ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 947/2017

Decizia nr. 947/2017

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/84/2014 pe rolul Tribunalului Sălaj, secția civilă, reclamanta SC A. SRL a solicitat obligarea debitoarei SC B. SRL la plata contravalorii în lei a sumei de 260.114,42 euro reprezentând chiria datorată și neachitată de debitoare și dobânzii legale calculate asupra sumei de 260.114,42 euro de la data scadentei până la data plății efective - în data de 11 iunie 2014 cuantumul dobânzii era de 34.962,27 euro.

Prin Sentința civilă nr. 516 din 31 martie 2015 pronunțată în Dosarul nr. x/84/2014 al Tribunalului Sălaj s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. SRL în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL și a fost obligată pârâta la plata în favoarea reclamantei a sumei de 115.200 euro în echivalent lei conform cursului A. de la data plății, reprezentând contravaloare chirie pentru perioada iunie 2011- mai 2013.

A fost obligată pârâta la plata în favoarea reclamantei a dobânzii legale aferente sumei de 115.200 euro în echivalent lei, dobânda ce se va calcula de la data scadenței fiecărei chirii lunare până la achitarea debitului.

A fost obligată pârâta la plata sumei de 19.198,7 lei în favoarea reclamantei reprezentând cheltuieli de judecată; au fost respinse restul pretențiilor ca neîntemeiate.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că între C. în calitate de locator și pârâta SC B. SR.L. în calitate de locatar s-a încheiat contractul de închiriere având ca obiect echipamentul (...), chiria fiind stabilită la suma de 8000 euro pe luna plus TVA, scadența "în termen de 10 zile la sfârșitul fiecărei luni".

Contractul a fost încheiat pentru o perioada de 4 ani, cu posibilitatea de prelungire. Părțile au prevăzut încetarea contractului doar după o perioada de 4 ani cu obligația de notificare cu 6 luni înainte.

În data de 16 iunie 2011 între C. Bulgaria și pârâta s-a încheiat o convenție prin care parata a fost informata cu privire la faptul ca a fost preluat contractul de aceasta societate care a absorbit societatea C. Prin același act pârâta a recunoscut că datorează anumite sume înscrise în lista anexă a actului în valoare de 127.200 euro. Părțile au convenit ca relațiile lor să fie reglementate de noul contract care se va încheia. În partea de jos a înscrisului după semnăturile părților, exista încă o mențiune olografă conform căreia părțile s-ar fi înțeles sa continue contractul cu o chirie de 4800 euro lunar începând cu luna iunie 2011 până la încheierea noului contract.

Ulterior acestui înscris nu s-a mai încheiat un alt contract.

S-a mai reținut ca în data de 15 iulie 2013 C. Bulgaria a cesionat creanța deținută împotriva pârâtei rezultată din contractul de închiriere din 15 mai 2009, în valoare de 212.000 euro reprezentând chiria datorata pe perioada derulării contractului și neachitată și a chiriei nescadentă și viitoare ce rezultă din contract.

Pârâta a fost notificată cu privire la cesiunea contractului și cu privire la debitul restant în data de 20 decembrie 2013, cesiunea fiind înscrisă și în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare.

S-a mai reținut că prin Sentința civilă nr. 870 din 25 martie 2014 rămasă definitivă, s-a admis cererea de ordonanță de plată formulată de reclamantă, iar pârâta a fost obligată la plata sumei de 87.314,42 euro și a dobânzii aferente, reprezentând suma rămasa de achitat și recunoscuta prin convenția din data de 16 iunie 2011.

Dat fiind momentul încheierii convenției, 15 mai 2009, legea aplicabilă contractului este vechiul C. civ. (1864) art. 1410 - 1445 C. civ.

Cu privire la excepția de neexecutare a contractului, tribunalul a reținut următoarele:

Aceasta susținere reprezintă o apărare pe fondul cauzei formulată de pârâta, căreia i se solicită executarea obligațiilor care decurg din contractul de închiriere. Nu au fost întemeiate susținerile reclamantei referitoare la prescripția extinctivă, de altfel și neîntemeiate în drept. Natura juridică a excepției de neexecutare și efectul pe care îl produce, indică o legătura indisolubilă cu dreptul pretins prin cererea de chemare în judecată, astfel că și eventuala prescripție al dreptului se va aprecia raportat la cererea principala, nicidecum la aceasta apărare.

De asemenea, fiind vorba de o apărare pe fond, invocată în procesul în care reclamanta pretinde plata chiriei, este admisibilă și reprezintă refuzul de executare a obligației pretinse.

Alegațiile reclamantei referitoare la viciile ascunse și prevederile art. 70 din C. com. respectiv art. 5 din Decretul nr. 167/1958 sunt irelevante raportat la susținerile din întâmpinare. Chiar dacă pârâta avea posibilitatea de a invocă vicii ascunse și a de a solicita rezilierea pentru acest motiv, nu a ales aceasta cale procesuală, nu a depus cerere reconvențională și s-a limitat la aceasta apărare care va fi examinată ca atare.

În acest sens tribunalul a reținut ca pârâta nu a probat o neexecutare suficient de importantă pentru a justifica neîndeplinirea obligației corelative de plata a chiriei.

Aparatul a fost pus în funcțiune în septembrie 2009 fiind considerat în stare de funcționare conform avizului de utilizare emis de Oficiul Tehnic de Dispozitive Medicale.

S-a reținut că deși pârâta a invocat funcționarea defectuoasă a aparatului, nu a probat o culpă în executarea obligațiilor asumate de reclamantă, anterior încheierii actului din data de 16 iunie 2011.

