ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1632/2012

Asupra cauzei penale de față constată următoarele: Prin sentința penală nr. 185 din 3 mai 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în temeiul art. 52 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, republicată, s-a admis cererea de extrădare formulată de autoritățile judiciare din Republica Moldova. S-a dispus extrădarea persoanei solicitate V.O. către autoritățile din Republica Moldova. S-a revocat măsura obligării de a nu părăsi țara luată față de persoana extrădabilă V.O. În temeiul art. 43 alin. (6) din Legea nr. 302/2004, republicată, s-a dispus arestarea provizorie a persoanei solicitate V.O. în vederea predării, pe o durată de 30 de zile începând cu data încarcerării.

S-a constatat că persoana solicitată a fost arestată provizoriu de la 4 decembrie 2008 la 8 decembrie 2008. S-a dispus ca extrădarea să se facă cu respectarea regulii specialității de care persoana solicitată s-a prevalat, persoana predată putând fi judecată doar pentru faptele care au motivat extrădarea. S-a dispus ca cheltuielile judiciare să rămână în sarcina statului, conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen. și ca onorariul avocatului din oficiu în sumă de 300 RON să se suporte din fondul Ministerului Justiției.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că prin rezoluția din data de 30 decembrie 2008 dată de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București în Dosarul nr. 2842/II/5/2008 s-a dispus, în temeiul art. 44 și urm. din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, sesizarea acestei instanțe pentru soluționarea cererii de extrădare formulată de autoritățile judiciare din Republica Moldova față de persoana extrădabilă V.O. Din actele cauzei a reieșit că cererea de extrădare a fost formulată de către Procuratura Generală a Republicii Moldova la 15 decembrie 2008 și transmisă părții române. Potrivit acestei solicitări, persoana extrădabilă V.O.

este urmărită pentru punerea în executare a unui mandat de arestare emis împotriva sa de către Judecătoria Sectorului Rîșcani, Municipiul Chișinău, la data de 25 decembrie 2006, din care reiese că este învinuită de săvârșirea infracțiunii de „însușire în proporții mari și deosebit de mari” prevăzută de art. 195 alin. (2) C. pen. al Republicii Moldova, pedepsită cu închisoarea de până la 25 de ani. În fapt, s-a reținut că în perioada 2005-2006, cetățenii români B.F., P.M.C. și B.T.M. împreună cu cetățeanul ceh K.E. și numitele V.O. și K.T., în scopul însușirii ilegale de bunuri ale altor persoane, au creat un grup criminal bine organizat prin distribuirea de roluri. În acest sens, sub conducerea numitului B.F., Ia data de 28 martie 2006, a fost constituită SC P.I.

SRL Chișinău, iar V.O. și K.T. au fondat SC C.S.G. SRL Chișinău care promova formal literatură pentru cursuri de marketing. Acționând în conformitate cu planul întocmit, făptuitorii selectau persoane ușor influențabile, despre care știau cu certitudine că dispun de mijloace financiare sau au posibilitatea de a le împrumuta. În urma atragerii candidaților, pentru recuperarea investiției și eventual obținerea de venituri, aceștia erau influențați să determine cât mai multe persoane care să plătească pentru includerea lor în sistemul piramidal, sumele de bani ajungând preponderent în conturile organizatorilor. S-a reținut că, inițial, era racolată persoana căreia i se propunea să devină membru al unei companii de mare succes și, sub pretextul admiterii și acordării unui serviciu bine plătit, victimele erau invitate la un seminar unde erau convinse să accepte condițiile impuse.

Persoanele vătămate erau convinse să semneze contracte contra sumei de 2.990 euro (sau dolari S.U.A.). Prin această metodă, au fost induse în eroare 71 de persoane vătămate, fiind însușită suma totală de 2.743.520 lei moldovenești. Instanța de fond a considerat că sunt îndeplinite toate condițiile legale pentru admiterea cererii și extrădarea persoanei solicitate, cererea de extrădare fiind formulată în scris de autoritatea competentă a statului solicitant, în sprijinul acesteia fiind transmise copii ale ordonanței de punere sub învinuire, fișa personală, încheierea de aplicare a măsurii preventive sub formă de arest preventiv a învinuitei V.O. pe termen de 30 de zile din momentul reținerii, mandatul de arest emis la 25 decembrie 2006, extras C. pen.

