ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2451/2020

Ședința publică din data de 25 noiembrie 2020

Asupra recursului de față, constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2013 pe rolul Tribunalului Bistrița-Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 17 iulie 2013, reclamanta S.C. A. S.R.L., reprezentată prin administrator judiciar B.. a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. C. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să o oblige pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 385.052,69 RON, reprezentând debit restant care are la bază facturile nr. x/02.03.2013, emisă în baza contractului de execuție de lucrări nr. x și nr. 378/02.03.2013, emisă în baza contractului nr. x/2010, la plata penalităților contractuale calculate de la data emiterii facturilor până la data plății efective a acestora, precum și la deblocarea a 70 % din suma care reprezintă garanția de bună execuție, conform contractului nr. x/2009.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 148 și următoarele, art. 194, coroborat cu art. 254 și următoarele C. proc. civ., art. 447 C. proc. civ., art. 969 și următoarele, ca și art. 1470 și următoarele C. civ.

Prin sentința civilă nr. 581/2016 din 11 octombrie 2016, Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea și a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 287.666 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate de reclamantă și neachitate de către pârâtă în temeiul contractului de execuție nr. 1006 din 16 septembrie 2009. A respins capetele de cerere privind obligarea pârâtei la plata de penalități contractuale și la deblocarea a 70% din garanția de bună execuție și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 4.500 RON, cu titlu de cheltuieli parțiale de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apeluri ambele părți.

Prin decizia civilă nr. 401/2019 din 11 iulie 2019, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a admis apelurile, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 52.165 RON, la care se adaugă T.V.A., reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate conform contractului pentru executare de lucrări nr. 1006/2009.

A obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei penalități de întârziere de 0,1% pe zi aferente debitului de 52.165 RON, la care se adaugă T.V.A., începând cu 17 martie 2013 până la data plății efective.

A păstrat restul dispozițiilor sentinței apelate.

A obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale la fond.

A obligat-o pe intimata S.C. A. S.R.L. să plătească apelantei S.C. C. S.R.L. suma de 8.907 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în apel.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut, în esență, că expertul D. a identificat și evidențiat în mod distinct, pe categorii, lucrările cuprinse în oferta care a stat la baza contractului nr. x/2009, lucrările cuprinse în cele trei dispoziții de șantier care au fost acceptate de beneficiar și lucrările suplimentare, în afara celor cuprinse în ofertă și în cele trei dispoziții de șantier acceptate și a întocmit devize pentru categorii de lucrări, distinct pentru fazele de execuție/categorii, concluzia expertului, expusă în cuprinsul răspunsului la obiecțiuni, în ceea ce privește valoarea lucrărilor acceptate de ambele părți, executate și nedecontate de către S.C. C. S.R.L. fiind că aceasta este de 52.165 RON.

În ceea ce privește suma solicitată de reclamantă cu titlu de contravaloare lucrări executate în baza contractului nr. x/2010, înscrisă în factura fiscală nr. x/2.03.2013, curtea de apel, constatând că situația de lucrări nr. x din 9 iulie 2012, în care au fost evidențiate aceste lucrări nu a fost semnată de către beneficiar, dar și că nicio probă administrată în cauză nu confirmă susținerile reclamantei referitoare la executarea vreunei lucrări de construcții pentru obiectivul care a format obiectul contractului menționat, a reținut că pretențiile reclamantei cu privire la suma de 14.354,69 RON, înscrisă în factura nr. x/2.03.2013 nu sunt întemeiate.

Așa fiind, instanța de apel a apreciat că pretențiile S.C. A. S.R.L. sunt fondate numai în parte, pentru suma de 52.165 RON, reprezentând contravaloarea unor lucrări executate în baza contractului nr. x/2009 și neachitate.

Cu privire la îndeplinirea condițiilor excepției de neexecutare a contractului, invocată de S.C. C. S.R.L., curtea de apel a reținut că acestea nu sunt îndeplinite, atât timp cât din clauzele contractului nr. x/2009 rezultă că prețul stabilit a fost un preț de deviz și că părțile au convenit asupra unor faze de execuție distincte, cu termene de execuție și de plată a lucrărilor separate, iar raportul de expertiză întocmit în cauză relevă faptul că lucrările pretins executate necorespunzător au fost achitate integral.

Instanța de prim control judiciar a apreciat că nu sunt îndeplinite nici condițiile intervenirii compensației legale, invocată de S.C. C. S.R.L.

