ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4152/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința nr. 12/CC din 14 februarie 2012, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, soluționând conflictul negativ de competență ivit între Judecătoria Târgoviște și Tribunalul Dâmbovița, a stabilit competența de soluționare a acțiunii formulate de reclamanții Unitatea Administrativ-Teritorială - Orașul Pucioasa și Primarul Orașului Pucioasa, prin care au solicitat obligarea pârâtei Asociația D.I. la comunicarea Hotărârii A.D.I. nr. 26/2010 și a documentelor de fundamentare, și a procesului-verbal al ședinței Adunării Generale din data de 3 decembrie 2010, precum și anularea în totalitate a Hotărârii nr. 26/2010 și constatarea nulității absolute a Contractului din 29 noiembrie 2010 încheiat cu SC E.P.

SRL, în favoarea Tribunalului Dâmbovița. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că în cauză sunt incidente prevederile art. 51 alin. (3 1 ) din Legea nr. 51/2006, conform cărora: ”Soluționarea litigiilor dintre unitățile administrativ-teritoriale sau, după caz, dintre asociațiile de dezvoltare intercomunitară cu obiect de activitate serviciile de utilități publice și operatori în legătură cu atribuirea, încheierea, executarea, modificarea și încetarea contractelor de delegare a gestiunii, precum și a celor privind acordarea de despăgubiri se realizează potrivit prevederilor Legii nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. Cererea se introduce la secția de contencios administrativ a tribunalului în a cărui competență teritorială se află sediul operatorului”.

Curtea de apel, coroborând prevederile legale anterior menționate, a constatat că acest contract este un act administrativ în sensul legii și, pe cale de consecință este atrasă competența tribunalului, și nu a judecătoriei, raționamentul Tribunalului Dâmbovița potrivit căruia în cauză sunt incidente dispozițiile O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații, aprobată cu modificările și completări prin Legea nr. 246/2005, fiind eronat, întrucât cererea cu care a fost învestită a fost întemeiată pe prevederile art. 51 alin. (3 1 ) din Legea nr. 51/2006. Împotriva hotărârii instanței de fond pârâta Asociația D.I. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului se arată că Hotărârea nr. 26 din 3 decembrie 2010 adoptată de Adunarea Generală a Asociației privește aprobarea contractului de delegare prin concesionare a gestiunii serviciilor de depozitare, tratare și valorificare a deșeurilor municipale nepericuloase în județul Dâmbovița. Astfel, în speță nu poate fi invocat ca temei juridic art. 51 alin. (3 1 ) din Legea nr. 51/2006, acesta neavând legătură cu cauza. Recurenta mai invocă Sentința civilă nr. 646/2012 pronunțată de Judecătoria Târgoviște în Dosarul nr. 13191/315//2011, prin care instanța a admis excepția tardivității cererii, reținându-se că hotărârea nu a fost atacată în termen de 15 zile de la data când a fost adoptată, așa cum prevede art. 23 alin. (2) din O.G.

nr. 26/2000. Nici motivarea potrivit căreia în speță se aplică prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu este legală, deoarece cu actele depuse la dosar s-a făcut dovada că Asociația a fost înființată în baza O.G. 26/2000. Se mai susține că cele două legi, Legea nr. 51/2006 și Legea nr. 554/2004, nu-și găsesc aplicabilitatea în prezenta cauză, obiectul acțiunii nefiind constatarea nulității unui contract administrativ. Recurenta consideră că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 23 alin. (2) din O.G.

26/2000, asociația fiind înființată în baza acestui act normativ, potrivit căruia „Hotărârile adunării generale, contrare legii, actului constitutiv sau dispozițiilor cuprinse în statut, pot fi atacate în justiție de către oricare dintre membrii asociației care nu au luat parte la adunarea generală sau care au votat împotrivă și au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal de ședință, în termen de 15 zile de la data când au luat la cunoștință despre hotărâre sau de la data când a avut loc ședința, după caz". Examinând cauza și sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acțiunii judiciare.

Competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal este reglementată de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.

Deci, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 reglementează competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal, în raport cu organul emitent al actului și în funcție de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, noțiunea de act administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice”.

Conform prevederilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 51/2006 „Soluționarea litigiilor patrimoniale și nepatrimoniale legate de încheierea, executarea contractelor reglementate de prezenta lege, precum și a celor izvorâte din neplata contravalorii serviciilor furnizate/prestate este de competența instanțelor de contencios administrativ și fiscal și se face, cu precădere, în procedură de urgență”. În cauza de față, este atacată Hotărârea nr. 26 din 3 decembrie 2010 emisă de A.D.I. prin care s-a aprobat contractul de delegare prin concesionare a gestiunii serviciilor de depozitare, tratare și valorificare a deșeurilor municipale nepericuloase în județul Dâmbovița. Deci, se solicită anularea unui act administrativ emis de către A.D.I.

cu privire la derularea unor raporturi contractuale cu un operator privat. Prin urmare, obiectul cauzei este circumscris prevederilor art. 51 din Legea nr. 51/2006 pentru că obiectul hotărârii atacate privește executarea contractelor reglementate de această lege, iar soluționarea litigiilor este de competența instanțelor de contencios administrativ. Înalta Curte apreciază că susținerea recurentei-pârâte potrivit căreia în cauză sunt incidente prevederile art. 23 alin. (3) din O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații este neîntemeiată. Asociațiile de dezvoltare intercomunitară sunt de utilitate publică, prin efectul Legii nr. 215/2001 a administrației publice locale, prin derogare de la prevederile O.G.

nr. 26/2000 - art. 11 din Legea nr. 215/2001, iar persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică (cum este A.D.I.) sunt asimilate autorităților publice, potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Față de împrejurarea că pârâta Asociația D.I. este o autoritate publică și, totodată, emitentă a actului administrativ contestat, curtea de apel a aplicat în mod corect regula prevăzută de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 51/2006 a serviciilor comunitare de utilități publice, stabilind competența în favoarea Tribunalului Dâmbovița.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că, în mod corect, curtea de apel a apreciat că instanța de contencios administrativ este competentă să soluționeze pricina de față. Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite. În consecință, pentru considerentele arătate și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Asociația D.I. împotriva Sentinței nr. 12/CC din 14 februarie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 16 octombrie 2012. Procesat de GGC - AZ