ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1632/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1632/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei penale de față constată următoarele:

Prin

sentința penală nr. 185 din 3 mai 2012, pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a II-a penală, în temeiul art. 52 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, republicată,

s-a admis cererea de extrădare formulată de autoritățile judiciare din Republica

Moldova.

S-a dispus extrădarea persoanei solicitate

V.O. către autoritățile din Republica Moldova.

S-a revocat măsura obligării de a nu părăsi

țara luată față de persoana extrădabilă V.O.

În

temeiul art. 43 alin. (6) din Legea nr. 302/2004, republicată,

s-a dispus arestarea provizorie a persoanei solicitate V.O. în vederea predării,

pe o durată de 30 de zile începând cu data încarcerării.

S-a constatat că persoana solicitată a

fost arestată provizoriu de la 4 decembrie 2008 la 8 decembrie 2008.

S-a dispus ca extrădarea să se facă cu

respectarea regulii specialității

de care persoana solicitată

s-a prevalat, persoana predată putând fi judecată doar pentru faptele care au motivat

extrădarea.

S-a dispus ca cheltuielile judiciare să

rămână în sarcina statului, conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen. și ca onorariul

avocatului din oficiu în sumă de 300 RON să se suporte din fondul Ministerului Justiției.

Pentru a pronunța această soluție, prima

instanță a reținut că prin rezoluția din data de 30 decembrie 2008 dată de Procurorul

General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București în Dosarul nr. 2842/II/5/2008

s-a dispus, în temeiul art. 44 și urm. din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea

judiciară internațională în materie penală, sesizarea acestei instanțe pentru soluționarea

cererii de extrădare formulată de autoritățile judiciare din Republica Moldova față

de persoana extrădabilă V.O.

Din actele cauzei a reieșit că cererea

de extrădare a fost formulată de către Procuratura Generală a Republicii Moldova

la 15 decembrie 2008 și transmisă părții române.

Potrivit acestei solicitări, persoana extrădabilă

V.O. este urmărită pentru punerea în executare a unui mandat de arestare emis împotriva

sa de către Judecătoria Sectorului Rîșcani, Municipiul Chișinău, la data de 25

decembrie 2006, din care reiese că este învinuită de săvârșirea infracțiunii de

„însușire în proporții mari și deosebit de mari” prevăzută de art. 195 alin.

(2) C. pen. al Republicii Moldova, pedepsită cu închisoarea de până la 25 de ani.

În

fapt, s-a reținut că în perioada 2005-2006, cetățenii români

B.F., P.M.C. și B.T.M. împreună cu cetățeanul ceh K.E. și numitele V.O. și K.T.,

în scopul însușirii ilegale de bunuri ale altor persoane, au creat un grup criminal

bine organizat prin distribuirea de roluri.

În

acest sens, sub conducerea numitului B.F., Ia data de 28

martie 2006, a fost constituită SC P.I. SRL Chișinău, iar V.O. și K.T. au fondat

SC C.S.G. SRL Chișinău care promova formal literatură pentru cursuri de marketing.

Acționând în conformitate cu planul întocmit,

făptuitorii selectau persoane ușor influențabile, despre care știau cu certitudine

că dispun de mijloace financiare sau au posibilitatea de a le împrumuta. În urma

atragerii candidaților, pentru recuperarea investiției și eventual obținerea de

venituri, aceștia erau influențați să determine cât mai multe persoane care să plătească

pentru includerea lor în sistemul piramidal, sumele de bani ajungând preponderent

în conturile organizatorilor.

S-a reținut că, inițial, era racolată persoana

căreia i se propunea să devină membru al unei companii de mare succes și, sub pretextul

admiterii și acordării unui serviciu bine plătit, victimele erau invitate la un

seminar unde erau convinse să accepte condițiile impuse.

Persoanele vătămate erau convinse să semneze

contracte contra sumei de 2.990 euro (sau dolari S.U.A.).

Prin această metodă, au fost induse în

eroare 71 de persoane vătămate, fiind însușită suma totală de 2.743.520 lei moldovenești.

