ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4152/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 12/CC din 14 februarie

2012, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ

și fiscal, soluționând conflictul negativ de competență ivit între Judecătoria

Târgoviște și Tribunalul Dâmbovița, a stabilit competența de soluționare a

acțiunii formulate de reclamanții Unitatea Administrativ-Teritorială - Orașul

Pucioasa și Primarul Orașului Pucioasa, prin care au solicitat obligarea

pârâtei Asociația D.I. la comunicarea Hotărârii A.D.I. nr. 26/2010 și a

documentelor de fundamentare, și a procesului-verbal al ședinței Adunării

Generale din data de 3 decembrie 2010, precum și anularea în totalitate a

Hotărârii nr. 26/2010 și constatarea nulității absolute a Contractului din 29

noiembrie 2010 încheiat cu SC E.P. SRL, în favoarea Tribunalului Dâmbovița.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut că în cauză sunt incidente

prevederile art. 51 alin. (3

1

) din Legea nr. 51/2006, conform

cărora: ”Soluționarea litigiilor dintre unitățile administrativ-teritoriale

sau, după caz, dintre asociațiile de dezvoltare intercomunitară cu obiect de

activitate serviciile de utilități publice și operatori în legătură cu

atribuirea, încheierea, executarea, modificarea și încetarea contractelor de

delegare a gestiunii, precum și a celor privind acordarea de despăgubiri se

realizează potrivit prevederilor Legii nr. 554/2004, cu modificările și

completările ulterioare. Cererea se introduce la secția de contencios

administrativ a tribunalului în a cărui competență teritorială se află sediul

operatorului”.

Curtea de apel,

coroborând prevederile legale anterior menționate, a constatat că acest

contract este un act administrativ în sensul legii și, pe cale de consecință

este atrasă competența tribunalului, și nu a judecătoriei, raționamentul

Tribunalului Dâmbovița potrivit căruia în cauză sunt incidente dispozițiile

O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații, aprobată cu modificările

și completări prin Legea nr. 246/2005, fiind eronat, întrucât cererea cu care a

fost învestită a fost întemeiată pe prevederile art. 51 alin. (3

1

)

din Legea nr. 51/2006.

Împotriva hotărârii

instanței de fond pârâta Asociația D.I. a declarat recurs, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea

recursului se arată că Hotărârea nr. 26 din 3 decembrie 2010 adoptată de

Adunarea Generală a Asociației privește aprobarea contractului de delegare prin

concesionare a gestiunii serviciilor de depozitare, tratare și valorificare a

deșeurilor municipale nepericuloase în județul Dâmbovița.

Astfel, în speță nu

poate fi invocat ca temei juridic art. 51 alin. (3

1

) din Legea nr.

51/2006, acesta neavând legătură cu cauza.

Recurenta mai invocă

Sentința civilă nr. 646/2012 pronunțată de Judecătoria Târgoviște în Dosarul

nr. 13191/315//2011, prin care instanța a admis excepția tardivității cererii,

reținându-se că hotărârea nu a fost atacată în termen de 15 zile de la data

când a fost adoptată, așa cum prevede art. 23 alin. (2) din O.G. nr. 26/2000.

Nici motivarea

potrivit căreia în speță se aplică prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr.

554/2004 nu este legală, deoarece cu actele depuse la dosar s-a făcut dovada că

Asociația a fost înființată în baza O.G. 26/2000.

Se mai susține că

cele două legi, Legea nr. 51/2006 și Legea nr. 554/2004, nu-și găsesc

aplicabilitatea în prezenta cauză, obiectul acțiunii nefiind constatarea

nulității unui contract administrativ.

Recurenta consideră

că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 23 alin. (2) din O.G. 26/2000,

asociația fiind înființată în baza acestui act normativ, potrivit căruia

„Hotărârile adunării generale, contrare legii, actului constitutiv sau

dispozițiilor cuprinse în statut, pot fi atacate în justiție de către oricare

dintre membrii asociației care nu au luat parte la adunarea generală sau care

au votat împotrivă și au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal de

ședință, în termen de 15 zile de la data când au luat la cunoștință despre

hotărâre sau de la data când a avut loc ședința, după caz".

Examinând cauza și

sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu

dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la

această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare

arătate.

Contenciosul

administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr.

554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluționare, de către instanțele

de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în

care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a

născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în

sensul acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul

nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim,

astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acțiunii

judiciare.

Competența materială

a instanței de contencios administrativ și fiscal este reglementată de

dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora

„Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile

publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite,

contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la

500.000 RON se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale,

iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile

publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții,

datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON se

soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale

curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.

Deci, art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004 reglementează competența materială a instanței de

contencios administrativ și fiscal, în raport cu organul emitent al actului și

în funcție de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ

contestat.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare,

noțiunea de act administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu

caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de

putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în

concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice”.

Conform prevederilor

art. 51 alin. (3) din Legea nr. 51/2006 „Soluționarea litigiilor patrimoniale

și nepatrimoniale legate de încheierea, executarea contractelor reglementate de

prezenta lege, precum și a celor izvorâte din neplata contravalorii serviciilor

furnizate/prestate este de competența instanțelor de contencios administrativ

și fiscal și se face, cu precădere, în procedură de urgență”.

În cauza de față,

este atacată Hotărârea nr. 26 din 3 decembrie 2010 emisă de A.D.I. prin care

s-a aprobat contractul de delegare prin concesionare a gestiunii serviciilor de

depozitare, tratare și valorificare a deșeurilor municipale nepericuloase în

județul Dâmbovița.

Deci, se solicită

anularea unui act administrativ emis de către A.D.I. cu privire la derularea

unor raporturi contractuale cu un operator privat.

Prin urmare, obiectul

cauzei este circumscris prevederilor art. 51 din Legea nr. 51/2006 pentru că

obiectul hotărârii atacate privește executarea contractelor reglementate de

această lege, iar soluționarea litigiilor este de competența instanțelor de

contencios administrativ.

Înalta Curte

apreciază că susținerea recurentei-pârâte potrivit căreia în cauză sunt

incidente prevederile art. 23 alin. (3) din O.G. nr. 26/2000 cu privire la

asociații și fundații este neîntemeiată.

Asociațiile de

dezvoltare intercomunitară sunt de utilitate publică, prin efectul Legii nr.

215/2001 a administrației publice locale, prin derogare de la prevederile O.G.

nr. 26/2000 - art. 11 din Legea nr. 215/2001, iar persoanele juridice de drept

privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt

autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică (cum este

A.D.I.) sunt asimilate autorităților publice, potrivit art. 2 alin. (1) lit. b)

din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Față de împrejurarea

că pârâta Asociația D.I. este o autoritate publică și, totodată, emitentă a

actului administrativ contestat, curtea de apel a aplicat în mod corect regula

prevăzută de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 51/2006 a serviciilor comunitare

de utilități publice, stabilind competența în favoarea Tribunalului Dâmbovița.

Astfel fiind, Înalta

Curte constată că, în mod corect, curtea de apel a apreciat că instanța de

contencios administrativ este competentă să soluționeze pricina de față.

Prin urmare, Înalta

Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu

pot fi primite.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Asociația D.I. împotriva Sentinței nr. 12/CC din 14 februarie 2012

a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 16 octombrie 2012.

Procesat

de GGC - AZ