ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 862/2020

Ședința publică din data de 21 mai 2020

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea de arbitrare înregistrată pe rolul Curții de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț și Industrie României sub nr. x din 13 iulie 2015, reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciar B. a formulat cerere de arbitrare, solicitând instanței private rezilierea contractului de execuție încheiat cu beneficiara C. S.R.L. din culpa acesteia și recunoașterea obligației C. S.R.L. de plată a sumei de 5.283.647,34 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate, cu penalități de întârziere reprezentând 10% din debitul principal. S-au solicitat de asemenea daune la nivelul a 10% din valoarea lucrărilor neexecutate, cu penalități (2.519 euro plus TVA), în temeiul clauzei penale inserate contractual.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 1170, 1171 și urm. C. civ., art. 21, 23 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, C. proc. civ.

Prin încheierea din 10 martie 2016, Tribunalul arbitral a respins excepția de necompetență în soluționarea cererii reconvenționale reținând că, potrivit art. 1.616 din C. civ., datoriile reciproce se sting între ele până la concurența celei mai mici dintre ele, iar art. 1.617 din C. civ. definește compensația legală că, art. 52 din Legea insolvenței nu indică competența exclusivă a judecătorului-sindic, o astfel de competență se reține doar dacă se formulează o cerere conform art. 64 din Legea insolvenței, respectiv depunându-se de către creditorul-debitor o cerere de constatare a intervenirii compensației legale. În măsura în care sunt întrunite condițiile compensației legale, aceasta va opera de plin drept, nefiind incidente dispozițiile art. 36 din Legea nr. 85/2006.

Prin sentința arbitrală nr. 89 din 23 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul nr. x/2015 a fost admisă în parte cererea arbitrală formulată de reclamanta-pârâtă A. S.R.L. și cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă C. S.R.L. și, în consecință:

A fost constatată rezilierea contractului de execuție, din culpa ambelor părți, la data de 10 iulie 2013.

A fost admisă în parte acțiunea reclamantei-pârâte și a fost obligată pârâta-reclamantă la plata următoarelor sume: 4.595.380,95 RON reprezentând rest neachitat din contravaloarea lucrărilor executate; 302.807,41 RON reprezentând cheltuieli arbitrale.

A fost admisă în parte cererea reconvențională și a fost obligată reclamanta-pârâtă să plătească pârâtei-reclamante următoarelor sume: 1.968.525,45 RON reprezentând daune și 130.867,65 RON reprezentând cheltuieli arbitrale.

Au fost compensate cheltuielile de arbitrare admise, aferente acțiunii principale și cererii reconvenționale și a fost obligată pârâta-reclamantă să plătească reclamantei-pârâte suma de 171.959,76 RON.

Împotriva acestei sentințe au formulat acțiune în anulare reclamantele A. S.R.L. și C. S.R.L..

Prin sentința civilă nr. 40 din 18 aprilie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă au fost respinse ca neîntemeiate acțiunile în anulare formulate de reclamantele A. S.R.L. prin administrator judiciar B. și C. S.R.L. împotriva sentinței arbitrale nr. 89 din 23 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul nr. x/2015.

Împotriva acestei sentințe, recurentele A. S.R.L. prin administrator judiciar B. și C. S.R.L. au declarat recurs înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 26 iulie 2019.

Motivele de casare privind recursul declarat de recurenta A. S.R.L. prin administrator judiciar B.

Recursul recurentei A. S.R.L. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitându-se admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris și depus la dosar.

În argumentarea memoriului de recurs, recurenta a susținut, în esență, că a formulat acțiune în anulare parțială a sentinței arbitrale nr. 89 din 23 noiembrie 2018 și a încheierii din 10 martie 2016 pronunțate în dosar nr. x/2015 de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în dosarul nr. x/2015, invocând următoarele motive de anulare:

Art. 608 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. - litigiul nu era susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului. A fost invocat acest motiv în susținerea motivului de anulare a încheierii din 10 martie 2016, care a respins excepția de necompetență a Tribunalului arbitral în soluționarea cererii de constatare a compensației legale.