Astfel, cât privește sumele de bani achitate de pârâtă în favoarea reclamantei în baza contractului nr. x/2010, a reținut că, în condițiile în care acest contract nu a fost desființat în baza rezoluțiunii/rezilierii ori a aplicării unei alte sancțiuni juridice, care să dea naștere obligației de restituire a acestor sume, nu poate fi admisă cererea de recunoaștere a unei creanțe asupra debitoarei, constând în sumele supuse restituirii.

Curtea de apel a apreciat că nu este incidentă nici compensarea legală cu sumele pe care S.C. C. S.R.L. le-a achitat cu titlu de penalități, recunoscute de reclamantă prin semnarea actului adițional nr. x, întrucât nu sunt întrunite condițiile art. 52 din Legea nr. 85/2006. Astfel, obligația apelantei de plată a contravalorii lucrărilor executate a devenit scadentă la 17 martie 2013 (15 zile de la data emiterii facturii fiscale nr. x/2013), fiind așadar ulterioară deschiderii procedurii insolvenței față de debitoarea S.C. A. S.R.L. (21 octombrie 2011), în timp ce obligația reclamantei de plată a respectivelor penalități a devenit scadentă la data semnării actului adițional nr. x la contractul nr. x/2009, respectiv la 30 iunie 2011, anterior deschiderii procedurii insolvenței.

În ceea ce privește sumele reținute de expertul E. ca reprezentând contravaloarea unor lucrări de remediere efectuate de S.C. C. S.R.L. pe seama S.C. A. S.R.L., curtea de apel a constatat că aceste sume au natura unor despăgubiri pretins datorate pentru lucrări executate necorespunzător. Or, condițiile compensării nu sunt îndeplinite nici cu privire la aceste despăgubiri, cât timp, anterior unei proceduri judiciare prin care să se constate îndeplinirea condițiilor răspunderii contractuale, o astfel de creanță nu are caracter cert și lichid, iar pe de altă parte creanța invocată de S.C. C. S.R.L. nu a fost solicitată nici pe calea unei declarații de creanță (apelanta nefiind înscrisă în tabelul definitiv consolidat asupra averii debitoarei S.C. A. S.R.L.) și nici pe calea unei cereri reconvenționale formulate în prezentul litigiu.

Așa fiind, a apreciat că apelul declarat de S.C. C. S.R.L. este fondat în parte, în ceea ce privește cuantumul debitului principal, care a fost redus la suma de 52.165 RON, reprezentând contravaloarea unor lucrări executate în baza contractului nr. x/2009 și neachitate.

Fondat în parte a apreciat instanța de prim control judiciar că este și apelul declarat de S.C. A. S.R.L.

Având în vedere clauza inserată la art. 11 din contractul nr. x/2009, care instituie o penalitate de 0,1% pe zi de întârziere, calculată la valoarea lucrărilor realizate și nedecontate, raportat la dispozițiile art. 969, 1066 și 1069 C. civ. curtea de apel a reținut că sunt întemeiate pretențiile S.C. A. S.R.L. cu privire la sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere, care au început să curgă de la data scadenței și sunt datorate până la data achitării integrale a debitului restant, urmând să fie calculate prin aplicarea unui procent de 0,1% pe zi de întârziere la suma de 52.165 RON, la care se adaugă T.V.A.

Cu privire la solicitarea de deblocare a sumei reprezentând 70% din garanția de bună execuție, curtea de apel a apreciat că nu sunt îndeplinite cerințele inserate la art. 9 din contractul încheiat de părți, întrucât nu a fost încheiat ori considerat ca fiind încheiat procesul-verbal de recepție, astfel că nu se poate reține că ar fi început să curgă termenul de garanție de 24 luni stipulat contractual.

Împotriva acestei decizii, pârâta S.C. C. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe, în baza motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin cererea de recurs înregistrată la 14 octombrie 2019, recurenta a susținut că instanța de apel în mod greșit a reținut că sunt îndeplinite doar parțial condițiile referitoare la excepția de neexecutare a contractului.

Astfel, a arătat că din considerentele deciziei atacate rezultă că instanța de apel a interpretat clauzele contractului încheiat între părți în sensul că fiecare fază a lucrării reprezintă o lucrare de sine stătătoare, ce poate exista independent față de celelalte.

