ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 205/2018

Ședința publică din data de 31 ianuarie 2018

Deliberând asupra contestației în anulare, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 1199 din 28 iunie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2016, a fost respins ca nefondat recursul declarat de recurentul A. împotriva sentinței civile nr. 189/2015 din 05 octombrie 2015, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare contestatorul A., motivele fiind, în esență, următoarele:

Instanța de recurs s-a aflat într-o gravă eroare materială cu privire la existența dosarului nr. x/2013 al Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României.

În fapt, la termenul de judecată din data de 15.06.2017, apărătorul ales a solicitat atașarea dosarului arbitral, justificat de împrejurarea că la motivul 2.1. de recurs a criticat faptul sentința nr. 189/2015 din 5 octombrie 2015, care soluționează fondul cauzei, a fost pronunțată și motivată în lipsa dosarului nr. x/2013 al Curții de Arbitraj Comercial Internațional, înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea recursului formulat de B. împotriva sentinței nr. 59 din 08 aprilie 2015. În aceste condiții, la judecarea pe fond a dosarului nr. x/2014 a lipsit principala componentă de analizat, respectiv dosarul tribunalului arbitral, în care sunt cuprinse toate înscrisurile folosite de părți în probațiune.

Instanța a respins această probă, argumentând oral faptul că dosarul nr. x/2013 al Curții de Arbitrai Comercial International de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României este atașat la dosarul nr. x/2016.

Această solicitare, precum și poziția instanței de judecată, nu apar consemnate în încheierea de ședință din data de 15.06.2017, motiv pentru care a formulat cerere de îndreptare omisiune.

Această eroare este una esențială, întrucât, instanța a avut convingerea greșită asupra componenței materiale a dosarelor ce s-au judecat la data de 15.06.2017 și astfel s-a ajuns la încălcarea dreptului la un proces echitabil, întrucât, în absența dosarului de fond, judecata a fost pur formală și inechitabilă. Este irelevant faptul că, după consumarea actului formal al judecății, după amânarea pronunțării, instanța ar fi solicitat prin adrese, atașarea dosarului nr. x/2013.

O altă eroare materială constă în aceea că instanța a consemnat în considerente că susținerile recurentului nu fac trimite concretă la probele care au fost respinse de către curtea de apel, motiv pentru care, din cauza acestei erori materiale, privind cuprinsul cererii de recurs, instanța a respins motivul privind încălcarea art. 22 din C. proc. civ., ca fiind generic.

Instanța de recurs a omis să observe că la fila nr. x ultimul paragraf și la filele nr. x din cererea de recurs, au fost arătate concret toate probele care au fost respinse, deși erau utile și pertinente. Simpla măsură de respingere a tuturor probelor este în sine, inechitabilă. Instanța de recurs a fost în eroare materială, neobservând ca instanța de fond nu face nici măcar referire la aceste probe, în cuprinsul sentinței recurate.

Mai mult, la dosarul curții de apel există o notă de probe, pe care instanța de recurs din eroare materială nu a observat-o.

În lipsa acestei erori materiale privind susținerile părților din cuprinsul actelor procesuale cu referire la probațiune, instanța de recurs nu ar mai fi considerat motivul de recurs ca fiind pur generic, ci ar fi procedat la analiza acestuia, în concret.

O altă eroare materială, care conduce și la neanalizarea unui motiv de recurs, este săvârșită cu privire la motivul de recurs constând în încălcarea normelor civile în materia nulității contractelor pentru cauză ilicită, respectiv art. 966 din vechiul C. civ.

Instanța de recurs, conform mențiunilor de la fila nr. x a deciziei primul paragraf, se află în eroare materială cu privire la susținerile scrise ale părților, afirmând: pârâtul nu indică motivul de nulitate. Pentru acest argument, instanța de recurs pur și simplu nu analizează motivul de recurs.

În cererea de recurs, fila nr. x a fost indicată norma de drept încălcată, respectiv art. 966 din vechiul C. civ.

Instanța de fond în mod greșit a respins excepția nulității absolute a următoarelor contracte: contract de asociere în participațiune autentificat sub nr. x/01.07.1997, acordul cadru din 25.10.2000, contractul de împrumut neautentificat încheiat între B. și S.C. C. S.R.L., contractul cadru din 11.12.2003 și a actelor subsecvente acestora, interpretând și aplicând greșit prevederile art. 966 din vechiul C. civ.