Instanța de fond a considerat că sunt îndeplinite

toate condițiile legale pentru admiterea cererii și extrădarea persoanei solicitate,

cererea de extrădare fiind formulată în scris de autoritatea competentă a statului

solicitant, în sprijinul acesteia fiind transmise copii ale ordonanței de punere

sub învinuire, fișa personală, încheierea de aplicare a măsurii preventive sub formă

de arest preventiv a învinuitei V.O. pe termen de 30 de zile din momentul reținerii,

mandatul de arest emis la 25 decembrie 2006, extras C. pen. al Republicii Moldova.

De asemenea, s-a avut în vedere expunerea

faptelor pentru care s-a solicitat extrădarea, cu indicarea datei și locului săvârșirii

acestora, calificarea juridică și dispozițiile legale aplicabile.

S-a reținut că s-a învederat instanței

că prin art. l pct. 72 din Legea nr. 277 din 18 decembrie 2008 pentru modificarea

și completarea C. pen. al Republicii Moldova, publicat în 24 februarie 2009 în

M. Of. nr. 41-44, s-a exclus art. 195, dar că infracțiunea respectivă se regăsește

în art. 190 sub denumirea de „escrocherie”, adică „dobândire ilicită a bunurilor

altei persoane prin înșelăciune sau abuz de încredere”, care la lit. c) vizează

cauzarea unor daune în proporții considerabile și se pedepsește conform alin. (4)

cu închisoarea până la 15 ani.

S-a constatat ca fiind îndeplinite cerințele

referitoare la dubla incriminare a faptelor și gravitatea pedepsei, în legislația

celor două state, întrucât persoana solicitată este cercetată pentru săvârșirea

unei infracțiuni care are corespondent în legislația penală română, realizând conținutul

constitutiv al infracțiunii de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, prevăzută

de art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen., pedepsită cu închisoarea de la 10 la

20 de ani și interzicerea unor drepturi.

De asemenea, s-a apreciat că nu sunt aplicabile

dispozițiile Legii nr. 302/2004 referitoare la persoanele exceptate de la extrădare

și nici cele privind motivele obligatorii sau opționale de refuz al extrădării.

S-a mai reținut că între România și Republica

Moldova există un Tratat privind asistența juridică, ratificat prin Legea nr.

177/1997, care nu prevede situații de refuz opțional al extrădării, ci doar motive

de refuz obligatorii, precum și faptul că România și Republica Moldova sunt părți

al Convenției europene de extrădare încheiată la Paris la 13 decembrie 1957, prevederile

acestei Convenții fiind preluate în întregime prin Legea nr. 302/2004.

Prima instanță a constatat că motivele

de refuz a extrădării invocate de persoana solicitată au făcut obiectul cererii

de azil cu care aceasta a investit autoritățile judiciare române care în Dosarul

2024/4/2009 al Tribunalului București, secția contencios administrativ și fiscal,

au respins, ca nefondat, recursul acesteia.

S-a reținut, prin urmare, că nu există

motive plauzibile pentru a considera că persoana extrădabilă va fi judecată în Republica

Moldova de un tribunal care nu asigură garanțiile fundamentale de procedură și de

protecție a dreptului la apărare.

Cu privire la aspectele invocate de persoana

extrădabilă vizând starea sa de graviditate, existența unui copil minor în întreținere

și faptul că și-a întemeiat o familie în România, s-a considerat că acestea nu pot

influența soluția cererii de extrădare, având în vedere prevederile art. 54

alin. (2) din Legea nr. 302/2004, care stipulează expres: „Curtea de Apel nu este

competentă să se pronunțe (...) asupra oportunității extrădării.”

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs

persoana solicitată V.O., care a criticat hotărârea sub aspectul nelegalității și

netemeiniciei susținând, în esență, că:

- sentința este nemotivată sau motivată

contradictoriu ceea ce constituie o greșită aplicare a legii;

- judecătorul era incompatibil de a soluționa

fondul cauzei, fiind incidente dispozițiile art. 47 alin. (2), art. 48 alin.