Potrivit recurentei, instanța de apel a omis faptul că obiectul contractului este reprezentat de construirea unei fabrici, fiind evident că o lucrare de o asemenea complexitate trebuie împărțită în mai multe faze sau categorii de lucrări. Împărțirea în mai multe faze sau categorii și determinarea prețului pentru fiecare articol în parte, iar nu în bloc, are ca scop identificarea etapelor pentru îndeplinirea obligației, iar nu crearea unor obligații de sine stătătoare.

Prin urmare, a apreciat că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile legale vizând condițiile excepției de neexecutare a contractului, precum și dispozițiile art. 1413 alin. (5) C. civ.

Cea de-a doua critică formulată de recurentă se referă la împrejurarea că instanța de apel a constatat în mod greșit că nu sunt întrunite condițiile pentru aplicarea compensației legale, reținând că nu a intervenit desființarea contractului în baza rezoluțiunii sau rezilierii.

În acest sens, autoarea căii de atac a arătat că în actul adițional nr. x la contractul pentru executări lucrări nr. x se prevede că, în cazul neexecutării obligațiilor, contractul se desființează de plin drept, fără punerea în întârziere a debitorului, iar ajungerea la termen a obligației neexecutate are ca efect rezoluțiunea contractului de plin drept. Așadar, simpla neexecutare a contractului are ca efect rezilierea contractului, fără a fi necesară punerea în întârziere sau vreo altă formalitate.

În continuare, recurenta a susținut că încă din anul 2012 a anunțat Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit că a încetat contractul cu intimata, lucrările fiind nefinalizate, dar și că a fost obligată la plata unei datorii născute în anul 2013.

Autoarea căii de atac a conchis că instanța de apel a interpretat greșit normele legale referitoare la rezilierea contractului.

O altă critică formulată de recurentă se referă la faptul că instanța de apel nu a făcut aplicarea art. 1070 C. civ.. Astfel, deși a reținut că antreprenorul nu a finalizat obiectivul de investiții, împrejurare de fapt necontestată și confirmată de întreg probatoriul administrat în cauză, curtea de apel a obligat-o la plata unei penalități de 0,1 % pe zi de întârziere, pentru o factură emisă ulterior rezilierii contractului.

Prin memoriul de recurs înregistrat la 21 octombrie 2019, după prezentarea situației de fapt, autoarea căii de atac a susținut că instanța de apel a încălcat prevederile art. 969, art. 977, art. 983 și art. 1073 C. civ.

În opinia recurentei, sunt întrunite condițiile pentru invocarea excepției de neexecutare a contractului, probatoriul administrat confirmând nerespectarea obligațiilor de către cealaltă parte.

Totodată, recurenta a susținut că executarea necorespunzătoare a lucrărilor rezultă atât din cuprinsul raportului de expertiză efectuat de expertul E., cât și din cuprinsul celui întocmit de către expertul D. în fața instanței de apel.

Potrivit autoarei căii de atac, instanța de apel era obligată să verifice măsura în care reclamanta era îndreptățită la plata lucrărilor executate și presupus a nu fi fost plătite de către recurentă, prin raportare la costul de remediere sau înlocuire a lucrărilor necorespunzătoare sau prin raportare la necesitatea de suportare a prejudiciului cauzat prin efectuarea unor lucrări necorespunzătoare și care nu mai pot fi remediate sau înlocuite fără a fi afectată întreaga investiție.

Or, instanța de apel a reținut neexecutarea obligației de plată de către recurentă, în condițiile în care cealaltă parte nu și-a îndeplinit în integralitate obligația asumată.

A doua critică vizează greșita aplicare a dispozițiilor legale care reglementează compensația legală.

Recurenta a arătat că din înscrisul intitulat "Centralizator facturi și încasări" reiese că antreprenorul S.C. A. S.R.L. a încasat în baza contractului nr. x/2010 suma de 164.848,16 RON, iar acest înscris are valoarea unei mărturisiri judiciare spontane.

Astfel, a apreciat că se impunea a se constata că suma încasată de partea adversă va fi datorată recurentei, având în vedere prevederile art. 1144 C. civ., potrivit cărora compensația operează de drept, în puterea legii, dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 1145 C. civ.

Subliniind că datoria pârâtei are un caracter cert și întrunește condiția exigibilității menționată de art. 1145 C. civ., recurenta a susținut că se impunea ca instanța de apel să dea eficiență prevederilor art. 1144 C. civ.

