită una din condițiile alternative prevăzute

de art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen.

Sub aspectul dispozițiilor art. 143 C. proc. pen.,

raportat la art. 68

1

C. proc. pen., Înalta Curte constată că

probatoriul administrat pană în prezent nu a făcut să înceteze presupunerea

rezonabilă că inculpații au comis infracțiunile pentru care au fost arestați și

ulterior trimiși în judecată.

Referitor la dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc.

pen., Înalta Curte constată că și acestea sunt întrunite, în sensul că

infracțiunile de săvârșirea cărora sunt acuzați recurenții inculpați (F.M.C.

pentru infracțiunile prevăzute de art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. a), b) și

c), alin. (2)

1

lit. a) C. pen., art. 20 rap. la art. 208-209 alin. (1),

lit. a), c), e) g) și i) C. pen., art. 211 alin. (1) alin. (2) lit. a), b) și c),

alin. (2)

1

lit. a) și b), alin. (3) C. pen., art. 279 alin. (3) lit.

a) C. pen., art. 20 rap. la art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. a) și b) și alin.

(2)

1

lit. a) și b) C. pen., în prezent aflat în stare de arest

preventiv în Penitenciarul Colibași, jud. Argeș și L.I.D., pentru infracțiunea

prevăzută de art. 26 rap.la art. 20 combinat cu art. 211 alin. (1) alin. (2) lit.

a) și b) C. pen. și art.

2

1

lit. a) și b) C. pen.) sunt sancționate cu închisoarea mai mare de 4 ani iar

lăsarea acestora în libertate prezintă în continuare un pericol concret pentru

ordinea publică.

În acest context, se impune sublinierea că în jurisprudenta C.E.D.O.

în special cu referire la unele cauze împotriva Franței( Letellier v. France)

s-a admis că, prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei

publice, anumite infracțiuni pot suscita o tulburare a societății de natură să

justifice o detenție preventivă.

Timpul scurs de la momentul luării măsurii arestării

preventive nu este de natură a atenua în mod semnificativ impactul negativ pe

care l-ar avea asupra opiniei publice judecarea inculpaților în stare de

libertate pentru infracțiuni de o asemenea gravitate, existând riscul

săvârșirii unor noi astfel de fapte.

Pe de altă parte, acest interval de timp nu are nici caracter

nerezonabil față de particularitățile cauzei și de diligentele sporite cu care

au acționat organele judiciare, în prezent cauza aflându-se în fața instanței

de apel.

C.E.D.O. stipulează în art. 5 parag. 1 lit. c)

necesitatea existenței unor motive rezonabile de a presupune că persoana

privată de libertate a comis o infracțiune, garantând astfel temeinicia măsurii

privative de libertate și caracterul său nearbitrar.

În Hotărârea Murray v. Regatul Unit, C.E.D.O. a

subliniat că dacă sinceritatea și temeinicia unei bănuieli constituiau elemente

indispensabile ale rezonabilității sale, această bănuială nu putea fi privită

ca una rezonabilă decât sub condiția ca ea să fie bazată pe fapte sau

informații care ar stabili o latură obiectivă între suspect și infracțiunea

presupusă. în consecință, nicio privare de libertate nu se poate baza pe

impresii, intuiție, o simplă asociere de idei sau de prejudecăți (entice,

religioase sau de altă natură) indiferent de valoarea lor, în calitate de

indiciu al participării unei persoane la comiterea unei infracțiuni.

Prin hotărârea Calejja v. Malta, Curtea a apreciat că faptele

probatorii care ar putea da naștere unei bănuieli legitime nu trebuie să fie de

același nivel cu cele necesare pentru a justifica o condamnare.

În speța dedusă judecății, se are în vedere nu numai

conformitatea cu dispozițiile procedurale ale dreptului intern, ci și caracterul

plauzibil al bănuielilor care au condus la menținerea măsurii privative de

libertate, precum și legitimitatea scopului urmărit de măsura luată.

La acest moment procesual, Înalta Curte nu identifică

vreun motiv întemeiat pentru punerea în libertate, ci apreciază că întregul

material probator administrat în cauză, menționat prin sentința penală nr. 11

din 30 ianuarie 2012, de condamnare impune privarea de libertate, în

continuare, iar nu vreo altă măsură preventivă, arestarea preventivă fiind

singura aptă să atingă scopul preventive reglementat de art. 136 C. proc. pen.

Tot astfel, se apreciază că măsura arestării preventive

se impune a fi menținută și prin raportare la exigențele art. 5 parag. 3 din C.E.D.O.

care protejează dreptul la libertate al persoanei, câtă vreme se bazează pe

motive pertinente și suficiente a o justifica.

Pertinența și suficiența acestor motive se apreciază de

instanță în ansamblul circumstanțelor particulare ale cauzei și prin raportare

la prevederile art. 136 C. proc. pen., privarea de libertate a inculpaților

fiind necesară și pentru buna desfășurare a procesului penal, în cauză fiind

respectate toate garanțiile procesuale de care aceasta se bucură conform

legislației în vigoare.

În consecință în baza disp art. 300

2

C.

proc. pen. rap la art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen. Înalta Curte va constata

legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpaților și va

menține starea de arest preventiv a acestora.

Pe cale de consecință constată că măsura arestării preventive

a fost luată cu respectarea prevederilor legale și că nu s-au schimbat

temeiurile avute în vedere la momentul arestării preventive, în acord cu art. 139

alin. (1) și (3) C. proc. pen. urmează a respinge, ca nefondate, cererea

inculpatului F.M.C. de înlocuire a măsurii arestării preventive.

Față de cele reținute, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile

formulate de inculpații F.M.C. și L.I.D. împotriva încheierii din 5 aprilie

2012 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie,

pronunțată în Dosarul nr. 3302/90/2011.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va obliga

inculpații la plata cheltuielilor judiciare către stat conform dispozitivului.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de

inculpații F.M.C. și L.I.D. împotriva încheierii din 5 aprilie 2012 a Curții de

Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată

în Dosarul nr. 3302/90/2011.

Obligă recurentul inculpat L.I.D. la plata sumei de 200 lei

cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei,

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

Obligă recurentul inculpat F.M.C. la plata sumei de 125

lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei,

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea

apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 20 aprilie 2012.