Cu privire la înlocuirea componentei "cold heat displacer", s-a dovedit facturarea acestui serviciu către pârâta în 16 februarie 2011, la un an și 10 luni de la încheierea contractului, însă nu s-a dovedit existența unei legături între funcționarea pretins defectuoasă a aparatului și defecțiunea acestei componente. Pârâta a pretins ca aparatul ar fi avut un consum ridicat de heliu, peste limita admisă, dar nu a dovedit aceste susțineri, deși a avut posibilitatea de a propune expertiza tehnică și a beneficiat și de un termen acordat pentru a propune obiective în acest sens. Conform propriilor susțineri, consumul ridicat de heliu s-a menținut și ulterior înlocuirii acestei componente, fapt atestat de facturile anexate, astfel că este infirmată teoria paratei privind defecțiunea aparatului închiriat, la momentul încheierii contractului. Conform facturilor anexate, pârâta a achitat sume considerabile reprezentând contravaloare heliu lichid însă aceste sume nu au variat semnificativ. Ambele părți au acceptat ca aparatul consuma heliu, prin urmare, achitarea consumabilelor sunt în sarcina pârâtei conform art. 1421 alin. (2) C. civ. Cu privire la consumul exagerat de heliu, instanța va reține că aceasta nu dovedește starea inițială defectuoasă a aparatului, văzând și explicațiile oferite de reclamantă, care atribuie aceasta cheltuiala răcitorului de apa primitiv utilizat de pârâtă. Cu privire la declarația martorului D. instanța a reținut în primul rând ca acesta nu are nicio pregătire de specialitate, astfel că observațiile sale referitoare la consumul ridicat de heliu nu au o fundamentare științifică. Se mai reține cu privire la funcționarea aparatului, că martorul a ajutat la manipularea acestuia deși nu este specialist în domeniu, "împreună cu colegul E., încercam să reluăm funcționarea normală a aparatului, făceam tot felul de teste și interveneam tehnic". O astfel de declarație, dată de o persoană fără pregătire într-un domeniu atât de specific, nu numai că nu susține poziția pârâtei, dar chiar face verosimilă poziția reclamantei referitoare la greșita manipulare a aparatului. S-a mai reținut că ambele părți au recunoscut existența unei explozii în primele zile după instalarea echipamentului, dar i-au atribuit cauze diferite, reclamanta invocând deficiente în manevrarea aparatului, iar pârâta defecțiuni preexistente ale acestuia. Relevanța este și corespondența electronică, necontestată, purtată între părți cu privire la funcționarea aparatului și la plata sumelor restante.

Pârâta a notificat reclamanta cu privire la rezilierea contractului doar în august 2012, iar prin executor judecătoresc în octombrie 2012. În cazul de față, nu a operat rezilierea de drept, în lipsa unei clauze contractuale exprese în acest sens, iar părțile nu au convenit cu privire la încetarea contractului. Aparatul a rămas în folosința pârâtei care l-a dezafectat în ianuarie 2013 și dezmembrat în mai anul 2013.

Din cele de mai sus, instanța a reținut că aparatul a funcționat, chiar cu unele defecțiuni, din septembrie 2009 până în ianuarie 2013 când a fost scos din uz. În această perioadă pârâta s-a folosit de aparat, fapt confirmat și de martorul audiat. În mai 2013 aparatul a fost dezmembrat.

Însă, pentru a avea posibilitatea de a invoca neexecutarea contractului, pârâta era datoare să probeze îndeplinirea obligațiilor sale corelative. În speță reclamanta a dovedit întârzierea pârâtei în îndeplinirea obligațiilor prin înscrisul din data de 16 iunie 2011 și evidența datoriilor și plăților, înscrisuri necontestate.

Pentru toate considerentele de mai sus, instanța a respins apărarea pârâtei referitoare la neexecutarea de către reclamanta a obligațiilor aferente contractului din 15 mai 2009.

Cu privire la pretențiile formulate de reclamanta instanța a reținut următoarele:

După cum s-a arătat mai sus, contractul de închiriere a fost încheiat pe o perioada de 4 ani, începând din data de 15 mai 2009. Cu privire la încetarea contractului părțile au prevăzut următoarele: "Încetarea contractului: doar după 4 ani, cu obligația de notificare cu 6 luni înainte". Pârâta a notificat reclamanta cu privire la intenția sa de reziliere a contractului doar în august 2012, însă o astfel de posibilitate nu exista prevăzută în contract, fiind posibilă rezilierea pe cale judiciară, ce nu a fost solicitată. Instanța va interpreta notificarea pârâtei din august 2012 ca fiind expresia voinței sale de a nu mai prelungi contractul încheiat în 15 mai 2009.

Cu privire la natura juridica a convenției din data de 16 iunie 2011 încheiată între C. Bulgaria și pârâta SC B. SRL tribunalul a apreciat că este un act adițional contractului din 15 mai 2009. Relevantă în acest sens este intenția neechivocă a părților de a continua raporturile contractuale, ce reiese din conținutul convenției cât și din conduita ulterioară a pârâtei, care a rămas în posesia aparatului și a înțeles să achite noul cuantum al chiriei de 4800 euro lunar ulterior acestei date. Nu poate fi vorba despre o promisiune, câtă vreme bunul se afla în folosința pârâtei, iar aceasta a achitat ulterior acestei date restanțele acumulate.

Față de cele de mai sus, în temeiul art. 969 - 1073, 1436 C. civ. (1864) și luând în considerare voința pârâtei exprimată prin notificarea din luna august 2012, s-a reținut că a raporturile născute din contractul din 15 mai 2009 s-au derulat în perioada 15 mai 2009 - 15 mai 2013. Creanțele născute anterior datei de 16 iunie 2011 nu mai fac obiectul prezentei cereri, conform precizării de acțiune din 07 octombrie 2014.

În consecință pârâta datorează chiria de 4800 euro lunar pentru perioada iunie 2011 - mai 2013 în valoare de 115.200 euro (24 luni x 4800 euro). Potrivit celor convenite de părți, închirierea a încetat după 4 ani, în 15 mai 2013 astfel că nu se justifica plata chiriei aferente lunii iunie 2013.

De asemenea, în temeiul art. 43 C. com. (în vigoare la momentul încheierii contractului) reclamanta este îndreptățită și la plata dobânzii legale aferente sumei de 115.200 euro, ce se va calcula de la data scadenței fiecărei chirii lunare până la achitarea debitului.