Autoarea căii de atac a arătat că instanța de apel a aplicat greșit și prevederile art. 52 din Legea nr. 85/2006, deoarece condițiile prevăzute de lege în materie de compensare legală erau îndeplinite la data deschiderii procedurii.

Recurenta a solicitat să se constate și că la data încheierii actului adițional nr. x nu s-a prevăzut un termen de plată cu scadență la 30 iunie 2011.

A mai susținut autoarea căii de atac că în mod nelegal a fost obligată la plata penalităților de întârziere, în condițiile în care nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 11 din contract.

De altfel, a arătat că nu au existat situații de lucrări suplimentare acceptate prin semnătură de către beneficiar care să justifice obligația acestuia de a achita contravaloarea acestora și plata penalităților de 0,1% pe zi de întârziere.

Potrivit recurentei, instanța de fond nu a analizat conținutul procesului-verbal de lucrări încheiat la 03 decembrie 2010, iar, în condițiile în care nu a solicitat efectuarea lucrărilor suplimentare, nu se impunea obligarea la plata penalităților de întârziere.

Așa fiind, a apreciat că instanța de apel a aplicat greșit și dispozițiile art. 969, art. 1066 și art. 1069 C. civ.

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția tardivității; în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, având în vedere că în mod corect s-a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile invocării de către pârâtă a excepției de neexecutare a contractului și nici cerințele compensației legale.

Cu privire la motivul de recurs vizând dispoziția de obligare a recurentei la plata penalităților, intimata a susținut că acesta nu poate fi reținut, deoarece prin criticile dezvoltate în cererea de recurs se încearcă acreditarea ideii că aceste penalități ar fi aferente unor lucrări neacceptate de recurentă, context în care nu ar exista obligația de plată și, prin urmare, nu pot fi datorate penalități.

Prin încheierea din 7 octombrie 2020, completul de filtru a respins excepția tardivității și a admis în principiu recursul, acordând termen în ședință publică, în vederea soluționării acestuia.

Analizând decizia atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta a indicat în mod expres motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În mod prioritar, Înalta Curte subliniază că limitele controlului exercitat în recurs sunt determinate numai de criticile de nelegalitate prezentate de recurentă, deoarece calea de atac dedusă judecății are caracter extraordinar și este lipsită de valențe devolutive; ca atare, în măsura în care, pentru a examina o pretinsă greșită aplicare a legii, recurenta solicită reevaluarea materialului probator și a situației de fapt stabilite în baza acestuia, asemenea critici nu vor fi luate în analiză de instanța supremă.

O primă critică formulată de autoarea căii de atac subsumat motivului de nelegalitate invocat vizează considerentele deciziei atacate cu privire la excepția de neexecutare a contractului.

Instanța de prim control judiciar a reținut că, în condițiile în care, potrivit contractului, părțile au convenit asupra unor faze de execuție distincte, cu termene de execuție și de plată a lucrărilor separate, iar raportul de expertiză întocmit în cauză relevă faptul că lucrările pretins executate necorespunzător au fost achitate integral, pârâta S.C. C. S.R.L. nu poate opune reclamantei S.C. A. S.R.L. excepția de neexecutare a contractului. Aceasta întrucât executarea neconformă a unor lucrări deja achitate nu poate justifica neîndeplinirea obligației de plată a altor lucrări, executate corespunzător.

Potrivit recurentei, instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile legale vizând condițiile excepției de neexecutare a contractului, precum și dispozițiile art. 1413 alin. (5) C. civ., potrivit cărora antrepriza reprezintă "luarea săvârșirii unei lucrări drept un preț determinat, când materialul se dă de acela pentru care se execută o lucrare."

Înalta Curte constată însă că toate argumentele expuse în cadrul acestei critici urmăresc doar o reevaluare a situației de fapt stabilită de instanțele devolutive prin prisma materialului probator; astfel, recurenta a susținut că instanța de apel a interpretat în mod greșit clauzele contractului încheiat între părți, în sensul că fiecare fază a lucrării reprezintă o lucrare de sine stătătoare, ce poate exista independent față de celelalte, omițând faptul că obiectul contractului este reprezentat de o lucrare complexă, astfel că împărțirea în mai multe faze sau categorii și determinarea prețului pentru fiecare articol în parte, iar nu în bloc, are ca scop identificarea etapelor pentru executarea lucrării, iar nu crearea unor obligații de sine stătătoare. Totodată, recurenta a susținut că executarea necorespunzătoare a lucrărilor rezultă atât din cuprinsul raportului de expertiză efectuat de expertul E., cât și din cuprinsul celui întocmit de către expertul D., iar instanța de prim control judiciar era obligată să verifice măsura în care reclamanta era îndreptățită la plata lucrărilor executate și presupus a nu fi fost plătite de către pârâtă, prin raportare la costul de remediere sau înlocuire a lucrărilor necorespunzătoare sau prin raportare la necesitatea de suportare a prejudiciului cauzat prin efectuarea unor lucrări necorespunzătoare și care nu mai pot fi remediate sau înlocuite fără a fi afectată întreaga investiție.