(1) lit. d) C. proc. pen. și art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului;

- nu există certitudinea că autoritățile

judiciare din Republica Moldova au încadrat juridic faptele în infracțiunea prevăzută

de art. 190 alin. (5) din actualul C. pen.;

- în mod greșit au fost interpretate și

aplicate dispozițiile legale referitoare la motivele obligatorii și opționale de

refuz al extrădării (art. 21 și art. 22 din Legea nr. 302/2004), cu referire expresă

la nerespectarea dreptului la un proces echitabil în sensul Convenției Europene

a Drepturilor Omului;

- prin extrădarea dispusă se încalcă dispozițiile

art. 3 și art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În concluzie, s-a solicitat casarea hotărârii

și trimiterea cererii spre rejudecare pentru administrarea probelor, iar în subsidiar

rejudecarea cererii de extrădare și respingerea acesteia, în ambele situații cu

punerea în libertate a recurentei. Totodată, persoana solicitată a cerut judecarea

sa, în România, pentru faptele cu privire la care s-a solicitat extrădarea.

Examinând hotărârea atacată din prisma

criticilor formulate, dar și din oficiu sub toate aspectele de fapt și de drept,

Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi

arătate în continuare:

Scopul extrădării este acela de a aduce

persoana condamnată sau doar bănuită de a fi comis o infracțiune în țara în care

a comis acea infracțiune, sub puterea statului solicitant, pentru executarea pedepsei

privative de libertate ori în vederea urmăririi penale sau pentru aplicarea de măsuri

preventive.

Potrivit art. 19 alin. (3) din Constituția

României, cetățenii străini și apatrizii pot fi extrădați numai în baza unei convenții

internaționale sau în condiții de reciprocitate.

În

conformitate cu art. 9 C. pen. român, extrădarea se acordă

sau poate fi solicitată pe bază de convenție internațională, pe bază de reciprocitate,

și în lipsa acestora, în temeiul legii.

Dispozițiile legale menționate stabilesc,

așadar, nu numai sursele juridice ale extrădării, dar și ordinea în care acestea

trebuie să funcționeze: mai întâi convențiile, apoi declarațiile de reciprocitate

și, numai în lipsa acestora, legea, internă. Normele privind extrădarea din dreptul

intern au caracter subsidiar, rolul lor fiind acela de a servi ca bază, ca primă

orientare la încheierea convențiilor, iar apoi de a ajuta la înțelegerea și de a

completa normele din convenții, iar în caz de lacune în clauzele convenției, de

a funcționa ca norme supletorii.

În

consecință, Înalta Curte va avea în vedere Convenția europeană

de extrădare încheiată la Paris în 1957, Tratatul dintre România și Republica Moldova

privind asistența juridică în materie civilă și penală, semnat la Chișinău, la 6

iulie 1996, ratificat prin Legea nr. 177 din 4 noiembrie 1997, precum și Legea

nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală. Potrivit

art. 4 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, această lege se aplică în baza și pentru

executarea normelor interesând cooperarea judiciară în materie penală, cuprinse

în instrumentele juridice internaționale la care România este parte, pe care le

completează în situațiile nereglementate.

Totodată, cererile adresate autorităților

române în domeniile reglementate de Legea nr. 302/2004 se îndeplinesc potrivit normelor

de drept procesual penal, dacă prin această lege nu se prevede altfel.

Relativ la cererea de trimitere a cauzei

spre rejudecare din cauza nemotivarii sau a motivării contradictorii a sentinței

penale, Înalta Curte consideră că aceasta nu se justifică în raport de dispozițiile

art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., prezenta hotărâre nefiind atacabilă

cu apel, ceea ce înseamnă că va fi examinată întreaga cauză sub toate aspectele,

motivarea sentinței penale urmând a fi suplinită de instanța de recurs. De altfel,

cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17

2

C. proc.

pen., căruia i-a fost circumscrisă această critică, nu impune trimiterea cauzei

spre rejudecare, sens în care sunt dispozițiile art. 385

15

pct. 2 lit.

c) C. proc. pen.