al Republicii Moldova. De asemenea, s-a avut în vedere expunerea faptelor pentru care s-a solicitat extrădarea, cu indicarea datei și locului săvârșirii acestora, calificarea juridică și dispozițiile legale aplicabile. S-a reținut că s-a învederat instanței că prin art. l pct. 72 din Legea nr. 277 din 18 decembrie 2008 pentru modificarea și completarea C. pen. al Republicii Moldova, publicat în 24 februarie 2009 în M. Of. nr. 41-44, s-a exclus art. 195, dar că infracțiunea respectivă se regăsește în art. 190 sub denumirea de „escrocherie”, adică „dobândire ilicită a bunurilor altei persoane prin înșelăciune sau abuz de încredere”, care la lit. c) vizează cauzarea unor daune în proporții considerabile și se pedepsește conform alin. (4) cu închisoarea până la 15 ani.

S-a constatat ca fiind îndeplinite cerințele referitoare la dubla incriminare a faptelor și gravitatea pedepsei, în legislația celor două state, întrucât persoana solicitată este cercetată pentru săvârșirea unei infracțiuni care are corespondent în legislația penală română, realizând conținutul constitutiv al infracțiunii de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen., pedepsită cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi. De asemenea, s-a apreciat că nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 302/2004 referitoare la persoanele exceptate de la extrădare și nici cele privind motivele obligatorii sau opționale de refuz al extrădării.

S-a mai reținut că între România și Republica Moldova există un Tratat privind asistența juridică, ratificat prin Legea nr. 177/1997, care nu prevede situații de refuz opțional al extrădării, ci doar motive de refuz obligatorii, precum și faptul că România și Republica Moldova sunt părți al Convenției europene de extrădare încheiată la Paris la 13 decembrie 1957, prevederile acestei Convenții fiind preluate în întregime prin Legea nr. 302/2004. Prima instanță a constatat că motivele de refuz a extrădării invocate de persoana solicitată au făcut obiectul cererii de azil cu care aceasta a investit autoritățile judiciare române care în Dosarul 2024/4/2009 al Tribunalului București, secția contencios administrativ și fiscal, au respins, ca nefondat, recursul acesteia.

S-a reținut, prin urmare, că nu există motive plauzibile pentru a considera că persoana extrădabilă va fi judecată în Republica Moldova de un tribunal care nu asigură garanțiile fundamentale de procedură și de protecție a dreptului la apărare.

Cu privire la aspectele invocate de persoana extrădabilă vizând starea sa de graviditate, existența unui copil minor în întreținere și faptul că și-a întemeiat o familie în România, s-a considerat că acestea nu pot influența soluția cererii de extrădare, având în vedere prevederile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, care stipulează expres: „Curtea de Apel nu este competentă să se pronunțe (...) asupra oportunității extrădării.” Împotriva acestei sentințe a declarat recurs persoana solicitată V.O., care a criticat hotărârea sub aspectul nelegalității și netemeiniciei susținând, în esență, că: - sentința este nemotivată sau motivată contradictoriu ceea ce constituie o greșită aplicare a legii; - judecătorul era incompatibil de a soluționa fondul cauzei, fiind incidente dispozițiile art. 47 alin. (2), art. 48 alin. (1) lit. d) C. proc.

pen. și art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului; - nu există certitudinea că autoritățile judiciare din Republica Moldova au încadrat juridic faptele în infracțiunea prevăzută de art. 190 alin. (5) din actualul C. pen.; - în mod greșit au fost interpretate și aplicate dispozițiile legale referitoare la motivele obligatorii și opționale de refuz al extrădării (art. 21 și art. 22 din Legea nr. 302/2004), cu referire expresă la nerespectarea dreptului la un proces echitabil în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului; - prin extrădarea dispusă se încalcă dispozițiile art. 3 și art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În concluzie, s-a solicitat casarea hotărârii și trimiterea cererii spre rejudecare pentru administrarea probelor, iar în subsidiar rejudecarea cererii de extrădare și respingerea acesteia, în ambele situații cu punerea în libertate a recurentei.

