ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4224/2012

Asupra recursului de față

În baza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele

Prin încheierea de ședință din 6 decembrie 2012 a Curții de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 802/44/2012 în baza art. 300

2

C. proc. pen. cu referire la art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen. a constatat ca fiind legală și temeinică măsura arestării preventive a inculpaților A.L. , G.G. , G.P.D. , O.D., P.V.M., , P.E., S.M.  care a fost menținută.

Au fost respinse cererile de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau țara, respectiv de revocare a măsurii arestării preventive, formulate de inculpați.

Verificând din oficiu legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpaților, Curtea a constatat că temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri subzistă și la acest moment, când cauza se află în cursul judecății în apel.

Astfel, s-a reținut că, deși hotărârea primei instanțe nu este definitivă, ea statuează asupra vinovăției inculpaților nu doar în baza unor "indicii temeinice", ci în urma analizării, interpretării și coroborării de către instanță a probelor administrate atât în cursul urmăririi penale, cât și în faza cercetării judecătorești.

Prin urmare, nu se poate pune la îndoială faptul că sunt în continuare îndeplinite cerințele art. 143 C. proc. pen.

Totodată, contrar susținerilor inculpaților, Curtea a constatat că sunt în continuare îndeplinite și condițiile prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

În acest sens, - s-a reținut că infracțiunile pentru care inculpații sunt trimiși în judecată sunt sancționate de lege cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani - iar gravitatea deosebită a faptelor, modalitatea și împrejurările în care se reține că au fost săvârșite (în formă continuată, prin participarea unui mare număr de persoane, constituite în grup infracțional), prejudiciul important ce se reține că a fost cauzat părților vătămate și, nu în ultimul cuvânt, rezonanța socială negativă pe care ar avea-o, mai ales în actualul context economic, lipsa unei reacții ferme a organelor judiciare față de persoanele care comit astfel de fapte - toate acestea sunt elemente de natură să formeze convingerea că lăsarea în libertate a inculpaților ar prezenta în continuare un pericol concret pentru ordinea publică.

Susținerile inculpaților referitoare la depășirea termenului rezonabil al duratei măsurii privative dispuse au fost apreciate ca neîntemeiate, având în vedere complexitatea deosebită a cauzei și faza procesuală în care aceasta se află - aceea a judecății în apel.

În acest sens s-a reținut că, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa, a statuat că o hotărâre de condamnare pronunțată în primă instanță, împotriva căreia s-a declarat apel, justifică deținerea celui condamnat, fiind incidente disp. art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenție și nu intră în discuție, pe terenul art. 5 parag. 3 din Convenție, perioada detenției în timpul procedurilor în apel sau în casație (cauza B. contra Austriei, 29 martie 1990 - Seria A nr. 175, parag. 36, Wemhoff contra Germaniei, 27 iunie 1968, LABITA contra Italiei, 26772/95 - 6 aprilie 2004).

Totodată, Curtea a apreciat că menținerea măsurii arestării preventive este justificată și din perspectiva prevederilor art. 136 C. proc. pen., fiind necesară pentru a asigura buna desfășurare a procesului penal, aflat în stadiul apelului, și pentru a-i împiedica pe inculpați să se sustragă judecății sau executării pedepsei. Chiar dacă o parte dintre inculpați (respectiv inculpații G.G., A.L., S.M., și G.P.D.) au cerut în cursul judecății în apel, să se ia act de faptul că recunosc săvârșirea infracțiunilor și că solicită aplicarea art. 320

1

C. proc. pen., această conduită personală nu poate avea un rol precumpănitor în raport cu temeiurile mai sus-menționate, care justifică menținerea măsurii arestării preventive luată față de aceștia.

Prin urmare, Curtea văzând și dispozițiile art. 300

2

cu referire la art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., a menținut măsura arestării preventive a inculpaților A.L., G.G., G.P.D., O.D., P.V.M.l, P.E. și S.M..

Pe cale de consecință, reținând că nu sunt îndeplinite cerințele art. 139 C. proc. pen. a respins, ca nefondate, cererile de revocare și respectiv de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea sau țara, formulate de inculpați.