Cât privește incompatibilitatea judecătorului

care a soluționat cauza pe fond, în primă instanță

Legea nr. 302/2004 prevede pentru situația

extrădării pasive atât o procedură judiciară de arestare provizorie în vederea extrădării,

când cererea de arestare provizorie se formulează odată cu cererea de extrădare,

cât și o procedură judiciară de arestare provizorie, în caz de urgență, când cererea

de extrădare este transmisă ulterior cererii de arestare provizorie.

Potrivit art. 44 alin. (2) din legea menționată,

cererea de arestare provizorie în vederea extrădării și cererea de extrădare se

soluționează de un complet format dintr-un judecător al secției penale (...). Apoi,

art. 45 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, prevede că arestarea provizorie în vederea

extrădării se dispune și este prelungită de același complet investit cu soluționarea

cererii de extrădare, prin încheiere, fără ca durata totală a arestării provizorii

să poată depăși 180 de zile.

Totodată, potrivit art. 46 din Legea

nr. 302/2004, în caz de urgență, autoritățile competente ale statului solicitant

pot cere arestarea provizorie a persoanei urmărite, chiar înainte de formularea

și transmiterea cererii formale de extrădare.

Sub aspectul analizat, se evidențiază și

dispozițiile alin. (6) al art. 46 care prevăd că instanța din oficiu, ori la sesizarea

procurorului competent sau la cererea persoanei extrădabile, poate dispune încetarea

măsurii arestării provizorii în vederea extrădării dacă, în termen de 18 zile de

la luarea măsurii, statul român nu a fost sesizat prin cererea de extrădare, însoțită

de documentele prevăzute de art. 38 din legea specială.

Din coroborarea acestor texte legale rezultă

că cererea de arestare provizorie (chiar și cea dispusă în caz de urgență), reprezintă

o cerere accesorie cererii de extrădare, care constituie cererea principală și totodată

obiectul judecății, pe fond, a cauzei.

Aceasta este rațiunea pentru care, prin

alin. (3) al art. 45 din Legea nr. 302/2004, legiuitorul a reglementat explicit

că același complet de judecată dispune cu privire la prelungirea arestării provizorii

în vederea extrădării (de exemplu, când este necesar a se completa informațiile

comunicate de statul solicitant).

Prin urmare, Înalta Curte constată că nu

există vreun caz de incompatibilitate a judecătorului care s-a pronunțat pe fondul

cauzei, motivat de faptul că, anterior, prin încheierea din 4 decembrie 2008 a Curții

de Apel București, secția a II-a penală, a dispus arestarea provizorie a persoanei

solicitate V.O., în procedura de urgență. Astfel, în mod corect, a fost respinsă,

prin încheierea din 5 ianuarie 2009, cererea formulată la 31 decembrie 2008, de

recuzare a acestuia.

Situația nu este similară propunerii de

arestare preventivă reglementată de C. proc. pen., așa cum susține apărarea, întrucât

prin Legea nr. 302/2004 este permis, în mod expres, ca judecătorul care dispune

arestarea în vederea extrădării, să soluționeze și cererea de extrădare.

Atâta timp cât o astfel de situație este

reglementată explicit de către legea specială, nu se poate admite opinia apărării

că ar avea prioritate/preferință dispozițiile art. 48 lit. d) C. proc. pen., în

raport de dispozițiile art. 45 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, întrucât operează

principiul specialia generalibus derogant. De altfel, prin dispozițiile art. 7 din

Legea nr. 302/2004, se prevede că cererile adresate autorităților române în

domeniile

reglementate de această lege, se îndeplinesc potrivit normelor române de drept procesual

penal, numai dacă prin legea specială nu se prevede altfel.

Înalta Curte mai consideră că nu se încadrează

vreunui caz de incompatibilitate, prevăzut de C. proc. pen., preocuparea judecătorului

în sensul soluționării cu celeritate a cauzei civile având ca obiect cererea de

azil formulată de persoana solicitată, atâta timp cât, în funcție de modul de soluționare

a acelei cauze civile, era verificabilă una din condițiile extrădării.