În acest sens, a arătat că solicitarea de constatare a compensației legale a fost făcută de către C. prin cererea reconvențională și că excepția de necompetență a fost respinsă prin încheierea din 10 martie 2016, dată la care Tribunalul arbitral a statuat că este competent față de prevederile art. 52 din Legea nr. 85/2006, soluție apreciată ca fiind greșită

Mai susține recurenta că, considerentele sentinței recurate cuprind referiri care nesocotesc actele dosarului și prevederi de bază ale procedurii insolvenței.

Astfel, faptul că C. a neglijat să-și valorifice dreptul de creanță în procedura insolvenței nu înseamnă că "nu există alt proces care ar putea fi declanșat de un creditor străin de procedură", cum afirmă sentința recurată, ci că acest proces a fost ratat de către C., iar acest fapt nu retrage competența judecătorului sindic, stabilită necondiționat de lege, pentru a o încredința unei alte instanțe, de drept comun, arbitrale sau judecătorești.

S-au arătat expres aceste exigențe ale procedurii insolvenței și în cererea arbitrală, de aceea este surprinzătoare alegația sentinței recurate că reclamanta arbitrală nu a indicat care anume ar fi trebuit să fie conduita C. pentru a-și susține apărarea și în plus nu partea, ci legea este aceea care prescrie conduita pârâtului pentru a-și susține apărarea.

Art. 608 lit. b) C. proc. civ. "tribunalul arbitral a soluționat litigiul fără să existe o convenție arbitrală".

În acest sens, recurenta a arătat că tribunalul arbitral a fost învestit cu cercetarea litigiului dintre părți generat de executarea contractului nr. x/27.07.2012.

În acest context, a arătat faptul că, în condițiile în care exista o situație litigioasă între A. și D., urmare a derulării contractului x/1.08.2012, încheiat între părți, având ca obiect vânzarea produselor necesare executării de către recurentă a lucrărilor de construcții contractate cu C., Tribunalul arbitral și-a încălcat competența atunci când implicit a tranșat asupra acestui dezacord dintre recurentă și D., urmărind aceiași parametri ca și cei analizați în relația contractuală dintre recurentă și C., analizând și invalidând comportamentul contractual al recurentei în relația cu D., pe baza unui contract care nu cuprindea o clauză arbitrală.

În analiza acestui motiv de anulare, a subliniat că una este analiza unui înscris a relevanței sale probatorii prezentat ca probă și încheiat între una dintre părțile litigiului și un terț și cu totul altceva este analiza calitativă, sondarea, aprofundarea și valorizarea în sens juridic a dinamicii executării obligațiilor reciproce în contractul încheiat cu un asemenea terț, în condițiile în care acest contract nu cuprinde o clauză arbitrală.

Procedând astfel, Curtea de Arbitraj a tranșat considerente ce pot aparține autorității de lucru judecat sau măcar puterii de lucru judecat situația litigioasă dintre D. și recurentă, astfel că, într-un eventual proces, D. ar putea folosi în combaterea pretențiilor sale constatările și concluziile Tribunalului arbitral, iar soluția sentinței recurate, de respingere a acestui motiv de anulare, este incorectă, ca și argumentele aduse acestei soluții.

Art. 608 lit. h) C. proc. civ. "hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii".

A fost invocat acest motiv în ceea ce privește: pronunțarea unei soluții pe cererea reconvențională a lui C., în condițiile impedimentului legal generat de art. 36 al Legii nr. 85/2006; transformarea cererii C. de constatare a compensației legale într-o compensație judiciară; încălcarea normelor ce cârmuiesc compensația în ipoteza specială a existenței în derulare a procedurii insolvenței față de una din părțile litigiului.

Normele care privesc compensarea legală, atât cele din C. civ. cât și cele din Legea nr. 85/2006 au caracter imperativ și în plus aparțin ordinii publice, iar hotărârea care nesocotește aceste norme este susceptibilă de anulare. Acest motiv se referă la modalitatea în care Tribunalul arbitral a aplicat regulile de compensare judiciară într-un domeniu în care aceasta este interzis.

S-a evidențiat în cererea în anulare și un alt fapt grav, și anume procedeul tribunalului arbitral, care fusese învestit cu o compensare legală, de a înclina și tranșa, fără învestire, o compensație judiciară, ceea ce încalcă de asemenea ordinea publică și normele imperative procesuale în materie.

O altă critică vizează greșita aplicare a legii (art. 36 din Legea nr. 85/2006 raportat la art. 413 (suspendarea de drept) și 412 (suspendarea facultativă).