Cu privire la suma de 52.800 euro, pretinsă de reclamată în calitate de cesionar și reprezentând chirie pentru perioada iulie 2013 - mai 2014, nescadentă la momentul cesiunii, pretențiile nu sunt întemeiate. S-a reținut ca ulterior datei de 15 mai 2013 nu a operat relocațiunea tacită, deoarece nu mai exista un obiect al închirierii, aparatul fiind dezafectat din ianuarie 2013 și dezmembrat în mai 2013. Chiar dacă reclamanta nu a fost înștiințată în acest sens, în lipsa obiectului contractului, nu poate opera relocațiunea tacită - art. 1439 alin. (1) C. civ. Din data de 24 mai 2013 bunul ce a făcut obiectul închirierii nu mai exista, astfel că reclamanta nu are temei juridic pentru a pretinde contravaloarea chiriei lunare ulterior acestui moment.

Pentru considerentele de mai sus, instanța a respins solicitarea reclamantei având ca obiect plata sumei de 52800 euro reprezentând chiria aferentă perioadei iulie 2013 - mai 2014.

Cu privire la cheltuielile de judecată solicitate sunt incidente prevederile art. 451 - 453 C. proc. civ., dat fiind ca cererea a fost admisă în parte. Pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată. Cheltuielile solicitate de reclamanta au fost în parte întemeiate, față de valoarea pretențiilor admise. Astfel reclamanta este îndreptățită la plata sumei de 19.198 lei reprezentând contravaloarea taxei de timbru achitată. Onorariul avocațial pretins în valoare de 20.000 lei nu a fost justificat cu facturile și chitanțele anexate la dosar, astfel că nu va fi acordat. Facturile și chitanțele aferente au fost emise de Cab. Av. F. și reprezintă contravaloarea serviciilor prestate în Dosarele nr. x/84/2014 respectiv x/84/2014 și onorariul de succes. Prezentul Dosar are nr. x/84/2014, iar asistența juridică a reclamantei a fost asigurată de av. G. în temeiul Contractului CJ/6720160/B/2013 conform împuternicirii anexate. Prin urmare înscrisurile depuse nu justifică serviciile prestate în aceasta cauză.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta SC B. SRL, solicitând admiterea apelului cu consecința modificării sentinței apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta SC A. SRL, ca nefondată.

Prin Decizia civilă nr. 157 din 8 februarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, s-a respins apelul declarat de apelanta SC B. SRL împotriva Sentinței civile nr. 516 pronunțată la data de 31 martie 2015 în Dosarul nr. x/84/2014 al Tribunalului Sălaj, care a fost păstrată în întregime. S-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

În motivarea deciziei, curtea de apel a reținut următoarele considerente:

Din probele administrate în cauză s-a reținut că la data de 15 iulie 2013, C. Bulgaria a cesionat reclamantei A. SRL creanța deținută împotriva pârâtei, creanță rezultată din contractul de închiriere din 15 mai 2009, în sumă de 212.000 euro reprezentând chiria datorată pe perioada derulării contractului și neachitată precum și chiria nescadentă și viitoare ce rezultă din contract.

Pârâta a fost notificată cu privire la cesiunea contractului și cu privire la debitul restant în data de 20 decembrie 2013, iar cesiunea a fost înscrisă și în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare.

Întrucât pârâta nu și-a respectat obligațiile contractuale asumate, reclamanta s-a adresat instanței de judecată pentru a obliga pârâta la plata sumelor datorate astfel că prin Sentința civilă nr. 870 din 25 martie 2014 a Tribunalului Sălaj, rămasă definitivă, s-a admis cererea de ordonanță de plată formulată, iar pârâta a fost obligată la plata sumei de 87.314,42 euro și a dobânzii aferente, reprezentând suma rămasă de achitat și recunoscuta prin convenția din data de 16 iunie 2011.

Curtea de apel a apreciat ca fiind nefondate apărările formulate de pârâtă conform cărora convenția încheiată la data de 16 iunie 2011 nu este valabilă și, prin urmare, nu poate produce efecte juridice, fiind lovită de nulitate absolută, întrucât nu reprezintă un act adițional la Contractul inițial de închiriere și nu a fost semnat și ștampilat de reprezentanții pârâtei pe pagina a doua, la secțiunea plăți. Astfel, Convenția încheiată între părți la data de 16 iunie 2011 nu poate fi nulă doar pentru faptul că nu poată denumirea "Act adițional" cunoscut fiind că stabilirea naturii juridice a unui act nu este dată de denumirea acestuia, ci de voința reală a părților care l-au încheiat. În speță, apelanta nu a contestat existența sau valabilitatea Convenției din perspectiva realităților acolo menționate, ci a contestat doar interpretarea acesteia - "act adițional" sau "promisiune de închiriere" - astfel că nu se poate pune problema unei nulități absolute în prezenta cauză, din această perspectivă.

Instanța de apel a observat, cercetând conținutul Convenției, că aceasta cuprinde toate datele de identificare ale părților contractante (denumirea, sediul, numărul de înregistrare în Registrul Comerțului, codul de identificare fiscală) și în plus menționează faptul că părțile din Convenție sunt locatorul și chiriașul din Contractul de închiriere din 15 mai 2009, realizându-se astfel confirmarea identității părților precum și legătura cu contractul inițial de închiriere existent între părți, deși nu este intitulat "Act adițional". Împrejurarea că în cuprinsul convenției există corecturi cu privire la datele de identificare ale pârâtei nu prezintă relevanță juridică întrucât rectificările sunt asumate de către reprezentantul acesteia prin semnare și ștampilare.

Cât privește mențiunea referitoare la cuantumul chiriei inserată, de asemenea, în cuprinsul convenției, instanța de apel a constatat că aceasta a fost recunoscută de către pârâtă, atât prin apelul declarat cât și prin întâmpinarea formulată aceasta a contestat doar interpretarea contractului susținând că ne aflăm în prezența unei promisiuni de închiriere fără a contesta că a consimțit la continuarea locațiunii bunului aflat în posesia acesteia în noile condiții.

Este important a observa și faptul că pârâta nu s-a înscris în fals cu privire la această convenție, cunoscut fiind că potrivit art. 301 alin. (1) C. proc. civ., acela căruia i se opune un înscris sub semnătură privată este dator fie să recunoască, fie să conteste scrierea ori semnătura. Contestarea scrierii sau semnăturii poate fi făcută, la primul termen după depunerea înscrisului, sub sancțiunea decăderii.