Afirmația că cele două aspecte invocate

ar îmbrăca forma incidentelor procedurale prevăzute de art. 47 alin. (2) C. proc.

pen. și art. 48 lit. d) C. proc. pen. nu constituie nici măcar aparențe ale vreunei

incompatibilități a judecătorului care s-a pronunțat pe fondul cauzei, astfel încât

să se considere că ar fi aplicabile dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Prin urmare, nici pentru acest motiv nu

se impune casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul

art. 385

9

alin. (1) pct. 3 C. proc. pen.

Referitor la cererea de extrădare, documentele

care o însoțesc și îndeplinirea condițiilor pentru extrădare

Cererea de extrădare a persoanei solicitate

V.O. a fost formulată în scris de autoritatea competentă a statului solicitant,

respectiv Procuratura Generală a Republicii Moldova, către autoritatea competentă

a statului solicitat, respectiv Ministerul Justiției al României, în conformitate

cu art. 8 din Legea nr. 177/1997 pentru ratificarea Tratatului dintre România și

Republica Moldova privind asistența juridică în materie civilă și penală.

În

sprijinul cererii de extrădare s-au prezentat copii conforme

cu originalul ale încheierii pronunțate la 25 decembrie 2006 de Judecătoria Rîșcani

din Chișinău prin care s-a dispus măsura preventivă sub formă de arest în privința

învinuitei V.O. pe un termen de 30 zile din momentul reținerii, mandatul de arestare

din 25 decembrie 2006 și ordonanța de punere sub învinuire prin care s-a realizat

o expunere a faptelor pentru care se cere extrădarea.

Prin adresa nr. 1731555/08/CPP/NFC din

15.05 mai 2012 a Biroului Național INTERPOL s-a comunicat răspunsul autorităților

judiciare moldovene că mandatul de arest emis la 25 decembrie 2006 este valabil.

Cât privește calificarea juridică a faptelor,

Înalta Curte reține că Procuratura Generală, ca organ central al Republicii Moldova,

în sensul Tratatului între România și Republica Moldova privind asistența juridică

în materie civilă și penală, a transmis prin INTERPOL, ordonanța de punere sub învinuire

privind comiterea infracțiunii de escrocherie în proporții deosebit de mari prevăzută

de art. 190 alin. (5) din actualul C. pen. al Republicii

Moldova,

încadrare juridică pe care a avut-o în vedere și instanța de fond care a admis cererea

de extrădare.

Este real că, inițial, încadrarea juridică

dată faptelor și prezentată în cererea de extrădare a fost indicată ca fiind infracțiunea

de „însușire în proporții mari și deosebit de mari” prevăzută de art. 195 alin.

(2) C. pen. al Republicii Moldova.

Dar, prin abrogarea art. 195 C. pen. al

Republicii Moldova, prin Legea nr. 277 din 18 decembrie 2008 pentru modificarea

și completarea C. pen. al acestui stat, faptele de care este bănuită persoana solicitată,

nu au fost dezincriminate, ele constituind o altă infracțiune, după cum a comunicat

statul solicitant.

Faptele pentru care este învinuită V.O.

sunt prevăzute ca infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 215 C. pen. român.

Considerarea infracțiunii ca fiind pedepsită

de legile ambelor părți contractante nu este condiționată de împrejurarea că legile

părților contractante înscriu fapta în aceeași categorie de infracțiuni sau o denumesc

prin aceeași terminologie (art. 64 pct. 4 din Tratat).

Pe lângă îndeplinirea condiției privind

dubla incriminare, se constată ca fiind întrunită și cerința referitoare la gravitatea

pedepsei, în ambele legislații fiind prevăzute pedepse privative de libertate de

cel puțin un an pentru faptele ce constituie infracțiunea de escrocherie potrivit

C. pen. al Republicii Moldova, respectiv infracțiunea de înșelăciune potrivit C.

pen. român.