Astfel, în reglementarea art. 36 din Legea nr. 85/2006, funcționează impedimentul legal al continuării judecății sub forma incidentului suspendării de drept, suspendare care survine din acțiunea directă a legii și care este doar constatată, nu decisă și nici apreciată de către instanța de drept comun.

Se observă astfel, din cenzurarea modului în care tribunalul arbitral a tratat incidentul suspendării de drept al judecății, că hotărârea recurată a inserat criterii nelegale, adăugând la lege sau denaturând înțelesul acesteia, în același mod nedeslușit și nelegal a tratat sentința și problema transformării compensație legale în compensare judiciară și nelegalitatea procedeului recurgerii la compensarea judiciară într-un domeniu rezervat, de art. 52 al Legii mr. 85/2006, doar compensației legale.

Este o altă încălcare e legii și, concomitent o denaturare a sensului acesteia o constituie modul în care hotărârea recurată a tratat problema compensației legale, reglementată de art. 52 al Legii nr. 85/2006.

În acest sens, se susține că în sentința arbitrală nu e menționat vreun moment în care cele două creanțe reciproce să fi fost și certe și stinse prin compensare, iar condițiile compensării legale nu sunt întrunite în cauză.

Normele care privesc compensarea legală, atât cele din C. civ. cât și cele din Legea nr. 85/2006 au caracter imperativ și în plus aparțin ordinii publice.

Procedura de insolvență creează posibilitatea creditorilor de a-și valorifica dreptul de creanță prin depunerea cererii de admitere a creanței și lasă, de asemenea, și posibilitatea societății aflate în procedura insolvenței să-și recupereze creanțele pe calea dreptului comun.

Rezultă că stingerea reciprocă a celor două creanțe nu se poate face decât pe cale de compensație legală ale cărei condiții însă trebuie întrunite la data deschiderii procedurii.

Or, condiția esențială a compensației legale este cea a existenței concomitente a două creanțe reciproce certe.

Așadar, atât la data deschiderii insolvenței (ceea ce exclude incidența art. 52 din Legea nr. 85/2006), cât și ulterior, dar și pe tot parcursul derulării prezentului litigiu, părțile și-au contestat reciproc pretențiile și nu există nici un act care să ateste existența vreunei creanțe certe.

Motivele de casare privind recursul declarat de recurenta C. SRL

Recursul recurentei C. S.R.L. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitându-se admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, pe cale de consecință, admiterea acțiunii în anulare și anularea în parte a sentinței arbitrale, rejudecarea pe fond a dosarului și respingerea acțiunii arbitrale formulate de A., admiterea în integralitate a cererii reconvenționale formulate și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept procedural și material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (5) C. proc. civ.

Deși instanța de fond a reținut că Tribunalul Arbitral nu a fost învestit cu o acțiune în rezilierea contractului din culpa comună a părților, aceasta a apreciat totuși că Tribunalul Arbitral nu și-a depășit limitele învestirii.

Rezultă astfel, că instanța de fond a considerat că principiul disponibilității nu a fost încălcat în cauză deoarece, deși niciuna dintre părți nu a solicitat constarea rezilierii contractului din culpa comună a părților, acestea nici nu și-au manifestat dorința de a continua contractul, iar "un contract care presupune executarea în continuare nu poate fi menținut dacă executantul refuză executarea și beneficiarul declară refuzul acceptării".

Această interpretare este profund eronată, fiind în contradicție vădită cu principiul disponibilității si cu obligația instanței de a se pronunța exclusiv în limitele învestirii.

Pe cale de consecință, părțile sunt cele care decid cadrul procesual în ceea ce privește obiectul litigiului, instanța sau Tribunalul Arbitrai neavând dreptul să se pronunțe asupra unui capăt de cerere cu care nu au fost învestiți.

În concluzie, principiul disponibilității nu poate fi interpretat în sensul reținut de către instanța de fond, această interpretare reprezentând o încălcare gravă a dreptului părților de a decide cadrul procesual și a obligației instanței de a se pronunța în limitele învestirii, motiv pentru care, în cauză se impune admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Într-o altă critică, se susține că hotărârea instanței de fond este contradictorie și nemotivată în ceea ce privește capătul de cerere privind motivul de acțiune în anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. f) C. proc. civ.. (Tribunalul Arbitral a acordat intimatei A. mai mult decât a cerut), motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Din studierea hotărârii atacate rezultă că instanța nu a motivat respingerea acțiunii în anulare în ceea ce privește faptul că tribunalul a acordat intimatei A. o sumă mai mare decât cea solicitată prin cererea de arbitrare.

