ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4557/2018

Ședința publică din data de 1 noiembrie 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea adresată Judecătoriei Însurăței la data de 19.11.2014 și înregistrată sub numărul de dosar x/2014, reclamanta A. S.A., Sucursala Dunărea de Jos Brăila, a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la restituirea în natură către reclamantă a celor 8 instalații de udare tip IIAM-17 care i-au fost încredințate acesteia conform inventarului instalațiilor de udare pe componente din 23.09.2005, cât și obligarea pârâtei la plata către reclamantă de daune interese, ca urmare a lipsei de folosință, începând cu data la care aceste instalații ar fi trebuit restituite și până la data restituirii efective. S-a mai solicitat ca, în cazul în care restituirea în natură a celor 8 instalații de udare nu mai este posibilă, pârâta să fie obligată la plata valorii de înlocuire a acestora, în speță 14.000 RON/instalație, în total 112.000 RON.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 194 noul C. proc. civ., art. 1518 și următoarele noul C. civ.

La data de 16.04.2015 reclamanta a formulat precizări privind valoarea daunelor interese solicitate prin cererea de chemare în judecată, acestea fiind în cuantum de 5490,25 RON, suma fiind compusă din 4910,40 RON echivalent chirie instalații ce ar fi trebuit achitată de la data pronunțării sentinței civile nr. 1184/2011, respectiv 16.12.2011 și până la momentul introducerii acțiunii, respectiv 18.11.2014 și 579,85 RON, reprezentând dobânda legală calculată conform prevederilor legale.

Prin încheierea de ședință din data de 23.04.2015 au fost respinse, ca neîntemeiate, excepțiile invocate de către pârâtă prin întâmpinare, respectiv excepția lipsei calității procesual active a reclamantei A. S.A. București, Sucursala Dunărea de Jos, excepția lipsei calității de reprezentant, excepția prescripției dreptului de a solicitat restituirea bunurilor mobile sau a dreptului de a solicita plata contravalorii bunurilor mobile și excepția prescripției achizitive invocată de către pârâtă prin întâmpinare.

Prin încheierea din data de 19.07.2016 pronunțată în dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Însurăței, în conformitate cu prevederile art. I din H.G. nr. 476/2016, pentru modificarea H.G. nr. 337/1993, s-a dispus scoaterea cauzei de pe rolul Judecătoriei Însurăței și înaintarea spre competentă soluționare la Judecătoria Brăila.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Brăila la data de 04.08.2016.

Prin sentința civilă nr. 3106/9.05.2017 pronunțată de Judecătoria Brăila în dosarul nr. x/2014 s-a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamanta A. S.A., Dunărea de Jos Brăila și a fost obligată pârâta B. S.R.L. la plata către reclamantă a sumei de 15.152 RON reprezentând valoarea de înlocuire a instalațiilor de udare tip II AM 17 care i-au fost încredințate pârâtei prin inventarul din data de 23.09.2005 și la plata sumei de 5.897 RON cu titlu de contravaloare lipsă de folosință pentru perioada cuprinsă între 16.12.2011 până la 18.11.2014. Totodată, s-a dispus compensarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel pârâta B. S.R.L. prin care a solicitat admiterea cererii, constatarea nulității sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare sau, reținând cauza spre rejudecare, respingerea acțiunii introductive urmare a admiterii excepțiilor invocate. În subsidiar, apelanta a solicitat schimbarea în parte a sentinței în sensul obligării sale doar la plata sumei de 7.245 RON reprezentând contravaloarea componentelor lipsă.

Prin decizia civilă nr. 373 din 20.12.2017, Tribunalul Brăila a respins ca nefondate apelurile declarate de apelantele S.C. B. S.R.L. și A. S.A. Sucursala "Dunărea de Jos" Brăila.

Împotriva deciziei civile pronunțată în apel, în termen legal, a declarat recurs reclamanta A. S.A. Sucursala Dunărea de Jos Brăila solicitând, în esență, admiterea recursului și casarea hotărârii recurate, cu consecința trimiterii dosarului pentru rejudecare.