În

fapt, s-a arătat, în esență, că V.O., în perioada octombrie

2005-iunie 2006, făcând parte dintr-un grup criminal organizat, împreună cu cetățenii

români B.F., P.M.C., B.T.M., cetățeanul ceh K.E. și cetățeana moldoveana K.T., prin

înșelăciune și abuz de încredere, și-au însușit mijloace bănești în proporții deosebit

de mari de la mai mulți cetățeni ai Republicii Moldova, în sumă totală de 2.743.520

lei moldovenești.

Persoana solicitată V.O. nu face parte

din categoria persoanelor exceptate de la extrădare deoarece nu i s-a acordat dreptul

de azil în România. Astfel, prin sentința 6860 din 7 octombrie 2011 pronunțată de

Judecătoria sectorului 4 București în Dosarul 2024/4/2009, definitivă și irevocabilă

prin decizia 1139 din 2 aprilie 2012 a Tribunalului București, secția a IX-a contencios

administrativ și fiscal, a fost respinsă, ca neîntemeiată, plângerea formulată de

V.O. în contradictoriu cu Oficiul Român pentru Imigrări prin Centrul Regional de

Cazare și Proceduri pentru Solicitanții de Azil București.

Cât privește motivele obligatorii și opționale

de refuz al extrădării

În susținerea motivului obligatoriu de

refuz al extrădării constând în nerespectarea dreptului la un proces echitabil,

persoana solicitată a invocat probabilitatea de a fi judecată pe baza unor probe

obținute prin violență, precum și teama unor încălcări ale garanțiilor procedurale

până la momentul emiterii mandatului de arestare.

Înalta Curte constată, pe de-o parte, că

suspiciunea recurentei de a fi judecată pe baza unor probe obținute prin violență

constituie un aspect potențial.

Pe de altă parte, instanța de recurs consideră

că prezența recurentei la desfășurarea procesului penal este de natură să asigure

garanția instituită de art. 6 parag.3 lit. d) din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, constând în dreptul de a întreba sau de a solicita audierea martorilor acuzării,

de a obține citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii

acuzării.

Tot din perspectiva respectării dreptului

la un proces echitabil, în sensul Convenției europene pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale, se constată că măsura arestării preventive

a fost dispusă de un judecător prin încheierea de ședință din 25 decembrie 2006

pronunțată în Dosarul 898/2006 al Judecătoriei Rîșcani, municipiul Chișinău.

Apărarea persoanei solicitate s-a realizat

prin intermediul unui avocat care, așa cum reiese din cuprinsul încheierii ce însoțește

cererea de extrădare, a formulat concluzii de respingere a propunerii de arestare

preventivă, cerută de procuror.

Referitor la dreptul fiecărui acuzat de

a fi informat cu privire la natura și cauza acuzației care i se aduce, se constată

că, în aceeași încheiere pronunțată de instanța moldoveană, s-a precizat că persoana

solicitată V.O. „se eschivează de la organele de urmărire penală și nu este stabilit

locul aflării ei, fapt confirmat prin materialele acumulate și rezultatul acțiunilor

operative de investigațiile întreprinse, este anunțată în căutare”.

Nu lipsit de relevanță este și faptul că,

la 18 februarie 2009, Curtea de Apel Chișinău a respins recursul persoanei solicitate

privind anularea măsurii preventive sub formă de arest preventiv cu menținerea încheierii

Judecătoriei Rîșcani municipiul Chișinău, din 5 februarie 2009, prin care a fost

respins demersul avocatului privind înlocuirea măsurii preventive cu obligarea de

a nu părăsi localitatea.

Se mai impune a fi făcută mențiunea că

nerespectarea dreptului la un proces echitabil, poate constitui un motiv de refuz

al extrădării în raport de modalitatea în care s-a desfășurat procesul înainte de

formularea cererii de extrădare. În acest sens, art. 21 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 302/2004 prevede că „extrădarea va fi refuzată dacă nu a fost respectat

dreptul la un proces echitabil" în sensul C.E.D.O. sau al oricărui instrument

internațional pertinent în domeniu, ratificat de România.

Prin urmare, susținerea apărătorului ales

că reprezintă motiv obligatoriu de refuz al extrădării, riscul încălcării art. 6

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu se încadrează în dispozițiile

art. 21 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004.