Astfel, prin acțiunea în anulare, recurenta a invocat incidența motivului prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. f) C. proc. civ. și din prisma faptului că Tribunalul Arbitral a acordat intimatei A. o sumă mult mai mare decât cea solicitată.

Așadar, intimata prin cererea de arbitrare a solicitat cu titlu de contravaloare a lucrărilor suma de 4.795.108,61 RON (TVA inclus), aceasta fiind suma din care Tribunalul Arbitral trebuia să deducă plata efectuată de recurentă în cuantum de 506.089,07 RON. Or, Tribunalul Arbitral a dedus această plată din suma de 5.101.470,02 RON (sumă ce reprezenta pretinsa contravaloare a lucrărilor stabilită prin expertiza efectuată în cauză). Însă, având în vedere că reclamanta A. nu și-a majorat niciodată în cadrul litigiului cuantumul pretențiilor, indiferent de suma stabilită prin expertiză, tribunalul arbitral trebuia să dispună obligarea recurentei doar la plata sumei solicitate de reclamantă, și pe cale de consecință să deducă plata efectuată anterior tot din această sumă.

Rezultă că, deși în motivarea unui alt capăt de cerere instanța reține în mod corect că Tribunalul Arbitral a decis că niciuneia dintre părți nu i se datorau penalități pentru executarea contractului cu întârziere ambele fiind în culpă, în motivarea acestui capăt de cerere, aceeași instanță consideră că Tribunalul Arbitral nu numai că ar fi acordat penalități reclamantei A., dar din cuantumul acelor penalități a imputat plata parțială efectuată anterior de subscrisa, or, acest raționament este profund contradictoriu.

Pe cale de consecință, este evident că instanța de fond își contrazice propriile argumente, reținând în cadrul a două paragrafe consecutive două raționamente diametral opuse.

Mai susține recurenta că, prin hotărârea pronunțată instanța de fond a încălcat dispozițiile imperative prevăzute art. 1470, art. 2306, art. 1617 C. civ. și art. 601 C. proc. civ. și că hotărârea instanței nu este motivată.

Astfel, prin hotărârea pronunțată, Tribunalul Arbitral a încălcat textele legale menționate, cu consecința obligării recurentei să efectueze o plată dublă pentru aceleași materiale și respectiv cu consecința îmbogățirii fără justă cauză a A., care nu mai este ținută să facă vreo plată către D., din moment ce aceasta din urmă și-a primit de la recurentă prețul integral al materialelor.

Prin urmare, ca și Tribunalul Arbitral, instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 1470 și 2306 C. civ., atunci când a constat că prin sentința arbitrală recurenta nu a fost obligată la efectuarea unei plăți nedatorate.

De asemenea, și soluția de respingere a acestui capăt de cerere este nemotivată, atât timp cât instanța s-a rezumat doar la a prezenta situația de fapt ca mai apoi să indice lacunar că Tribunalul Arbitral a efectuat o operație matematică de scădere si nu de adunare. Or, instanța trebuia să motiveze și să precizeze în mod clar raționamentul în urma căruia a dedus că Tribunalul Arbitral a scăzut cuantumul materialelor livrate de către D. din suma la plata căreia a fost obligată recurenta.

Mai susține recurenta, că prin sentința recurată instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 1864 C. civ., iar hotărârea instanței nu este nemotivată.

Prin acțiunea în anulare formulată recurenta a învederat instanței că Tribunalul Arbitral, în mod nelegal, a obligat-o la plata sumei de 4.595.380,95 RON, deși din această sumă trebuiau scăzute toate deducerile contractuale, respectiv contravaloarea lucrărilor de remediere pe care aceasta a trebuit să le execute ca urmare a executării contractului într-un mod deficitar de către A. și, cu toate acestea instanța de fond a respins acest motiv de nelegalitate.