Totodată, persoana solicitată a cerut judecarea sa, în România, pentru faptele cu privire la care s-a solicitat extrădarea. Examinând hotărârea atacată din prisma criticilor formulate, dar și din oficiu sub toate aspectele de fapt și de drept, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi arătate în continuare: Scopul extrădării este acela de a aduce persoana condamnată sau doar bănuită de a fi comis o infracțiune în țara în care a comis acea infracțiune, sub puterea statului solicitant, pentru executarea pedepsei privative de libertate ori în vederea urmăririi penale sau pentru aplicarea de măsuri preventive. Potrivit art. 19 alin. (3) din Constituția României, cetățenii străini și apatrizii pot fi extrădați numai în baza unei convenții internaționale sau în condiții de reciprocitate.

În conformitate cu art. 9 C. pen. român, extrădarea se acordă sau poate fi solicitată pe bază de convenție internațională, pe bază de reciprocitate, și în lipsa acestora, în temeiul legii. Dispozițiile legale menționate stabilesc, așadar, nu numai sursele juridice ale extrădării, dar și ordinea în care acestea trebuie să funcționeze: mai întâi convențiile, apoi declarațiile de reciprocitate și, numai în lipsa acestora, legea, internă. Normele privind extrădarea din dreptul intern au caracter subsidiar, rolul lor fiind acela de a servi ca bază, ca primă orientare la încheierea convențiilor, iar apoi de a ajuta la înțelegerea și de a completa normele din convenții, iar în caz de lacune în clauzele convenției, de a funcționa ca norme supletorii.

În consecință, Înalta Curte va avea în vedere Convenția europeană de extrădare încheiată la Paris în 1957, Tratatul dintre România și Republica Moldova privind asistența juridică în materie civilă și penală, semnat la Chișinău, la 6 iulie 1996, ratificat prin Legea nr. 177 din 4 noiembrie 1997, precum și Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală. Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, această lege se aplică în baza și pentru executarea normelor interesând cooperarea judiciară în materie penală, cuprinse în instrumentele juridice internaționale la care România este parte, pe care le completează în situațiile nereglementate. Totodată, cererile adresate autorităților române în domeniile reglementate de Legea nr. 302/2004 se îndeplinesc potrivit normelor de drept procesual penal, dacă prin această lege nu se prevede altfel.

Relativ la cererea de trimitere a cauzei spre rejudecare din cauza nemotivarii sau a motivării contradictorii a sentinței penale, Înalta Curte consideră că aceasta nu se justifică în raport de dispozițiile art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., prezenta hotărâre nefiind atacabilă cu apel, ceea ce înseamnă că va fi examinată întreaga cauză sub toate aspectele, motivarea sentinței penale urmând a fi suplinită de instanța de recurs. De altfel, cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 2 C. proc. pen., căruia i-a fost circumscrisă această critică, nu impune trimiterea cauzei spre rejudecare, sens în care sunt dispozițiile art. 385 15 pct. 2 lit. c) C. proc. pen.

Cât privește incompatibilitatea judecătorului care a soluționat cauza pe fond, în primă instanță Legea nr. 302/2004 prevede pentru situația extrădării pasive atât o procedură judiciară de arestare provizorie în vederea extrădării, când cererea de arestare provizorie se formulează odată cu cererea de extrădare, cât și o procedură judiciară de arestare provizorie, în caz de urgență, când cererea de extrădare este transmisă ulterior cererii de arestare provizorie. Potrivit art. 44 alin. (2) din legea menționată, cererea de arestare provizorie în vederea extrădării și cererea de extrădare se soluționează de un complet format dintr-un judecător al secției penale (...). Apoi, art. 45 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, prevede că arestarea provizorie în vederea extrădării se dispune și este prelungită de același complet investit cu soluționarea cererii de extrădare, prin încheiere, fără ca durata totală a arestării provizorii să poată depăși 180 de zile.

Totodată, potrivit art. 46 din Legea nr. 302/2004, în caz de urgență, autoritățile competente ale statului solicitant pot cere arestarea provizorie a persoanei urmărite, chiar înainte de formularea și transmiterea cererii formale de extrădare. Sub aspectul analizat, se evidențiază și dispozițiile alin. (6) al art. 46 care prevăd că instanța din oficiu, ori la sesizarea procurorului competent sau la cererea persoanei extrădabile, poate dispune încetarea măsurii arestării provizorii în vederea extrădării dacă, în termen de 18 zile de la luarea măsurii, statul român nu a fost sesizat prin cererea de extrădare, însoțită de documentele prevăzute de art. 38 din legea specială. Din coroborarea acestor texte legale rezultă că cererea de arestare provizorie (chiar și cea dispusă în caz de urgență), reprezintă o cerere accesorie cererii de extrădare, care constituie cererea principală și totodată obiectul judecății, pe fond, a cauzei.