Acest motiv poate fi invocat oricând în apărare, pe cale de excepție.

Această excepție nu a fost invocată pentru prima dată în fața Curții de Apel București, dar instanța fondului nu avea de unde să știe acest lucru din moment ce nu avea dosarul arbitral.

Tot eroare materială este și aprecierea instanței cu privire la conținutul petitelor acțiunii introductive de instanță, așa cum au fost modificate de reclamantă.

În primul rând, reclamanta nu a indicat în petit un număr precis al acțiunilor pentru care solicită pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare, astfel încât, din punct de vedere pur formal, noțiunea de toate acțiunile la care se raportează atât cererea introductivă, cât și instanța nu pot fi decât cele ce la pronunțarea hotărârii.

De asemenea, instanța se află în eroare și cu privire la modificările acestor petite.

Deși nu se contestă dreptul reclamantei să stabilească cadrul procesual, renunțarea la cele două petite denumite - în principal, se putea face exclusiv în condițiile art. 406 din C. proc. civ., respectiv în baza unui mandat special, conform alin. (2) și cu acordul pârâtului conform alin. (4) ale acestui articol.

Or, instanța de recurs este în eroare cu privire la topica și formularea acestor petite, iar admiterea lor nu s-a cerut alternativ, ci subsidiar, astfel încât nu se putea trece direct la admiterea petitelor menționate în subsidiar decât după renunțarea, cu îndeplinirea tuturor formalităților, la capetele de cerere principale.

De asemenea, capetele de cerere principale nu puteau fi lipsite de obiect, atâta vreme cât pârâtul deținea în continuare în patrimoniu acțiuni.

Instanța de recurs este în eroare și cu privire la numărul de acțiuni D. deținute de pârât. Acesta deține în continuare un număr similar de acțiuni cu cel de la data încheierii acordului cadru din 26.10.2000, astfel încât nu se poate afirma că petitul principal ar fi rămas fără obiect.

O altă eroare a instanței de recurs o reprezintă momentul la care trebuia îndeplinite obligațiile corelative, respectiv aceea a reclamantei de a constitui un cont escrow în care să se regăsească diferența de plăți a acțiunilor, conform clauzei 2.2.2. din contractul cadru încheiat la 11.12.2013.

Acest cont escrow trebuia deschis anterior cesiunii acțiunilor către reclamantă, rolul său fiind acela de a garanta încasarea diferenței de preț în mod automat fără intervenția ulterioară a acesteia.

Deși instanța de recurs reține în considerente că pârâtul nu și-a îndeplinit obligația de transfer al acțiunilor deținute și în aceste condiții nu poate pretinde îndeplinirea obligațiilor de către reclamantă, omite să observe că obligația reclamantei de constituire a unui cont escrow în care să se găsească diferența de preț la data transferului acțiunilor, nu putea fi decât anterioară acestui moment.

Motivele contestației în anulare circumscrise ipotezei art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., respectiv motivele de recurs a căror analiză lipsește din decizia contestată, sunt următoarele:

Nu a fost analizat motivul de recurs privind încălcarea normelor în materia obligațiilor, respectiv a art. 1004, art. 1005, art. 1012 din C. civ. de la 1864.

Dacă instanța ar fi analizat acest motiv de recurs, ar fi constatat că, potrivit art. 4 și 5 din actul adițional încheiat la 31.01.2009, coroborat cu prevederile art. 1.1, 1.2, 1.3, și 1.4 din contractul cadru încheiat la 11.12.2003, obligația de transfer a acțiunilor este condiționată de declararea societății ca fiind de tip închis și delistarea de pe piața secundară de capital - RASDAQ.

Cu alte cuvinte, delistarea nu era o obligație a pârâtului A., ci este o condiție contractuală, suspensivă, viitoare și nesigură, până la îndeplinirea căreia, reclamantul nu are dreptul să ceară executarea obligațiilor contractuale nici sub forma transferului de acțiuni, nici sub cea a obligării acestuia la restituirea sumelor pretins primite.

Neîmplinirea condiției delistării nu este culpa pârâtului, ci este o chestiune ce ține de împrejurarea că A.V.A.S. nu a mai scos la vânzare pachetul său de acțiuni.