În acest context, se arată că întreaga motivare a instanței se rezumă la trei rânduri și o trimitere generală la sentința arbitrală, or, această simplă afirmație nu poate echivala cu motivarea temeinică a hotărârii. Astfel, instanța de fond nu a motivat de ce consideră că Tribunalul Arbitral a dedus costurile suportate cu remedierea lucrărilor executate necorespunzător din prețul total al lucrărilor și nici nu a indicat pasajele exacte din sentința arbitrală unde se regăsește efectuarea acestei deduceri. Mai mult, instanța de fond nu a precizat care ar fi cuantumul acelor costuri justificate pretins a fi deduse din prețul total al lucrări.

Rezultă astfel, în ceea ce privește acest capăt de cerere, că instanța de fond nu și-a îndeplinit obligația imperativă de a motiva hotărârea, pe cale de consecință în cauză se impune admiterea recursului, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În plus, prin respingerea acestui capăt de cerere instanța de fond a încălcat și art. 1864 C. civ., care consacră faptul că beneficiarul este obligat să plătească antreprenorului prețul la data și locul recepției întregii lucrări.

Astfel, prin constatarea legalității sentinței arbitrale, instanța de fond, în mod implicit și eronat a decis că Tribunalul Arbitral, în mod corect nu a dedus din prețul total al lucrărilor contravaloarea lucrărilor de remediere. Or, având în vedere că în cauză a fost constatată nerespectarea obligațiilor contractuale de către antreprenor, constând în "nefinalizarea lucrărilor, întârzierile în predare, neremedierea deficiențelor stabilite în protocolul de predare din 11 martie 2013" este evident că acest aspect era incompatibil cu obligarea recurentei la plata integrală a sumelor solicitate de către A., fiind încălcat în acest mod art. 1864 C. civ.

Mai arată recurenta, că prin sentința atacată instanța de fond a încălcat dispozițiilor imperative cuprinse în art. 1350 C. civ. și art. 608 alin. (1) lit. h). C. proc. civ.

Astfel, prin sentința atacată instanța a respins acțiunea în anulare formulată de recurentă, în ceea ce privește capătul de cerere referitor la neacordarea de penalități de către Tribunalul Arbitral, pentru nerealizare de către A. a lucrărilor cu respectarea termenelor contractuale.

Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut că deși Tribunalul Arbitral, în mod greșit a refuzat penalizarea, acțiunea în anulare nu este admisibilă deoarece art. 1350 C. civ. nu reprezintă o normă imperativă, pentru că nimic nu se opune ca părțile să fi convenit altfel.

Această apreciere este profund eronată având în vedere că dispozițiile evocate sunt, în fapt, norme cu caracter imperativ. Astfel, obligativitatea acordări de penalități pentru executarea cu întârziere a obligațiilor contractuale este prevăzută de art. art. 7.4 și respectiv 12.4 lit. c) din Contract.

Astfel, având în vedere că deși Tribunalul Arbitral, prin pronunțarea sentinței arbitrale a încălcat normele imperative prevăzute de art. 1350 C. civ., instanța de fond a reținut că aceste norme au caracter privat respingând acțiunea în anulare a recurentei, este evident că prin sentința atacată au fost încălcate și dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., care prevăd desființarea hotărâri arbitrale dacă aceasta încalcă dispoziții imperative ale legii.

Mai susține recurenta că aplicarea TVA este prevăzută de norme imperative, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Astfel, prin acțiunea în anulare formulată s-a solicitat desființarea sentinței arbitrale și motivat de faptul că în aceea ce privește suma reprezentând contravaloarea plăților către D., Tribunalul Arbitral a reținut în mod nelegal și eronat că recurenta ar fi solicitat ca deducerea să opereze exclusiv în privința sumei fără TVA, în cuantum de 1.867.237,1 RON.

În continuare, instanța de fond a interpretat în mod greșit aceste dispoziții de drept material când a concluzionat că normele de drept fiscal nu pot face obiectul arbitrajului. În acest sens, se arată că aceste norme nu au făcut obiectul litigiului arbitral, neexistând vreo dispută în privința aplicării acestora, pe cale de consecință, instanța trebuie să constate că Tribunalul Arbitral în mod greșit nu a procedat la aplicarea acestor norme și să admită acțiunea în anulare. Neprocedând în acest mod, instanța de fond a încălcat aceste dispoziții imperative, impunându-se admiterea recursului, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare.

