ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 894/2013

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor

dosarului, reține următoarele:

Prin sentința civilă nr. 5680/ PI din data de 28 noiembrie 2011,

Tribunalul Timiș, secția civilă, a respins acțiunea introductiva formulată de

reclamantul A.A. în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Consiliul Local

al Municipiului Timișoara și Ministerul Finanțelor Publice, cu motivarea că

reclamantul nu se poate prevala de prevederile art. 16 lit. b) din Decretul-lege

nr. 187/1958 sub motivul că nu a fost despăgubit și cu contravaloarea

prejudiciului cauzat prin exproprierea terenului în baza Legii nr. 10/2001,

termenul de prescripție neputând fi raportat la data finalizării

jurisdicționale a cererii reclamantului introduse în baza Legii nr. 10/2001,

respectiv în anul 2007, dreptul la acțiune în repararea pagubei pretins a fi

suferită prin eliberarea autorizației de construcție fiind supusă prevederilor Legii

nr. 1/1988 în vigoare la data construirii imobilului în litigiu.

Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, prin decizia

civilă nr. 72 din 4 aprilie 2012, a respins apelul declarat de reclamantul A.A.

reținând că edificarea blocului în modalitatea apreciată de reclamant ca fiind

prejudecabilă s-a realizat de către stat în perioada 1978-1979, astfel că

termenul de prescripție de 3 ani reglementat de art. 3 din Decretul-lege nr.

167/1958 a început să curgă, cel mai târziu, în anul 1979 și s-a împlinit în

anul 1982, cu mult înainte de sesizarea de către reclamant a instanței cu o

cerere în despăgubiri formulată în luna aprilie 2004.

Împotriva acestei decizii, reclamantul a declarat

recurs, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, iar, pe

fond respingerea excepției prescripției și admiterea acțiunii astfel cum a fost

formulată în sensul obligării pârâtului la plata echivalentului în lei la data

executării a contravalorii prejudiciului suferit prin eliberarea autorizației

de construcție pentru blocul situat în apropierea proprietății acestuia,

invocând drept motive de nelegalitate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ.

în argumentarea motivelor de recurs, A.A. a învederat

că dreptul Ia acțiune s-a născut în momentul în care acesta nu a fost

despăgubit în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru prejudiciul cauzat de Statul

Român, termenul de prescripție fiind întrerupt în condițiile art. 16 lit. b)

din Decretul-lege nr. 187/1958, situație în care, de la data de 3 noiembrie

2009, a început să curgă un nou termen de prescripție, astfel încât prezenta

acțiune este în termen. Pe fond, a arătat ca sunt îndeplinite condițiile

cumulativ prevăzute de art. 998-999 C. civ., astfel încât se impune admiterea

acțiunii astfel cum a fost formulată.

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor

invocate și a temeiul de drept invocat, înalta Curte apreciază că acesta este

nefondat, pentru următoarele considerente:

În cazul acțiunii în răspundere pentru paguba cauzată

prin fapta ilicită, temeiul juridic al acțiunii introductive formulate de

recurent, prescripția începe să curgă, în condițiile art. 8 din Decretul-lege

nr. 167/1958, de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia (ori putea) să

cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea. Caracteristica acestei reguli

speciale de determinare a începutului prescripției extinctive constă în

stabilirea unor momente alternative de la care prescripția începe si curgă,

respectiv fie de la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și pe cel care

răspunde de ea, fie momentul obiectiv al datei ia care trebui sau putea să

cunoască aceste elemente.

Potrivit art. 18 lit. b) din actul normativ anterior

menționat, prescripția se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în

judecată sau de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă ia o instanță

judecătorească sau la un organ de arbitraj, necompetent, iar, conform

alineatului doi din același articol, prescripția nu este întreruptă, dacă

cererea de chemare în judecată a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat

ori dacă cei care a făcut-o a renunțat la ea.

Așa cum rezultă din înseși susținerile reclamantului

făcute atât în fața instanțelor de fond și apel, cât și prin cererea de recurs,

ia data de 29 aprilie 2004, reclamantul a sesizat Tribunalul Timiș cu o acțiune

având ca obiect recuperarea prejudiciului suferit prin construirea de imobile

în proximitatea casei sale.

Prin sentința pronunțată în această cauză la data de 25

iunie 2004, s-a dispus anularea ca netimbrată a cererii de chemare în judecată,

hotărâre ce a rămas irevocabilă prin respingerea recursului declarat de A.A.

În aceste condiții, se impune: respingerea susținerilor

potrivit cărora a existat o cauză de întrerupere a cursului prescripției,

deoarece, în baza art. 16 alin. (2) din Decretul-lege nr. 167/1958, prescripția

nu este întreruptă dacă cererea de chemare în judecată a fost anulată.

Decizia Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțata

la 3 noiembrie 2009 în cazul Adam contra României nu echivalează cu o

recunoaștere a pretențiilor reclamantului, ci a acordat acestuia o suma de bani

cu titlu de daune morale pentru prejudicial moral suferit ca urmare a anulării

acțiunii, recurentul având, cel mult, deschisă calea unei revizuiri a hotărârii

prin care s-a dispus anularea cererii de chemare în judecată în condițiile art.

322 pct. 9 C. proc. civ. și nu introducerea unei noi acțiuni.

Sub aspectul datei de la care începe să curgă termenul

de prescripție ce 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul-lege nr 167/1958 în cazul

acțiuni în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicita, conform

prevederilor legale incidente menționate anterior, Înalta Curte reține ca dreptul

la acțiune s-a născut la data când recurentul a cunoscut sau trebuia să cunoască

paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Paguba suferită de reclamant constă în edificarea

blocului, or, aceasta fapta s-a finalizat în anul 1973, cum însuși recurentul

recunoaște la fila 3 dosar fond, astfel încât acțiunea este depusă cu depășirea

termenului imperativ de 3 ani prevăzut de art. 3 din actul normativ anterior

menționat.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte în temeiul art.

102 alin. (1) C. proc. civ., fără a mai fi necesar a analiza celelalte motiva

de recurs, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A.A. împotriva

Deciziei nr. 72 din 4 aprilie 2012 pronunțata de Curtea de Apel Timișoara, secția

I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A.A.

împotriva Deciziei nr. 72 din 4 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara,

secția l civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 5 martie 2013.