În speță, convenția a fost depusă odată cu cererea de chemare în judecată (și chiar anterior acestui moment, în data de 21 februarie 2014 în Dosarul nr. x/84/2014 al Tribunalului Sălaj având ca obiect ordonanță de plată), însă, pârâta nu a contestat înscrisul nici prin întâmpinare sau la primul termen, și nici prin apelul declarat, astfel că se poate susține cu temei că recunoaște înscrisul în modalitatea în care acesta a fost întocmit inclusiv mențiunile referitoare calitatea de reprezentant a persoanei care l-a semnat din partea pârâtei B. SRL.

Cercetând Convenția din data de 16 iunie 2011, instanța de apel a apreciat că aceasta reprezintă o continuare a contractului de închiriere din 15 mai 2009, fiind în fapt un act adițional la acesta. Astfel, probele administrate în cauză evidențiază că mențiunile agreate de părți fac trimitere la contractul inițial de locațiune ("prin prezenta informează (...) cu privire la faptul că contractul din 15 mai 2009 a fost preluat cu toate drepturile și obligațiile", ambele părți au convenit să continue contractul pornind de la o plată lunară de 4.800 euro (...)) iar pârâta recunoștea valoarea chiriei scadente (127.000 euro) în timp ce părțile se angajau să continue executarea contractului reținând că bunul, obiect al contractului de închiriere, se afla în posesia pârâtei și a rămas în exploatarea acesteia. În aceste condiții, ipoteza unei promisiuni de închiriere nu poate fi susținută: pe de-o parte, din perspectiva locatorului, contractul a fost executat (prin predarea bunului) iar pe de altă parte, pârâta a deținut și folosit în continuare bunul închiriat - deci a executat în continuare închirierea inițială, modificată din punct de vedere al prețului prin Convenția din 16 iunie 2011. De altfel, conduita pârâtei care nu a predat bunul închiriat ulterior datei de 16 iunie 2011 arată că și aceasta a înțeles să continue locațiunea întrucât nu a restituit bunul deși potrivit art. 1431 C. civ. avea această obligație și a continuat facă plăți până inclusiv în luna martie 2012.

Instanța de apel a concluzionat că nu subzistă motivele de nulitate invocate de către pârâtă pentru a justifica desființarea acesteia și, prin urmare, Convenția din 16 iunie 2011 produce toate efectele juridice pentru părțile contractante inclusiv cu privire la plata chiriei, susținerile contrare fiind nefondate. Curtea de apel a constatat, de altfel, că deși pârâta invocă nulitatea convenției nu neagă folosirea bunului și realizarea unor venituri din exploatarea acestuia, însă, refuză plata aferentă acestei exploatări.

A susținut apelanta că creanța solicitată de către reclamantă nu are un caracter cert, lichid și exigibil întrucât funcționarea aparatului închiriat nu a avut loc la capacitatea prevăzută în contract.

Instanța de apel a apreciat că aceste susțineri sunt nefondate. Astfel, potrivit convenției încheiate între părți, respectiv contractul de închiriere din 15 mai 2009, societatea garanta "funcționarea aparatului la o capacitate de 90% a sistemului. Pentru fiecare procent mai puțin de 90% din capacitatea sistemului datorată unor probleme tehnice va fi returnat 0,5% din costul chiriei, calculul urmând a se face la sfârșitul fiecărui an".

Curtea de apel a constatat că această clauză deși inserată în contract a fost exclusă în mod expres de părți prin tăierea sa și înscrierea mențiunii nevalabilă în dreptul său, urmată de semnătura părții. Prin urmare, locatorul nu poate fi obligat la reducerea corespunzătoare a chiriei bunului în considerarea acestei clauze întrucât potrivit înțelegerii părților, această clauză nu există.

Apelanta a solicitat, de asemenea, că obligația de plată a chiriei trebuie analizată reținând și faptul că reclamanta nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale asumate, pârâta invocând în apărare excepția de neexecutare a contractului. În esență, pârâta a susținut că aparatul RMN nu ar fi funcționat încă de la începutul perioadei de închiriere, prezentând așa-zise vicii ascunse, care l-ar fi făcut inapt pentru folosința conform destinației sale și că locatorul nu și-ar fi îndeplinit obligația de asigurare a reparațiilor și a pieselor de schimb.

Instanța de apel a stabilit că analizarea acestor apărări respectiv a excepției de neexecutare a contractului va avea în vedere doar perioada ulterioară datei de 16 iunie 2011 întrucât, pe de-o parte, pretențiile reclamantei au vizat perioada ulterioară acestei date, iar pe de altă parte, prin Sentința civilă nr. 2174/2014 (definitivă) pronunțată de Tribunalul Sălaj, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că, convenția din 16 iunie 2011 are valoarea unei tranzacții cu privire la modul de executare a obligațiilor în perioada anterioară semnării ei, iar în condițiile în care apelanta de bună-voie a recunoscut cuantumul integral al chiriei datorate și nu a invocat neexecutarea contractului de către locator, a recunoscut că locatorul și-a îndeplinit toate obligațiile contractuale.

În acest context, curtea de apel a apreciat că întreaga probațiune (înscrisuri, declarații martori, corespondența electronică dintre părți) care este anterioară acestui moment (16 iunie 2011) nu prezintă relevanță juridică în cauză întrucât nu au legătură cu obiectul dedus judecății.

Totodată, curtea a constatat că probele administrate în cauză au dovedit că în afară de prima condiție de admisibilitate (obligațiile reciproce ale părților să aibă temeiul în același contract) nicio altă condiție nu este îndeplinită cu privire la excepția de neexecutare invocată.