Aceasta este rațiunea pentru care, prin alin. (3) al art. 45 din Legea nr. 302/2004, legiuitorul a reglementat explicit că același complet de judecată dispune cu privire la prelungirea arestării provizorii în vederea extrădării (de exemplu, când este necesar a se completa informațiile comunicate de statul solicitant). Prin urmare, Înalta Curte constată că nu există vreun caz de incompatibilitate a judecătorului care s-a pronunțat pe fondul cauzei, motivat de faptul că, anterior, prin încheierea din 4 decembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, a dispus arestarea provizorie a persoanei solicitate V.O., în procedura de urgență. Astfel, în mod corect, a fost respinsă, prin încheierea din 5 ianuarie 2009, cererea formulată la 31 decembrie 2008, de recuzare a acestuia.

Situația nu este similară propunerii de arestare preventivă reglementată de C. proc. pen., așa cum susține apărarea, întrucât prin Legea nr. 302/2004 este permis, în mod expres, ca judecătorul care dispune arestarea în vederea extrădării, să soluționeze și cererea de extrădare. Atâta timp cât o astfel de situație este reglementată explicit de către legea specială, nu se poate admite opinia apărării că ar avea prioritate/preferință dispozițiile art. 48 lit. d) C. proc. pen., în raport de dispozițiile art. 45 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, întrucât operează principiul specialia generalibus derogant. De altfel, prin dispozițiile art. 7 din Legea nr. 302/2004, se prevede că cererile adresate autorităților române în domeniile reglementate de această lege, se îndeplinesc potrivit normelor române de drept procesual penal, numai dacă prin legea specială nu se prevede altfel.

Înalta Curte mai consideră că nu se încadrează vreunui caz de incompatibilitate, prevăzut de C. proc. pen., preocuparea judecătorului în sensul soluționării cu celeritate a cauzei civile având ca obiect cererea de azil formulată de persoana solicitată, atâta timp cât, în funcție de modul de soluționare a acelei cauze civile, era verificabilă una din condițiile extrădării. Afirmația că cele două aspecte invocate ar îmbrăca forma incidentelor procedurale prevăzute de art. 47 alin. (2) C. proc. pen. și art. 48 lit. d) C. proc. pen. nu constituie nici măcar aparențe ale vreunei incompatibilități a judecătorului care s-a pronunțat pe fondul cauzei, astfel încât să se considere că ar fi aplicabile dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare, nici pentru acest motiv nu se impune casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul art. 385 9 alin. (1) pct. 3 C. proc. pen. Referitor la cererea de extrădare, documentele care o însoțesc și îndeplinirea condițiilor pentru extrădare Cererea de extrădare a persoanei solicitate V.O. a fost formulată în scris de autoritatea competentă a statului solicitant, respectiv Procuratura Generală a Republicii Moldova, către autoritatea competentă a statului solicitat, respectiv Ministerul Justiției al României, în conformitate cu art. 8 din Legea nr. 177/1997 pentru ratificarea Tratatului dintre România și Republica Moldova privind asistența juridică în materie civilă și penală.

În sprijinul cererii de extrădare s-au prezentat copii conforme cu originalul ale încheierii pronunțate la 25 decembrie 2006 de Judecătoria Rîșcani din Chișinău prin care s-a dispus măsura preventivă sub formă de arest în privința învinuitei V.O. pe un termen de 30 zile din momentul reținerii, mandatul de arestare din 25 decembrie 2006 și ordonanța de punere sub învinuire prin care s-a realizat o expunere a faptelor pentru care se cere extrădarea. Prin adresa nr. 1731555/08/CPP/NFC din 15.05 mai 2012 a Biroului Național INTERPOL s-a comunicat răspunsul autorităților judiciare moldovene că mandatul de arest emis la 25 decembrie 2006 este valabil.