Delistarea este condiționată de achiziționarea pachetului de acțiuni care formal s-au reîntors în patrimoniul A.V.A.S. după ce, prin sentința comercială nr. 12074 din 01 noiembrie 2004 a Tribunalului București, a fost anulată hotărârea AGA din 12.07.2002 de majorare a capitalului social, iar cele 20.911 acțiuni cumpărate de pârât în anii 2002 - 2003 au revenit în patrimoniul AVAS.

Nu a fost analizat motivul de recurs privind încălcarea de către instanța de fond, a prevederilor din Legea nr. 297/2004.

Chiar dacă această lege este amintită ca număr în cuprinsul deciziei contestate, în realitate, instanța de recurs nu face analiza propriu-zisă a motivelor de recurs, nu face referire la articolele din lege, față de care s-a invocat încălcarea, motiv pentru care, acest motiv de recurs nu a fost avut în vedere nici măcar grupat cu alte motive de recurs, ori sintetizat.

În aceeași manieră pur formală, instanța de recurs, amintește aspecte legate de cesiunea de creanță, fără însă a analiza în concret normele de drept substanțial (sediul materiei) a căror încălcare a fost invocată ca motiv de recurs.

În decizia recurată, nu se regăsește nicio analiză concretă cu privire la normele din vechiul C. civ., cesiunea de creanță în materia contractului de vânzare-cumpărare la art. 1391-1398 și art. 1402-1404, deși ea putea să opereze și prin intermediul unui alt contract cu titlu oneros sau chiar printr-un contract de donație.

Instanța de recurs procedează la o reinterpretare a contractelor de cesiune într-o manieră proprie, subiectivă, fără legătură cu motivul de recurs propriu - zis, care făcea trimitere la normele de drept substanțial, ce se cereau analizate în concret.

Hotărârea contestată este construită într-o manieră care, în aparență, face trimitere doar nominal la anumite motive de recurs, fără însă a le analiza în concret, prin filtrul tuturor argumentelor de fapt și de drept invocate și fără a se realiza un veritabil control de legalitate al sentinței de fond, fapt ce contravine jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte urmează a respinge contestația în anulare pentru considerentele care succed:

Fiind o cale de retractare și nu de cenzură judiciară, contestația în anulare nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 503 alin. (1) C. proc. civ. - contestația în anulare obișnuită sau de drept comun și de dispozițiile art. 503 alin. (2) C. proc. civ. - contestația în anulare specială.

Conform dispozițiilor art. 503 alin. (1) din noul C. proc. civ., hotărârile definitive pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.

Potrivit dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale sau când instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen.

Prin eroare materială, în înțelesul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. invocat de contestator, se înțelege orice eroare materială evidentă în legătură cu aspectele formale ale judecății în recurs, cum ar fi respingerea recursului ca tardiv sau anularea lui ca insuficient timbrat ori făcut de o persoană fără calitate, deși la dosar se găsesc dovezi din care rezultă că a fost depus în termen, a fost legal timbrat, ori formulat de o persoană îndreptățită a-l declara etc.

Acest motiv de contestație în anulare corespunde celui reglementat anterior de art. 318 din vechiul C. proc. civ., vizând erori materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale recursului, care au avut drept consecință soluționarea greșită a acestei căi de atac. Așadar, acest motiv vizează greșeli de fapt, involuntare, iar nu greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural.

O altă condiție pentru admiterea contestației în anulare întemeiate pe acest text de lege este aceea că eroarea trebuie să fie esențială, adică o eroare care a determinat pronunțarea unei soluții greșite față de actele existente la dosar, fără a se confunda acest motiv cu erorile materiale la care se referă art. 442 din noul C. proc. civ.

Raportat la aceste considerente, în speță, se constată că erorile materiale invocate de contestator ca fiind săvârșite de instanța de recurs, respectiv cea care privește existența dosarului nr. x/2013, aprecierea instanței cu privire la probatorii, la normele de drept aplicabile, la petitele acțiunii, astfel cum au fost modificate de reclamantă, la numărul de acțiuni deținut de pârât, momentul la care trebuia îndeplinite obligațiile corelative, nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Practic, contestatorul confundă semnificația sintagmei "greșeală materială" cu pretinse greșeli de judecată, respectiv de apreciere și de interpretare a unor dispoziții legale de drept substanțial și procedural.