Analizând din această perspectivă probațiunea administrată, instanța de apel a constatat că factura nr. 110216001, în cuantum de 12.000 de euro, pentru echipamentul denumit cold head displacer nu a reprezentat prețul piesei, ci o parte din chiria restantă, răspunsul la interogatoriu fiind elocvent în acest sens. Apoi, facturile emise pentru livrările de heliu nu sunt în măsură să confirme o eventuală neexecutare a contractului de către reclamantă întrucât pe de o parte, nu s-a făcut dovada plății acestora astfel încât să se poată susține cu temei că pârâta a efectuat cheltuieli suplimentare pentru întreținerea aparatului iar, pe de altă parte, livrarea de heliu nu era datorată de reclamantă în executarea obligației de service și piese de schimb, deoarece heliul reprezintă un produs consumabil, necesar utilizării și exploatării aparatului închiriat.

Curtea a achiesat statuărilor instanței de fond potrivit cărora consumul ridicat de heliu nu este imputabil reclamantei, întrucât și înainte și după momentul înlocuirii componentei cold head displacer acest consum a rămas ridicat, fiind mai plauzibil faptul că acest consum se datora proastei manipulări a aparatului de către angajații apelantei. Mai mult, chiar pârâta a susținut în cuprinsul înscrisurilor depuse în probațiune că acest consum ridicat de heliu s-a menținut și ulterior înlocuirii acestei componente (facturile anexate atestând acest lucru) astfel că alegațiile acesteia cu privire la defecțiunea aparatului la momentul încheierii contractului nu pot fi reținute. Instanța de apel a apreciat că în mod corect prima instanță a înlăturat depoziția martorului D. reținând că declarațiile sale sunt lipsite de orice fundament științific și, prin urmare, fără relevanță juridică, întrucât acesta nu are nicio pregătire de specialitate în acest domeniu.

S-a reținut că probele administrate în cauză relevă că, pe de-o parte, pârâta a achitat sume considerabile reprezentând contravaloare heliu, sume care nu au avut variații semnificative, că părțile, atât reclamanta cât și pârâta au acceptat că aparatul consumă heliu (astfel că plata consumabilelor este în sarcina pârâtei), iar pe de altă parte, consumul exagerat de heliu nu dovedește starea defectuoasă a aparatului, la momentul predării bunului. Curtea de apel a apreciat că instanța de fond a reținut corect că aparatul a funcționat, chiar cu unele defecțiuni, din septembrie 2009 până în ianuarie 2013, când a fost scos din uz iar în această perioadă pârâta s-a folosit de aparat, fapt confirmat și de martorul audiat. Aparatul a rămas în folosința pârâtei care l-a dezafectat în ianuarie 2013 și dezmembrat în mai anul 2013.

Mai mult, probele administrate atestă că la momentul încheierii convenției din 16 iunie 2011, reducerea prețului de la 9.000 la 4.800 euro a fost determinată de faptul că apelanta a preluat toate atribuțiile privind reparațiile asupra aparatului închiriat, locatorul nemaiavând obligații în acest sens.

Astfel, pentru perioada care face obiectul prezentei cauze, pârâta nu poate invoca nerespectarea obligației de efectuare a reparațiilor, deoarece locatorul nu a avut conform contractului această obligație.

Instanța de apel a reținut, din întreaga probațiune administrată, că locatorul și-a îndeplinit integral și la timp obligațiile contractuale, excepția de neexecutare fiind astfel nefondată.

Nu trebuie omis, însă, faptul că pentru a avea posibilitatea de a invoca neexecutarea contractului, pârâta era datoare să probeze îndeplinirea obligațiilor sale corelative. În speță reclamanta a dovedit că pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale care îi reveneau sau le-a îndeplinit cu întârzieri semnificative (dovadă fiind Convenția din data de 16 iunie 2011 respectiv evidența datoriilor și plăților, înscrisuri necontestate de părți).

În aceste condiții, curtea de apel a concluzionat că apărările formulate de către pârâtă sunt nefondate, respingând apelul declarat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC B. SRL.

La dosar au fost depuse două memorii de recurs.

Cererea de recurs inițială formulată de avocat H., cu împuternicire avocațială pentru redactarea recursului și reprezentarea recurentei-pârâte SC B. SRL a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., solicitându-se admiterea recursului, casarea deciziei recurate și a sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.

Motivele de recurs invocate sunt următoarele: cercetarea judecătorească, atât cea efectuată de prima instanță cât și cea din apel ar fi fost superficială, efectuată fugitiv și cu îngrădirea dreptului la apărare a societății pârâte; greșita calificare a "Convenției " din 16 iunie 2011; greșita caracterizare a pretinsei creanțe ca fiind certă, lichidă și exigibilă; respingerea apărărilor privind excepția de neexecutare a contractului, invocată de recurentă prin întâmpinarea depusă la fond; probațiunea administrată în fața instanței de apel și greșita respingere a cererii de suspendare formulată la termenul din 25 ianuarie 2016, în fața instanței de apel.

Avocat I., pentru recurenta-pârâtă SC B. SRL, având, de asemenea, împuternicire avocațială pentru redactarea și semnarea recursului, precum și pentru asistență juridică și reprezentare, a depus în termen legal un memoriu de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 5, 7 și 8 C. proc. civ.

Cu privire la incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta - pârâtă invocă încălcarea prevederilor art. 969, art. 977 și urm. și ale art. 1431 C. civ. de la 1864.

Astfel, contractul din iunie 2011 are valoarea juridică a unui acord de încetare amiabilă a contractului de închiriere și a unei promisiuni de închiriere, clauza menționată olograf fiind nulă absolut, lipsită de orice efecte juridice între părțile contractante. Nerestituirea bunului închiriat, chiar coroborată cu predarea anterioară a aparatului către chiriaș (și cu pretinsele plăți), nu este suficientă pentru a contrazice voința părților din contractul încheiat în iunie 2011.

Recurenta susține că natura juridică a contractului din iunie 2011 este aceea de acord de încetare a contractului de închiriere și promisiune de încheiere a unui nou contract, iar clauza prin care părțile și-au asumat că raporturile contractuale vor fi guvernate de un nou contract este clară și nesusceptibilă de interpretări multiple, curtea de apel ignorând conținutul acestei prevederi contractuale.

Totodată, comportamentul părților ulterior momentului încheierii contractului din iunie 2011 a fost în sensul că raporturile decurgând din contractul de închiriere au încetat.