Prin decizia civila nr. 186/R din 20.04.2018, Curtea de Apel Galați a declinat competența de soluționare a recursului în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în conformitate cu art. 483 alin. (3) și (4) C. proc. civ., considerentele Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale cu referire la art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 25 mai 2018; a fost fixat termen de judecată la 1 noiembrie 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea cererii de recurs.

La 15 octombrie 2018 recurenta-reclamantă a depus la dosar note scrise, prin care a arătat că își însușește motivele expuse de Curtea de Apel Galați în cuprinsul deciziei nr. 186/R din 20.04.2018, apreciind că Înalta Curte de Casație și Justiție este competentă material să judece prezentul recurs.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale, urmează a o admite și a declina soluționarea recursului în favoarea Curții de Apel Galati, pentru următoarele considerente:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de Tribunalul Brăila, secția a II-a civilă, în apel, într-o cerere având ca obiect o obligație de a face, respectiv o decizie pronunțată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluționat o cerere care a declanșat procedura judiciară în fața judecătoriei.

În conformitate cu prevederile art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, aceasta însemnând că, în concepția actualului C. proc. civ., tribunalul este instanța care are plenitudine de competență, în primă instanță, legea prevăzând, anume, cazurile în care alte instanțe au competența în primă instanță.

Faptul că intră în competența curților de apel soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate, în calea de atac a apelului, de tribunale, în litigiile care sunt soluționate în primă instanță de judecătorii, rezultă și din prevederile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 95 pct. 1 C. proc. civ., acesta fiind un caz anume prevăzut de lege, în sensul că în această situație tribunalul nu are plenitudine de competență, soluționarea litigiului de față, fiind dată, anume, în competența judecătoriilor.

Nu se poate reține că dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru ca aceasta să poată examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conținutul dispozițiilor alin. (3) al art. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție "în condițiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casație și Justiție examinează recursurile care sunt în competența sa "în condițiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanță de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiași articol, care nu a fost declarat neconstituțional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluționa de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, așa după cum s-a arătat mai sus, în speța de față avem de-a face cu un caz anume prevăzut de lege.

De altfel, potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența generală de a judeca recursurile împotriva hotărârilor curților de apel, iar pentru a judeca recursurile împotriva altor hotărâri trebuie să avem un caz expres prevăzut de lege, situație ce nu se regăsește în speța de față.

Înalta Curte constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanța supremă și că, pe lângă necesitatea existenței normative a recursului, este important a se avea în vedere condițiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziția legală menționată rezultă faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a instanței supreme.

Așadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

Hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța supremă se determină conform normei de competență stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speța supusă judecății nu se regăsește în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunțată de tribunal în apel în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că în cauză nu se poate pune în discuție aplicabilitatea deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30.05.2017, întrucât, aceasta ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenței ratione materiae de soluționare a recursului, anume cel al admisibilității căii extraordinare de atac.

Totodată, este de remarcat faptul că în sistemul dreptului procesual civil românesc nu se poate "trece" peste un grad de jurisdicție, în sensul că în nicio o normă legală, inclusiv în C. proc. civ., nu regăsim vreo dispoziție care să permită "sărirea" vreunei instanțe imediat superioare celei care a pronunțat hotărârea atacată, regula fiind aceea că în cazul căilor de atac de reformare, instanța competentă este cea imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Mai mult, o interpretare care să atribuie competența de drept comun a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, situație ce ar fi în contradicție cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție și cu cele ale art. 122 C. proc. civ.

În lumina acestor considerente trebuie menționat și faptul că, prin Decizia nr. 18 din 1 octombrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, a pronunțat următoarea soluție:

"Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj și, în consecință, stabilește că: În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 și art. 483 din C. proc. civ., competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, revine curților de apel. Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ.. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 octombrie 2018."

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va admite excepția de necompetență și va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Galați.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de reclamanta SOCIETATEA NAȚIONALĂ "C." S.A. - SUCURSALA DUNĂREA DE JOS BRĂILA împotriva deciziei nr. 373/A civ/2017 din 20 decembrie 2017, pronunțate de Tribunalul Brăila, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în favoarea Curții de Apel Galați.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 noiembrie 2018.