Referitor la o altă critică adusă sentinței

primei instanțe, în sensul greșitei dispoziții de extrădare întrucât fapta care

motivează cererea poate face obiectul unui proces penal în România, se constată

că, într-adevăr, în

conformitate

cu dispozițiile art. 6 alin. (1) C. pen. român, legea penală se aplică și infracțiunilor

săvârșite, în afara teritoriului țării, de către un cetățean străin sau de o persoană

fără cetățenie care nu domiciliază pe teritoriul țării dacă: fapta este prevăzută

ca infracțiune și de legea penală a țării unde a fost săvârșită și făptuitorul se

află în țară.

Dar, acest motiv de refuz al extrădării,

prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, este un motiv opțional,

Înalta Curte apreciind că nu se justifică desfășurarea în România a unui proces

penal având ca obiect infracțiunea ce motivează cererea de extrădare, față de complexitatea

acesteia ce derivă în primul rând din multitudinea persoanelor presupus vătămate

prin acțiunile persoanei solicitate, care sunt din Republica Moldova, și costurile

pe care acestea ar trebui să le suporte pentru participarea la proces, dar și de

împrejurarea că probele pot fi administrate mai facil pe teritoriul Republicii Moldova,

unde există suspiciunea că s-a comis infracțiunea.

Potrivit art. 22 alin. (2) din Legea

nr. 302/2004, extrădarea poate fi refuzată sau amânată dacă predarea acesteia este

susceptibilă să aibă consecințe de o gravitate deosebită pentru ea, în special din

cauza vârstei sau stării sale de sănătate.

Din perspectiva acestui text legal, se

reține că actele medicale depuse la dosar, confirmă că persoana solicitată este

însărcinată, dar nu relevă că această stare ar fi de natură, în caz de predare,

să aibă urmări de o gravitate deosebită, pentru persoana sa ori a sarcinii sale.

Totodată, Înalta Curte observă că, inițial,

în procedura de urgență, la momentul la care recurenta V.O. a fost arestată provizoriu

pe o durată de 5 zile (prin încheierea din 4 decembrie 2008 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a II-a penală), măsura a fost înlocuită cu obligarea de

a nu părăsi țara, prin decizia 4053 din 8 decembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția penală, întrucât s-a constatat că persoana solicitată născuse

la 10 octombrie 2008, copilul având o vârstă fragedă, de o lună și 27 de zile, ceea

ce, s-a considerat că necesită o permanentă supraveghere a copilului, în vederea

dezvoltării sale fizice, precum și necesitatea prezentării mamei la un control periodic

ca urmare a nașterii prin cezariană, dar și că nu se va sustrage de la judecarea

cererii de extrădare.

Ulterior, persoana solicitată a formulat

cerere de acordare a statutului de refugiat, în România, procesul desfașurându-se

în perioada 2009-2012, ca în prezent, opoziția la extrădare să se bazeze, în mod

repetitiv, și pe starea de graviditate.

Acest parcurs al procesului, împreună cu

împrejurarea că actele medicale atașate nu relevă că predarea acesteia ar avea consecințe

de o deosebită gravitate pentru recurenta V.O., inclusiv asupra sarcinii sale, constituie

argumente, alături de cele privind îndeplinirea condițiilor referitoare la extrădarea

pasivă, care pledează pentru menținerea soluției pronunțate de instanța de fond.

În

sprijinul solicitării de a se admite recursul și de a se refuza

cererea de extrădare, a fost invocată și încălcarea dispozițiilor art. 3 și ale

art. 8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale.