Consideră recurenta că mențiunea olografă din partea finală a contractului (care se referă la continuarea contractului cu o chirie diminuată) nu este asumată prin semnătură de reprezentanții părților, este poziționată în pagină după semnăturile părților, în cuprinsul unui document tehnoredactat. Această mențiune nu poate produce efecte juridice între părți, fiind nulă absolut pentru lipsa consimțământului pârâtei recurente. Chiar și această clauză, în ipoteza în care ar produce efecte juridice, conține o promisiune a părților de a încheia un nou contract de închiriere, fiind evidentă voința lor, cu atât mai mult cu cât, ulterior, părțile nu au încheiat un nou contract de închiriere. Avizul de utilizare a echipamentului, valabil până în septembrie 2011, nu a fost reînnoit tocmai pentru că echipamentul nu mai funcționa corespunzător. Corespondența dintre părți, succesiunea de notificări prin care se solicită ridicarea aparatului, ulterioară momentului încheierii contractului din iunie 2011, consideră că susțin teza expusă de recurentă.

De asemenea, nepredarea aparatului, obligație pe care instanța de apel o reține în sarcina chiriașului în temeiul art. 1431 C. civ. de la 1864, arată că nu este suficientă pentru a considera contractul de închiriere reînnoit. Prevederile art. 1431 C. civ. stabilesc în sarcina chiriașului obligația de predare a bunului închiriat în starea primită și nu reglementează efectele nepredării în maniera reținută de curtea de apel prin decizia atacată. Unicul temei al pretențiilor reclamantei intimate este răspunderea contractuală, aceasta nu s-a prevalat de alte temeiuri legale pentru a obține eventuale despăgubiri pentru lipsa de folosință a aparatului în perioada ulterioară încheierii contractului din iunie 2011.

Recurenta mai arată că statuarea instanței de apel relevă și o încălcare a art. 977 C. civ. de la 1864 întrucât, raportat la argumentele de mai sus, interpretarea contractului nu a fost realizată după intenția comună a părților contractante.

Recurenta invocă și motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 7 C. proc. civ., respectiv încălcarea autorității de lucru judecat, precum și incidența motivului de recurs de la art. 488 pct. 8 din același cod referitor la încălcarea art. 1110 și urm. C. civ. din 1864 privind imputația plăților.

Arată că efectuarea plăților ulterior momentului încheierii contractului din iunie 2011 nu este un argument sustenabil al statuărilor din decizia recurată având în vedere că plățile au fost efectuate de pârâta recurentă în baza datoriei anterioare (în cuantum de 127.000 euro, recunoscută prin contractul din iunie 2011) și au stins parte din această creanță. Această teză i se opune cu autoritate de lucru judecat prin hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul de ordonanță de plată și este în acord cu prevederile legale privind imputația plăților.

Tot cu privire la incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta invocă încălcarea art. 1422 și art. 969 C. civ. din 1864.

Astfel, arată că, în apel a susținut lipsa caracterului cert, lichid și exigibil al creanței pretinse de reclamanta intimată deoarece aceasta nu a asigurat funcționarea corespunzătoare a aparatului închiriat.

Problema de drept adusă în fața Înaltei Curți este dacă prin lipsa unei clauze exprese într-un contract de închiriere se poate stabili că proprietarul bunului închiriat este scutit de obligația prevăzută de art. 1422 C. civ. de la 1864.

Teza recurentei pârâte este că prin excluderea clauzei din cuprinsul contractului a fost înlăturată o clauză de limitare a răspunderii proprietarului bunului, răspundere care subzistă în sarcina acestuia în temeiul art. 1422 C. civ., precum și a prevederii contractuale conform căreia "locatorul garantează o funcționare de 90% a sistemului". Locatorul răspunde chiar dacă a fost de bună-credință la încheierea contractului și indiferent dacă viciile existau în momentul încheierii contractului sau provin din cauze ulterioare, deoarece obligația locatorului de a asigura folosința lucrului închiriat este succesivă, continuă. Inițial, părțile au înțeles să limiteze această răspundere a locatorului, însă clauza de limitare a fost exclusă din contractul de închiriere.

De aceea, susține recurenta, devin aplicabile dispozițiile art. 1422 C. civ. de la 1864, astfel că funcționarea aparatului trebuia să fie asigurată la capacitatea stabilită contractual (90%), iar despăgubirea chiriașului trebuie să fie integrală (iar nu limitată la 0,5% din cuantumul chirie).

Prin urmare, statuarea instanței de apel este contrară acestei dispoziții legale (1422 C. civ.), precum și principiului forței obligatorii a contractelor (969 C. civ.).

Recurenta pârâtă consideră că, din analiza considerentelor deciziei atacate, reiese că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a normelor de drept substanțial în privința excepției de neexecutare fiind incident motivul de recurs de la art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Susține că, urmare a invocării excepției de neexecutare a contractului, pretențiile reclamantei trebuiau respinse integral. Menționează că prin contractul de închiriere s-a convenit că "prețul include un contract de prestări servicii și garanția pieselor de schimb", dispoziție care nu este contrazisă de alte prevederi din cuprinsul convenției din iunie 2011.

Curtea de apel, cu încălcarea art. 969 C. civ., a ignorat această prevedere contractuală și a reținut că reclamanta nu avea obligația de a asigura reparația aparatului închiriat.

Consideră că această statuare este contrară și prevederilor art. 1421 și 1422 C. civ., conform cărora locatorul are obligația de a asigura întrebuințarea lucrului închiriat pe tot parcursul duratei închirierii și de a a-i despăgubi pe chiriaș pentru toate viciile și stricăciunile lucrului.

În speță, s-a probat că reclamanta intimată nu a asigurat folosința neîntreruptă a aparatului închiriat și nici reparațiile necesare asupra acestui aparat.