Împotriva acestei încheieri de ședință au declarat, în termen legal, recurs inculpații G.P.D. și S.M., fără a arăta în scris motivele de casare a încheierii de ședință atacate, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 17 decembrie 2012, sub numărul 802/44/2012/a4.

La termenul fixat pentru soluționarea recursului, apărătorul desemnat din oficiu pentru recurenții inculpați, în concluziile orale, în dezbateri a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării preventive, apreciind că temeiurile care au stat la baza luării măsurii privative nu mai subzistă.

Concluziile apărătorului recurenților inculpați, ale reprezentantului Ministerului Public, precum și ultimul cuvânt al inculpatului S.M. au fost consemnate în partea introductivă a prezentei decizii.

Examinând recursul declarat de către inculpat, prin prisma dispozițiilor prevăzute de art. 385

6

C. proc. pen., Înalta Curte constată recursul nefondat pentru considerentele ce se vor arăta:

Astfel, Înalta Curte reține că, în conformitate cu dispozițiile art. 300

2

C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța sesizată este datoare să verifice în cursul judecății legalitatea și temeinicia arestării preventive; iar potrivit art. 160

b

alin. (3) din același cod, iar când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune prin încheiere motivată menținerea stării de arest.

Din examinarea actelor dosarului se constată că, împotriva inculpaților G.P.D. și S.M. s-a luat măsura arestării preventive în baza art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunilor de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003; art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) și (5) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (prin intermediul SC U.P. SRL) și art. 215 alin. (1), (2), (3), și (4) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., (prin intermediul SC N. SRL) - inculpatul S.M.- și pentru săvârșirea infracțiunilor de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003; art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) și (5) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (prin intermediul SC C.99C. SRL); art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) și (5) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (prin intermediul SC U.P. SRL); art. 215 alin. (1), (2), (3), și (4) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., (prin intermediul SC N. SRL); inculpatul G.P.D.

Cu referire la recursul declarat Înalta Curte reține că potrivit art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 23 alin. (1) din Constituția României nimeni nu poate fi privat de libertate, totuși de la această regulă generală sunt înscrise și excepții.

Astfel, în art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului ratificată prin Legea 30/1994 se prevede că "se exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate și cel care a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente sau când existau motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune ori când există motive temeinice de a se crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia".

În raport de aceste reglementări internaționale, cu referire expresă la excepția reprezentată de arestarea preventivă se reține că privarea de libertate trebuie să se realizeze numai în formele legale și după procedura prevăzută de legislația fiecărui stat, conform convenției, respectiv cu respectarea procedurii prevăzută de legea procesual penală, prin raportare și la dispozițiile constituționale.

În cauză, așa cum rezultă din încheierea atacată, instanța de control judiciar a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual penală și a constatat în mod justificat, că temeiurile de fapt și de drept care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, confirmând în continuare privarea de libertate a inculpaților respectiv, infracțiunile deduse judecății sunt sancționate cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea inculpaților în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică.

Condiția existenței pericolului social concret pentru ordinea publică este îndeplinită, având în vedere infracțiunile pentru care inculpații au fost cercetați și trimiși în judecată, gravitatea faptelor, împrejurările concrete în care se reține în actul de inculpare că s-ar fi acționat, rezonanța socială negativă și valorile sociale însemnate lezate, sentimentul de indignare, frustrare care s-ar putea crea în rândul colectivității prin cercetarea inculpatului în stare de libertate.

În acest context Înalta Curte apreciază că lăsarea în libertate a inculpaților ar crea o stare de neliniște și neîncredere în rândul membrilor societății, sporindu-se nejustificat gradul de insecuritate socială la nivel local (Letellier vs.Franța). Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a statuat prin jurisprudența sa că, persistența motivelor plauzibile de a bănui că persoana privată de libertate ar fi comis o infracțiune, după o anumită perioadă nu mai este suficientă, autoritățile trebuind să analizeze situația personală a acuzatului mai în detaliu și găsească motive specifice pentru menținerea sa în detenție (cauza Khudoyorov c. Rusiei).