Cât privește calificarea juridică a faptelor, Înalta Curte reține că Procuratura Generală, ca organ central al Republicii Moldova, în sensul Tratatului între România și Republica Moldova privind asistența juridică în materie civilă și penală, a transmis prin INTERPOL, ordonanța de punere sub învinuire privind comiterea infracțiunii de escrocherie în proporții deosebit de mari prevăzută de art. 190 alin. (5) din actualul C. pen. al Republicii Moldova, încadrare juridică pe care a avut-o în vedere și instanța de fond care a admis cererea de extrădare. Este real că, inițial, încadrarea juridică dată faptelor și prezentată în cererea de extrădare a fost indicată ca fiind infracțiunea de „însușire în proporții mari și deosebit de mari” prevăzută de art. 195 alin. (2) C. pen.

al Republicii Moldova. Dar, prin abrogarea art. 195 C. pen. al Republicii Moldova, prin Legea nr. 277 din 18 decembrie 2008 pentru modificarea și completarea C. pen. al acestui stat, faptele de care este bănuită persoana solicitată, nu au fost dezincriminate, ele constituind o altă infracțiune, după cum a comunicat statul solicitant. Faptele pentru care este învinuită V.O. sunt prevăzute ca infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 215 C. pen. român. Considerarea infracțiunii ca fiind pedepsită de legile ambelor părți contractante nu este condiționată de împrejurarea că legile părților contractante înscriu fapta în aceeași categorie de infracțiuni sau o denumesc prin aceeași terminologie (art. 64 pct. 4 din Tratat).

Pe lângă îndeplinirea condiției privind dubla incriminare, se constată ca fiind întrunită și cerința referitoare la gravitatea pedepsei, în ambele legislații fiind prevăzute pedepse privative de libertate de cel puțin un an pentru faptele ce constituie infracțiunea de escrocherie potrivit C. pen. al Republicii Moldova, respectiv infracțiunea de înșelăciune potrivit C. pen. român. În fapt, s-a arătat, în esență, că V.O., în perioada octombrie 2005-iunie 2006, făcând parte dintr-un grup criminal organizat, împreună cu cetățenii români B.F., P.M.C., B.T.M., cetățeanul ceh K.E. și cetățeana moldoveana K.T., prin înșelăciune și abuz de încredere, și-au însușit mijloace bănești în proporții deosebit de mari de la mai mulți cetățeni ai Republicii Moldova, în sumă totală de 2.743.520 lei moldovenești.

Persoana solicitată V.O. nu face parte din categoria persoanelor exceptate de la extrădare deoarece nu i s-a acordat dreptul de azil în România. Astfel, prin sentința 6860 din 7 octombrie 2011 pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București în Dosarul 2024/4/2009, definitivă și irevocabilă prin decizia 1139 din 2 aprilie 2012 a Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă, ca neîntemeiată, plângerea formulată de V.O. în contradictoriu cu Oficiul Român pentru Imigrări prin Centrul Regional de Cazare și Proceduri pentru Solicitanții de Azil București.

Cât privește motivele obligatorii și opționale de refuz al extrădării În susținerea motivului obligatoriu de refuz al extrădării constând în nerespectarea dreptului la un proces echitabil, persoana solicitată a invocat probabilitatea de a fi judecată pe baza unor probe obținute prin violență, precum și teama unor încălcări ale garanțiilor procedurale până la momentul emiterii mandatului de arestare. Înalta Curte constată, pe de-o parte, că suspiciunea recurentei de a fi judecată pe baza unor probe obținute prin violență constituie un aspect potențial. Pe de altă parte, instanța de recurs consideră că prezența recurentei la desfășurarea procesului penal este de natură să asigure garanția instituită de art. 6 parag.3 lit. d) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, constând în dreptul de a întreba sau de a solicita audierea martorilor acuzării, de a obține citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării.

Tot din perspectiva respectării dreptului la un proces echitabil, în sensul Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, se constată că măsura arestării preventive a fost dispusă de un judecător prin încheierea de ședință din 25 decembrie 2006 pronunțată în Dosarul 898/2006 al Judecătoriei Rîșcani, municipiul Chișinău. Apărarea persoanei solicitate s-a realizat prin intermediul unui avocat care, așa cum reiese din cuprinsul încheierii ce însoțește cererea de extrădare, a formulat concluzii de respingere a propunerii de arestare preventivă, cerută de procuror. Referitor la dreptul fiecărui acuzat de a fi informat cu privire la natura și cauza acuzației care i se aduce, se constată că, în aceeași încheiere pronunțată de instanța moldoveană, s-a precizat că persoana solicitată V.O.