Or, în înțelesul normei prevăzute de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din noul C. proc. civ., greșeala materială care deschide calea contestației în anulare vizează o eroare formală, evidentă, care nu poate fi inițiată pentru remedierea unor greșeli decurgând din aprecierea probelor sau a interpretării unor dispoziții legale cu incidență în speță ori din stabilirea eronată a situației de fapt.

Fiind un text de excepție, noțiunea de "greșeală materială" nu poate fi interpretată extensiv, pentru că s-ar ajunge, pe o cale indirectă, la judecarea încă o dată a aceluiași recurs.

Or, chestiunile reclamate de contestator nu se circumscriu motivului de contestație în anulare prevăzut de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din noul C. proc. civ. pentru promovarea căii extraordinare de atac, ci reprezintă, de fapt, adevărate motive de recurs, supuse deja analizei unei instanțe de recurs.

În consecință, aspectele invocate nu pot fi supuse analizei în cadrul unei contestații în anulare, deoarece această cale extraordinară de atac nu deschide oportunitatea formulării unui recurs la recurs, ci tinde la retractarea unei hotărâri pentru înlăturarea neregularităților formale, expres și limitativ prevăzute de lege, săvârșite de instanță cu ocazia judecății, iar nu pentru că dezlegarea cauzei nu a fost bine soluționată, în conformitate cu opinia contestatorului.

Nici motivul contestaței în anulare întemeiat pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 din noul C. proc. civ. nu poate fi reținut.

Nu poate constitui motiv de contestație în anulare neînsușirea motivului de casare de către instanța de recurs, dacă aceasta l-a analizat, deoarece, în acest caz, instanța nu a omis să examineze motivul de casare. A admite soluția contrară ar conduce la transformarea contestației în anulare într-o cale ordinară de atac, îndreptată împotriva deciziilor instanțelor de recurs.

Din aceste dispoziții ale legii rezultă, cu claritate, că admisibilitatea unei contestații în anulare este condiționată de omisiunea instanței de a se pronunța asupra unuia din motivele recursului și, prin urmare, doar nepronunțarea instanței de recurs asupra unui asemenea motiv, presupunând completa lui ignorare și, deci, neabordarea lui în cuprinsul deciziei, este de natură a face admisibilă contestația în anulare.

Pentru o apreciere completă a motivului de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 din noul C. proc. civ., este necesar să se facă distincție între motive și argumente, căci textul legal are în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de modificare sau de casare invocate de recurrent în termen, iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt subsumate întotdeauna motivului de modificare sau de casare pe care îl sprijină.

Instanța de recurs este îndreptățită, așadar, să răspundă la motivele de recurs și printr-un considerent comun, scop în care poate grupa diferitele argumente; de aceea, nu se pot confunda argumentele cu motivele de recurs.

Or, analizând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanța a răspuns motivelor de recurs cu care a fost învestită, așa cum reiese din considerentele ce se regăsesc la filele x în ceea ce privește încălcarea normelor în materia obligațiilor, fila x sub aspectul încălcării prevederilor Legii nr. 297/2004 și privitor la cesiunea de creanță, în ceea ce privește greșita respingere de constatare a nulității actelor juridice dintre părți, instanța apreciind că nu a fost indicat motivul de nulitate, apectele evidențiate neputând fi încadrate în motivele legale privitoare la nulitatea absolută.

În speță, instanța de recurs a arătat foarte clar, prin argumente de sinteză, care sunt considerentele pentru care a găsit că nu sunt fondate susținerile recurentului.

Așa fiind, argumentele contestatorului nu se încadrează în motivele expres și limitativ prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 din noul C. proc. civ., astfel că Înalta Curte va respinge contestația în anulare formulată de contestatorul A.. Pe de altă parte, nu poate fi reținută reaua-credință în declararea cererii, cât timp contestatorul nu a făcut decât să uzeze de o cale de atac reglementată de lege, iar intimata-reclamantă nu a dovedit că ar fi urmărit un alt scop decât acela de a critica decizia atacată. Prin urmare, cererea de amendare a contestatorului va fi respinsă, neexistând suficiente elemente privind dovedirea relei-credințe, nefiind astfel îndeplinite condițiile prevăzute de art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea privind amendarea contestatorului A. cu suma de 1.000 RON, formulată de intimata S.C. B..

Respinge contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 1199 din 28 iunie 2017, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2018.