Pe această linie, Curtea a dezvoltat 4 motive acceptabile pentru a se refuza eliberarea: riscul ca acuzatul să nu se prezinte la proces; riscul ca, în cazul eliberării, acuzatul să împiedice desfășurarea procesului sau să comită alte infracțiuni; riscul să tulbure ordinea publică.

În ceea ce privește riscul de tulburare a ordinii publice, în chiar accepțiunea instanței europene (prin gravitatea lor și prin reacția publicului la săvârșirea lor, anumite infracțiuni, pot suscita o tulburare socială, de natură a justifica o detenție provizorie, cel puțin o perioadă de timp) - instanța apreciază că acesta se regăsește în cauză, pentru următoarele considerente:

S-a apreciat la momentul arestării că pericolul pentru ordinea publică a lăsării în libertate a inculpaților este unul real, derivând din natura faptei și gravitatea deosebită a acesteia, rezonanța socială negativă a unei astfel de manifestări infracționale, respectiv, a unei eventuale lipse de reacție a autorităților judiciare relativ la fenomenul corupției.

În cauză, o astfel de tulburare a ordinii publice, cel puțin la acest moment al procedurii derulate împotriva inculpaților - este încă de actualitate, neputându-se susține, că dimensiunile acestei tulburări s-ar fi redus, s-ar fi diminuat, așa încât nu se poate ridica nici problema depășirii unui termen rezonabil de detenție.

Această tulburare este deci, încă evidentă și certă, iar faptă care a putut genera o astfel de reacție publică aceeași societate așteaptă o reacție promptă și fermă din partea organelor abilitate, cu atât mai mult, cu cât, incriminarea faptei în discuție vizează ocrotirea unor relații sociale deosebit de importante.

Așadar, în concordanță și cu jurisprudența Curții Europene, unul dintre motivele pentru care o persoană poate fi lipsită de libertate - protejarea ordinii publice în cazul infracțiunilor cu un puternic impact în rândul comunității, cum este cea din speță - este incident și în cazul de față, motiv care, referindu-se la un interes public real, fără a aduce atingere prezumției de nevinovăție, are o pondere mai mare față de regula generală a judecării în stare de liberate (cazul Labila c/Italiei, hotărârea din 6 aprilie 2000).

De asemenea, reale fiind, nu sunt de neglijat nici aspectele pozitive evidențiate în circumstanțierea persoanei fiecărui inculpat, însă, așa cum am arătat, instanța apreciază că - raportat la necesitatea protejării ordinii publice (prin prisma reacției publice la modul în care autoritățile judiciare răspund unor astfel de manifestări), motivul care primează față de celelalte elemente favorabile inculpaților, în scopul asigurării continuării urmăririi penale în bune condiții și, că deci, nu se justifică încă, punerea inculpaților în libertate.

De asemenea, Înalta Curte reține că la stabilirea pericolului public nu se pot avea în vedere numai date legate de persoana inculpatului, dar și de datele referitoare la fapte, întrucât nu de puține ori acestea din urmă sunt de natură a crea în opinia publică temerea că justiția și cei care concură la înfăptuirea ei nu acționează îndeajuns de ferm împotriva infracționalității, iar rezonanța socială a faptelor reprezintă, totodată, unul din criteriile de apreciere a pericolului social concret.

În speță, Înalta Curte constată că pericolul concret pentru ordinea publică pe care-l reprezintă inculpații este actual și persistent, instanța de control judiciar, reținând în mod corect că nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, iar lăsarea în libertate a inculpaților prezintă pericol pentru ordinea publică, motiv pentru care în conformitate cu art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpații G.P.D. și S.M., împotriva încheierii din data de 6 decembrie 2012 a Curții de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 802/44/2012.

În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte o va obliga recurenții inculpați la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpații G.P.D. și S.M., împotriva încheierii din data de 6 decembrie 2012 a Curții de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 802/44/2012.

Obligă recurenții condamnați la plata sumei de câte 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 100 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi 19 decembrie 2012.

Procesat de GGC - AA