În ceea ce privește condițiile de invocare a excepției de neexecutare, arată că, deși instanța de apel a reținut corect care sunt acestea, în partea finală a motivării denaturează una dintre condițiile fundamentale ale excepției de neexecutare și statuează că "pârâta era datoare să probeze îndeplinirea obligațiilor sale corelative". Or, aceasta nu este condiție de invocare a excepției de neexecutare, condiția corectă fiind aceea ca neexecutarea să nu fie imputabilă părții care invocă excepția (prin ipoteză, cei care invocă excepția chiar refuză executarea pe motivul neexecutării obligațiilor de către cealaltă parte).

Referitor la incidența motivului de recurs de la art. 488 pct. 5 C. proc. civ., respectiv "încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității", recurenta invocă încălcarea art. 22 C. proc. civ.

Curtea de apel nu a analizat înscrisurile depuse la termenul de judecată din 12 ianuarie 2016, nesocotind astfel îndatorirea legată de a stărui prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii (art. 22 C. proc. civ. de la 1865).

Susține că analiza acestor înscrisuri ar fi condus la o concluzie diferită a instanței de apel în ceea ce privește funcționarea defectuoasă a aparatului închiriat (consumul ridicat de heliu, erorile grave indicate de aparat, magnet nefuncțional), ceea ce implicit conduce la o concluzie diferită în speță nu doar în ceea ce privește excepția de neexecutare, cât și caracterul incert al creanței pretinse de reclamanta intimată.

O altă critică pe care o aduce deciziei instanței de apel este că nu a analizat temeinic înscrisurile depuse în probațiune, referindu-se întâi că nu s-a făcut dovada plății livrărilor de heliu și apoi reținând contrariul, că pârâta a achitat sume considerabile cu titlu de contravaloare heliu (pag. 9 din decizie). Analiza superficială reiese și din referirea instanței de apel la factura nr. 110216001 despre care se pretinde că nu a reprezentat prețul piesei facturate, ci contravaloare chirie, ignorând că factura nu a fost emisă de societatea reclamantă, ci de o societate din Germania, persoana juridică distinctă.

Astfel, recurenta pârâtă concluzionează că vătămarea care i-a fost pricinuită prin nesocotirea art. 22 C. proc. civ. este evidentă și s-a materializat prin pronunțarea unei hotărârii nelegale, fără a fi stabilite corect faptele și fără a fi determinat adevărul în speța dedusă judecății.

Intimata-reclamantă SC A. SRL a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului; excepția nulității recursului; excepția inadmisibilității recursului invocat la pct. 1 din Recurs și capitolul II pct. 5 din Motivele de recurs, respectiv a motivului invocat la cap. II pct. 2 din Motivele de recurs, ambele motive fiind inadmisibile raportat la prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.; pe fond solicită respingerea ca neîntemeiat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată în recurs (inclusiv pentru cererea de suspendare care a făcut obiectul Dosarului nr. x/1/2016).

Recurenta-pârâtă SC B. SRL a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepțiilor invocate de intimată și admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul declarat de reclamantă întrunește cerințele de admisibilitate.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 16 noiembrie 2016, în unanimitate, s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților.

Recurenta-pârâtă SC B. SRL a depus punct de vedere privind raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, achiesând la concluziile acestuia și solicitând admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

De asemenea, intimata-reclamantă SC A. SRL a depus un punct de vedere privind raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, învederând că își menține excepțiile de inadmisibilitate și nulitate a recursului invocate prin întâmpinare.

Prin încheierea din 29 martie 2017, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B. SRL împotriva Deciziei civile nr. 157 din 8 februarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și de susținerile din întâmpinare, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:

Prioritar, Înalta Curte reține că excepția inadmisibilității recursului invocată de intimata -reclamantă prin întâmpinare a fost analizată în cadrul raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului, stabilindu-se prin încheierea de ședință din 29 martie 2017 că recursul este admisibil în principiu și acordându-se termen în ședință publică la 24 mai 2017. De asemenea, în cadrul raportului s-a reținut că din dezvoltarea criticilor formulate rezultă că parte din acestea pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., motiv pentru care excepția nulității recursului invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare și pusă în dezbaterea părților la termenul din 24 mai 2017 va fi analizată ca apărare de fond.

Prin urmare, examenul pe care Înalta Curte este chemată să îl efectueze asupra deciziei recurate va fi circumscris motivelor de recurs invocate numai în măsura în care aceste motive vizează legalitatea deciziei atacate, în considerarea caracterului extraordinar al acestei cai de atac, în care nu se pot invoca aspecte ce vizează modul în care instanța de apel a interpretat și apreciat ansamblul probator ce a condus la stabilirea situației de fapt.

Astfel, cu privire la primul memoriu de recurs, formulat la 24 februarie 2016, Înalta Curte reține că motivele de recurs invocate conțin o reiterare și preluare identică a motivelor de apel care au făcut deja obiect de analiză și verificare din partea jurisdicției anterioare.

Singura critică de nelegalitate din cadrul acestei prime cereri de recurs se referă la aplicarea greșită de către instanța de apel a normei de procedură prevăzută la art. 413 alin. (1) pct. 1 și pct. 2 C. proc. civ., sens în care controlul de legalitate al deciziei recurate se va exercita din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care constituie dreptul comun în materia nulității actelor de procedură.

Suspendarea prevăzută de textele legale evocate este lăsată la aprecierea instanței, care are competența exclusivă să aprecieze dacă se impune sau nu suspendarea judecății, în scopul realizării unei optime administrări a justiției și preîntâmpinării pronunțării unor hotărâri contradictorii sau a unor hotărâri greșite.

De aceea, instanța sesizată cu soluționarea unei astfel de cereri, chiar dacă va constata îndeplinirea cerințelor normei, are puterea de apreciere asupra utilității (chiar a necesității), dar și asupra oportunității măsurii în ansamblul raporturilor juridice dintre părți, astfel încât măsura să nu permită concluzia unui abuz de drept procesual al părții care o invocă.

Susținerile recurentei-pârâte, conform cărora a formulat o plângere penală împotriva societăților și administratorului acestora, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune cu privire la contractul de închiriere din 15 mai 2009, ce face obiectul prezentului litigiu, precum și faptul că acest contract a fost încheiat cu o persoană juridică inexistentă, fapt ce ar conduce la nulitatea lui absolută, vizează netemeinicia deciziei recurate, care nu poate fi cenzurată în calea de atac a recursului.