„se eschivează de la organele de urmărire penală și nu este stabilit locul aflării ei, fapt confirmat prin materialele acumulate și rezultatul acțiunilor operative de investigațiile întreprinse, este anunțată în căutare”. Nu lipsit de relevanță este și faptul că, la 18 februarie 2009, Curtea de Apel Chișinău a respins recursul persoanei solicitate privind anularea măsurii preventive sub formă de arest preventiv cu menținerea încheierii Judecătoriei Rîșcani municipiul Chișinău, din 5 februarie 2009, prin care a fost respins demersul avocatului privind înlocuirea măsurii preventive cu obligarea de a nu părăsi localitatea. Se mai impune a fi făcută mențiunea că nerespectarea dreptului la un proces echitabil, poate constitui un motiv de refuz al extrădării în raport de modalitatea în care s-a desfășurat procesul înainte de formularea cererii de extrădare.

În acest sens, art. 21 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004 prevede că „extrădarea va fi refuzată dacă nu a fost respectat dreptul la un proces echitabil" în sensul C.E.D.O. sau al oricărui instrument internațional pertinent în domeniu, ratificat de România. Prin urmare, susținerea apărătorului ales că reprezintă motiv obligatoriu de refuz al extrădării, riscul încălcării art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu se încadrează în dispozițiile art. 21 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004. Referitor la o altă critică adusă sentinței primei instanțe, în sensul greșitei dispoziții de extrădare întrucât fapta care motivează cererea poate face obiectul unui proces penal în România, se constată că, într-adevăr, în conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. (1) C. pen.

român, legea penală se aplică și infracțiunilor săvârșite, în afara teritoriului țării, de către un cetățean străin sau de o persoană fără cetățenie care nu domiciliază pe teritoriul țării dacă: fapta este prevăzută ca infracțiune și de legea penală a țării unde a fost săvârșită și făptuitorul se află în țară.

Dar, acest motiv de refuz al extrădării, prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, este un motiv opțional, Înalta Curte apreciind că nu se justifică desfășurarea în România a unui proces penal având ca obiect infracțiunea ce motivează cererea de extrădare, față de complexitatea acesteia ce derivă în primul rând din multitudinea persoanelor presupus vătămate prin acțiunile persoanei solicitate, care sunt din Republica Moldova, și costurile pe care acestea ar trebui să le suporte pentru participarea la proces, dar și de împrejurarea că probele pot fi administrate mai facil pe teritoriul Republicii Moldova, unde există suspiciunea că s-a comis infracțiunea. Potrivit art. 22 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, extrădarea poate fi refuzată sau amânată dacă predarea acesteia este susceptibilă să aibă consecințe de o gravitate deosebită pentru ea, în special din cauza vârstei sau stării sale de sănătate.

Din perspectiva acestui text legal, se reține că actele medicale depuse la dosar, confirmă că persoana solicitată este însărcinată, dar nu relevă că această stare ar fi de natură, în caz de predare, să aibă urmări de o gravitate deosebită, pentru persoana sa ori a sarcinii sale. Totodată, Înalta Curte observă că, inițial, în procedura de urgență, la momentul la care recurenta V.O.

a fost arestată provizoriu pe o durată de 5 zile (prin încheierea din 4 decembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală), măsura a fost înlocuită cu obligarea de a nu părăsi țara, prin decizia 4053 din 8 decembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, întrucât s-a constatat că persoana solicitată născuse la 10 octombrie 2008, copilul având o vârstă fragedă, de o lună și 27 de zile, ceea ce, s-a considerat că necesită o permanentă supraveghere a copilului, în vederea dezvoltării sale fizice, precum și necesitatea prezentării mamei la un control periodic ca urmare a nașterii prin cezariană, dar și că nu se va sustrage de la judecarea cererii de extrădare.