Riscul expunerii la tortură, tratamente

sau pedepse inumane ori degradante, în statul solicitant, a reprezentat unul din

aspectele analizate de instanțele civile care au soluționat plângerea lui V.O. împotriva

hotărârii Oficiului Român pentru Imigrări și care a format obiectul Dosarului 2024/4/2009

al Judecătoriei sectorului 4 București, menționat anterior. Prin sentința civilă

6860 din 7 octombrie 2011 a Judecătoriei sectorului 4 București, definitivă și irevocabilă

prin decizia penală 1139 din 2 aprilie 2012 a Tribunalului București, secția a IX-a

contencios administrativ și fiscal, s-a constatat că nu sunt aplicabile dispozițiile

art. 26 din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România întrucât nu există motive

serioase a se crede că dacă va fi returnată în țara de origine, V.O. riscă să fie

supusă la tortură, tratamente sau pedepse inumane ori degradante. Ca urmare, instanțele

civile nu au acordat persoanei solicitate V.O. nici una din formele de protecție

prevăzute de art. 22 din Legea nr. 122/2006 (statut de refugiat, protecție subsidiară

sau protecție temporară respectiv protecție umanitară temporară).

Înalta Curte consideră, de asemenea, că

prin înscrisurile administrate în cauză nu s-a demonstrat contrariul acestor constatări

efectuate de instanțele civile, cu prilejul judecării cererii de azil, așa încât

nu se justifică respingerea cererii de extrădare pentru motivul în discuție.

Relativ la opinia exprimată de apărare

că prin admiterea cererii de extrădare a recurentei V.O. se aduce atingere art.

8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează respectarea dreptului

la viață privată și de familie, Înalta Curte consideră că aceasta nu poate fi reținută

chiar dacă persoana solicitată V.O. este căsătorită cu un cetățean român, că are

un copil minor, un loc de muncă și o locuință statornică în țară.

Înalta Curte admite că persoana solicitată

are legături de familie în România, dar acestea au fost stabilite după ce împotriva

sa a fost emis mandatul de arestare preventivă de către statul solicitant, rămânând

însărcinată cu cel de-al doilea copil în timpul desfășurării proceselor având ca

obiect cererea de azil și cererea de extrădare, deci într-o perioadă în care se

afla într-o situație precară.

Apoi, rațiunea Convenției privind extrădarea

adoptată la Paris în 1957 cu Protocoalele adiționale din 1975 și 1978, transpusă

în Tratatul dintre Republica Moldova și România privind asistența juridică în materie

civilă și penală, dar și în Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională

în materie penală, constă în necesitatea de a se asigura că infractorii nu se pot

sustrage justiției, cererea de extrădare reprezentând instrumentul de aducere a

persoanei solicitate în fața justiției statului solicitant pentru instrumentarea

procedurilor penale. Prin condițiile prevăzute a fi îndeplinite în cazul

admiterii unei cereri de extrădare, se

realizează un echilibru rezonabil între aplicarea legii față de persoanele suspectate

că au încălcat norme de drept penal și respectarea drepturilor individuale ale omului.

Eventuala încălcare a art. 8 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului a fost examinată, de asemenea, de instanțele civile

care au soluționat procesul privind azilul cerut de V.O., constatându-se definitiv

și irevocabil că nici acesta nu reprezintă un temei justificat pentru admiterea

acțiunii.

Referitor la hotărârea privind cauza Boultif

contra Elveției pronunțată de instanța de la Strasbourg, definitivă la 2

noiembrie 2011, depusă la dosar, în apărarea persoanei solicitate V.O., prin care

C.E.D.O. a constatat încălcarea dispozițiilor art. 8 din Convenție, se constată

că nu are incidență în prezenta speță întrucât instanța europeană, în acea cauză,

a verificat temeinicia și oportunitatea expulzării în cazul refuzului de a se reînnoi

o viză de ședere, iar nu în ipoteza soluționării unei cereri de extrădare.

La acest moment nu există nici un motiv

pentru a se considera că, după finalizarea procesului penal în statul solicitant,

persoana solicitată V.O. nu s-ar putea întoarce în România.

Pe cale de consecință, în temeiul art.

52 alin. (8) din Legea nr. 302/2004 coroborat cu art. 385

15

alin.

(1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul

declarat de persoana solicitată V.O. împotriva sentinței penale nr. 185/F din 3

mai 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

În temeiul art. 192 alin. (3) C. proc.

pen., cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de persoana solicitată V.O. împotriva sentinței penale nr. 185/F din 3 mai 2012

a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina

statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 16

mai 2012.