Instanța de apel a respins cererile de suspendare a judecății apelului, reținând cu justețe că nu sunt îndeplinite cerințele impuse de legiuitor în art. 413 alin. (1) pct. 1 și pct. 2 C. proc. civ., soluția curții de apel fiind legală și temeinică.

Oportunitatea măsurii suspendării a fost analizată atât din perspectiva obiectului litigiului și a limitelor învestirii instanței prin cererea de apel, cât și din perspectiva îndeplinirii condiției de declanșare a urmăririi penale pentru o infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să se pronunțe în cauza supusă suspendării.

Or, cu respectarea acestor reguli procedurale, curtea de apel a constatat că documentele prezentate au relevat declanșarea urmăririi penale în rem, astfel că nu se poate reține existența unei fapte săvârșite de o persoană care să fie parte în litigiul pendinte, urmărită pentru o infracțiune care să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se pronunțe.

De aceea, este nefondată critica recurentei pârâte referitoare la nelegalitatea soluției de respingere a cererii de suspendare, pronunțată de instanța de apel la termenul din 25 ianuarie 2016.

Cu privire la motivele de casare invocate în memoriul de recurs depus la 17 martie 2016, Înalta Curte reține următoarele:

Lipsa de rol activ al instanței de apel nu este o critică ce poate fi primită (deși, formal, aceasta se circumscrie dispozițiilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ.), deoarece, verificând decizia recurată, Înalta Curte consideră că instanța de apel a exercitat rol activ, iar prin măsurile dispuse nu a afectat dreptul recurentei la apărare, ci a cenzurat probatoriul în raport de propria convingere asupra modului în care s-a clarificat situația de fapt.

Aprecierea asupra necesității refacerii sau completării probelor administrate la prima instanță sau a administrării de probe noi, în apel, reprezintă atributul exclusiv al instanței învestite cu cererea de probatoriu și nu poate fi cenzurat de către instanța de recurs.

Dacă refacerea probatoriului în apel s-ar fi impus pentru încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor legale în materie de către prima instanță, atunci respingerea unei asemenea cereri de către curtea de apel ar fi putut fi cenzurată din perspectiva unor motive de nelegalitate.

Reclamanta nu se află, însă, în această situație, susținerile acesteia vizând exclusiv concludența probelor în stabilirea situației de fapt, iar nu aspecte legate de nelegalitate în materie de probatoriu, astfel încât nu pot fi cenzurate de această instanță.

Potrivit dispozițiilor art. 488 pct. 7 C. proc. civ. recurenta susține încălcarea de către instanța de apel a autorității de lucru judecat prin raportare la Decizia nr. 870 din 25 martie 2014 a Tribunalului Sălaj, iar conform art. 488 pct. 8 C. proc. civ. invocă încălcarea art. 1110 și urm. C. civ. privind imputația plății.

Cu referire la aceste motive este de evidențiat că nu au făcut obiect al apelului declarat și, pe cale de consecință, obiect al analizei instanței de apel, neputând fi primite în recurs.

Dintr-o altă perspectivă, s-a constatat că prin Sentința civilă nr. 870 din 25 martie 2014 a Tribunalului Sălaj, rămasă definitivă, s-a admis cererea de ordonanță de plată, iar pârâta a fost obligată la plata sumei de 87.314,42 euro și a dobânzii aferente, reprezentând suma rămasă de achitat și recunoscută prin convenția din data de 16 iunie 2011.

Prin urmare, curtea de apel a apreciat cu justețe faptul că, chiriile ulterioare datei de 16 iunie 2011 nu au fost achitate, întrucât pe de o parte acțiunea reclamantei a avut ca obiect chiria aferentă lunilor iunie 2011 - mai 2014, iar pe de altă parte, pe baza probatoriului administrat în cauză în mod corect s-a statuat că plățile efectuate ulterior lunii iunie 2011 s-au imputat pe chiriile anterioare, recunoscute prin convenția din 16 iunie 2011, astfel că nu poate fi vorba despre nicio încălcare a autorității de lucru judecat.

Referitor la motivul de casare reprezentat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. recurenta-pârâtă susține nelegalitatea deciziei recurate în raport de greșita calificare a convenției din 2011, fiind încălcate normele de drept material prevăzute de art. 969, 977 și 1431 C. civ. de la 1864.

Pornind de la cadrul legal instituit de art. 969 C. civ., conform căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, este în obligația instanței de apel să examineze în mod real voința părților semnatare ale contractului încheiat, or, în cauză, aceste aspecte au fost pe deplin analizate, instanța de apel făcând o corectă interpretare a convenției încheiate de părți la 16 iunie 2011.

Astfel, instanța de apel, pe baza probelor administrate (înscrisuri, continuarea folosirii bunului, continuarea plății chiriei) a statuat cu justețe că natura juridică a convenției din 2011 este de act adițional la contractul de închiriere nr. 090515001 încheiat de părți la 15 mai 2009.

Contrar celor susținute de recurentă, convenția din 16 iunie 2011 a fost semnată și ștampilată de către reprezentantul legal al B. SRL (inclusiv rectificările făcute cu pixul), iar în cuprinsul acesteia sunt indicate în mod clar datele de identificare ale părților contractante, respectiv denumirea, sediul, numărul de înregistrare în Registrul Comerțului și codul de identificare fiscală, menționându-se expres faptul că părțile din convenție sunt locatorul și chiriașul din contractul de închiriere din 15 mai 2009, ceea ce reprezintă o confirmare a identității părților, dar și al caracterului de act adițional la contractul de închiriere.

De asemenea, cu privire la clauza referitoare la continuarea contractului în baza unei chirii de 4.800 de euro pe lună, în mod corect a reținut instanța de apel faptul că și această clauză a fost asumată prin semnarea documentului de către reprezentantul recurentei și a fost redactată la momentul semnării contractului, și nu ulterior.

Curtea de apel a constatat cu justețe că întreaga Convenție, inclusiv clauza evocată, au fost recunoscute în mod constant de către recurenta-p