Ulterior, persoana solicitată a formulat cerere de acordare a statutului de refugiat, în România, procesul desfașurându-se în perioada 2009-2012, ca în prezent, opoziția la extrădare să se bazeze, în mod repetitiv, și pe starea de graviditate. Acest parcurs al procesului, împreună cu împrejurarea că actele medicale atașate nu relevă că predarea acesteia ar avea consecințe de o deosebită gravitate pentru recurenta V.O., inclusiv asupra sarcinii sale, constituie argumente, alături de cele privind îndeplinirea condițiilor referitoare la extrădarea pasivă, care pledează pentru menținerea soluției pronunțate de instanța de fond. În sprijinul solicitării de a se admite recursul și de a se refuza cererea de extrădare, a fost invocată și încălcarea dispozițiilor art. 3 și ale art. 8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Riscul expunerii la tortură, tratamente sau pedepse inumane ori degradante, în statul solicitant, a reprezentat unul din aspectele analizate de instanțele civile care au soluționat plângerea lui V.O. împotriva hotărârii Oficiului Român pentru Imigrări și care a format obiectul Dosarului 2024/4/2009 al Judecătoriei sectorului 4 București, menționat anterior. Prin sentința civilă 6860 din 7 octombrie 2011 a Judecătoriei sectorului 4 București, definitivă și irevocabilă prin decizia penală 1139 din 2 aprilie 2012 a Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, s-a constatat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 26 din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România întrucât nu există motive serioase a se crede că dacă va fi returnată în țara de origine, V.O.

riscă să fie supusă la tortură, tratamente sau pedepse inumane ori degradante. Ca urmare, instanțele civile nu au acordat persoanei solicitate V.O. nici una din formele de protecție prevăzute de art. 22 din Legea nr. 122/2006 (statut de refugiat, protecție subsidiară sau protecție temporară respectiv protecție umanitară temporară). Înalta Curte consideră, de asemenea, că prin înscrisurile administrate în cauză nu s-a demonstrat contrariul acestor constatări efectuate de instanțele civile, cu prilejul judecării cererii de azil, așa încât nu se justifică respingerea cererii de extrădare pentru motivul în discuție. Relativ la opinia exprimată de apărare că prin admiterea cererii de extrădare a recurentei V.O.

se aduce atingere art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează respectarea dreptului la viață privată și de familie, Înalta Curte consideră că aceasta nu poate fi reținută chiar dacă persoana solicitată V.O. este căsătorită cu un cetățean român, că are un copil minor, un loc de muncă și o locuință statornică în țară. Înalta Curte admite că persoana solicitată are legături de familie în România, dar acestea au fost stabilite după ce împotriva sa a fost emis mandatul de arestare preventivă de către statul solicitant, rămânând însărcinată cu cel de-al doilea copil în timpul desfășurării proceselor având ca obiect cererea de azil și cererea de extrădare, deci într-o perioadă în care se afla într-o situație precară.

Apoi, rațiunea Convenției privind extrădarea adoptată la Paris în 1957 cu Protocoalele adiționale din 1975 și 1978, transpusă în Tratatul dintre Republica Moldova și România privind asistența juridică în materie civilă și penală, dar și în Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, constă în necesitatea de a se asigura că infractorii nu se pot sustrage justiției, cererea de extrădare reprezentând instrumentul de aducere a persoanei solicitate în fața justiției statului solicitant pentru instrumentarea procedurilor penale. Prin condițiile prevăzute a fi îndeplinite în cazul admiterii unei cereri de extrădare, se realizează un echilibru rezonabil între aplicarea legii față de persoanele suspectate că au încălcat norme de drept penal și respectarea drepturilor individuale ale omului.

Eventuala încălcare a art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost examinată, de asemenea, de instanțele civile care au soluționat procesul privind azilul cerut de V.O., constatându-se definitiv și irevocabil că nici acesta nu reprezintă un temei justificat pentru admiterea acțiunii. Referitor la hotărârea privind cauza Boultif contra Elveției pronunțată de instanța de la Strasbourg, definitivă la 2 noiembrie 2011, depusă la dosar, în apărarea persoanei solicitate V.O., prin care C.E.D.O. a constatat încălcarea dispozițiilor art. 8 din Convenție, se constată că nu are incidență în prezenta speță întrucât instanța europeană, în acea cauză, a verificat temeinicia și oportunitatea expulzării în cazul refuzului de a se reînnoi o viză de ședere, iar nu în ipoteza soluționării unei cereri de extrădare.

La acest moment nu există nici un motiv pentru a se considera că, după finalizarea procesului penal în statul solicitant, persoana solicitată V.O. nu s-ar putea întoarce în România. Pe cale de consecință, în temeiul art. 52 alin. (8) din Legea nr. 302/2004 coroborat cu art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana solicitată V.O. împotriva sentinței penale nr. 185/F din 3 mai 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. În temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana solicitată V.O. împotriva sentinței penale nr. 185/F din 3 mai 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 16 mai 2012.