De asemenea, hotărârea instanței nici nu este motivată în ceea ce privește respingerea acestui capăt de cerere, fiind incident și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Astfel, se învederează instanței de control judiciar, că pentru a pronunța soluția de respingere, instanța de fond s-a rezumat doar la menționa că litigiile de drept fiscal nu pot face obiectul arbitrajului. Or, este evident că o simplă precizare în acest sens nu este suficientă pentru a urmări raționamentul instanței, și pentru a se asigura îndeplinirea tuturor condițiilor privind motivarea hotărârilor judecătorești impuse de dispozițiile legale.

Prin întâmpinarea depusă la 4 septembrie 2019, recurenta C. S.R.L. a solicitat anularea recursului pentru neîncadrarea în motivele de recurs limitativ prevăzute de lege, admiterea excepției lipsei de interes a recurentei în formularea recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului formulat de către A., cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu de la data de 21 noiembrie 2019 a fost încuviințat, în unanimitate, raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor și s-a dispus comunicarea acestuia părților, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., opinia raportorului fiind în sensul că recursurile sunt inadmisibile.

Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor a fost comunicat părților la data de 28 noiembrie 2019, recurenta-reclamantă depunând punct de vedere la raportul comunicat.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte va respinge ca inadmisibile recursurile declarate de recurenta-reclamantă C. S.R.L. și de recurenta-pârâtă A. S.R.L. prin administrator judiciar B. și administrator special E., pentru următoarele considerente:

Decizia ce formează obiectul prezentelor cereri de recurs nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, hotărârea recurată neînscriindu-se în ipoteza legală reglementată de art. 613 alin. (4) C. proc. civ., forma în vigoare la data introducerii cererii arbitrale, în speță, fiind operant principiul legalității căii de atac consacrat de art. 457 C. proc. civ.

Astfel, dispozițiile art. 613 alin. (4), coroborat cu art. 613 alin. (3) din C. proc. civ., în vigoare la data înregistrării dosarului, prevedeau că numai hotărârea prin care curtea de apel a admis acțiunea în anulare și a anulat hotărârea arbitrală este supusă recursului.

Prin Legea nr. 17/2017 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/2016 pentru modificarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și a unor acte normative conexe, care a intrat în vigoare la data de 24 martie 2017, a fost modificat art. 613 alin. (4) C. proc. civ., în sensul că "(4) Hotărârea curții de apel prin care se soluționează acțiunea în anulare este supusă recursului."

Conform prevederilor art. 24 C. proc. civ., "Dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare."

Legea civilă nu retroactivează, legiuitorul optând pentru regula previziunii, potrivit căreia faza judecății, în întregul ei, este guvernată de dispozițiile legii în vigoare la momentul pornirii acesteia, respectiv la data înregistrării cererii de chemare în judecată.

Raportat la faptul că data înregistrării cererii de arbitrare este 13 iulie 2015, rezultă că la momentul înregistrării acțiunii erau în vigoare vechile dispoziții ale art. 613 alin. (3) și alin. (4) C. proc. civ., potrivit cărora, hotărârile curții de apel sunt supuse recursului numai în cazul admiterii acțiunii în anulare.

În cauză, se constată că recursurile au ca obiect o sentință prin care Curtea de Apel București a respins acțiunea în anulare a hotărârii arbitrale nr. 89 din 23 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul nr. x/2015.

Așadar, sentința ce formează obiectul prezentelor cereri de recurs nu este susceptibilă de a fi atacată cu această cale de atac, hotărârea recurată neînscriindu-se în ipoteza legală reglementată de art. 613 alin. (3) și (4) C. proc. civ., în vigoare la data introducerii cererii de arbitrare, în speță fiind operant principiul legalității căii de atac consacrat de art. 457 C. proc. civ.

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege.

Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.

În acest context, se reține că recunoașterea unei căii de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală ori extinderea limitelor competenței atribuite prin lege, constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii.

Întrucât decizia atacată este o hotărâre definitivă, nesusceptibilă a fi cenzurată în calea extraordinară de atac a recursului, în raport cu dispozițiile legale evocate, pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca inadmisibile recursurile declarate de recurenta-reclamantă C. S.R.L. și de recurenta-pârâtă A. S.R.L. prin administrator judiciar B. și administrator special E. împotriva sentinței civile nr. 40 din 18 aprilie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibile recursurile declarate de recurenta-reclamantă C. S.R.L. și de recurenta-pârâtă A. S.R.L. prin administrator judiciar B. și administrator special E. împotriva sentinței civile nr. 40 din 18 aprilie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 mai 2020.