Or, aceste susțineri trimit la elemente atașate situației de fapt, stabilite de instanțele de fond pe baza vastului probatoriu administrat, care scapă însă cenzurii instanței de recurs, a cărei examinare este limitată de însuși conținutul introductiv al art. 488 C. proc. civ. doar la criticile de nelegalitate, nu și la cele de eventuală netemeinicie.

Astfel, sub pretextul încălcării normelor de drept material, recurenta a criticat, în realitate, modul de administrare sau de interpretare a probelor și modul de soluționare a litigiului în raport cu situația de fapt.

Cea de-a doua critică formulată de recurentă se referă la împrejurarea că instanța de apel a constatat în mod greșit că nu sunt întrunite condițiile pentru intervenirea compensației legale, reținând că nu a intervenit desființarea contractului în baza rezoluțiunii sau rezilierii.

Autoarea căii de atac a susținut că instanța de apel a interpretat greșit normele legale referitoare la rezilierea contractului, atât timp cât în actul adițional nr. x la contractul nr. x/2009 se prevede că, în cazul neexecutării obligațiilor, contractul se desființează de plin drept, fără punerea în întârziere a debitorului, iar ajungerea la termen a obligației neexecutate are ca efect rezoluțiunea contractului de plin drept.

Așa fiind, a subliniat că simpla neexecutare a contractului are ca efect rezilierea contractului, fără a fi necesară punerea în întârziere sau vreo altă formalitate, dar și că încă din anul 2012 a anunțat Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit că a încetat contractul cu intimata, lucrările fiind nefinalizate.

Analiza considerentelor deciziei atacate relevă faptul că instanța de apel a reținut că din probatoriul administrat rezultă că S.C. A. S.R.L. a încasat în baza contractului nr. x/2010 suma de 164.848,16 RON, însă nu poate fi omis faptul că acest contract nu a fost desființat în baza rezoluțiunii/rezilierii ori a aplicării unei alte sancțiuni juridice, astfel că o cerere a apelantei de recunoaștere a unei creanțe asupra debitoarei, constând în sumele supuse restituirii, este lipsită de temei legal, restituirea neputând fi decât subsecventă unei desființări/încetări a contractului menționat, care nu poate fi reținută în cauză.

Astfel, instanța de apel a apreciat că, în ceea ce privește suma încasată de S.C. A. S.R.L. în baza contractului nr. x/2010 nu poate interveni compensația legală, atât timp cât contractul sus-menționat nu a fost desființat, astfel că nu s-a născut o obligație de restituire a sumelor încasate în baza acestuia și, pe cale de consecință, nici o creanță a recurentei asupra patrimoniului intimatei.

Cu toate acestea, recurenta susține că instanța de prim control judiciar a încălcat normele de drept material care reglementează rezilierea, omițând împrejurarea că, potrivit înțelegerii părților, contractul nr. x/2009 s-a desființat de drept la data ajungerii la scadență a obligațiilor neexecutate de intimată.

Sub acest aspect, instanța supremă constată că aceste critici nu au aptitudinea de a conduce la casarea deciziei atacate, câtă vreme recurenta nu a combătut motivarea instanței de apel cu privire la acest aspect, făcând referire la rezilierea de plin drept a altui contract decât cel în privința căruia curtea de apel a reținut că nu a operat rezilierea.

În altă ordine de idei, Înalta Curte notează că recurenta a susținut că operează compensația de drept, în temeiul art. 1144 C. civ., între sumele de bani la care a fost obligată în prezentul litigiu și cele pe care intimata i le datorează ca urmare a obligației de restituire a sumei de bani încasate în baza contractului nr. x/2010, cele reprezentând penalități, recunoscute de S.C. A. S.R.L. prin semnarea actului adițional nr. x la contractul nr. x/2009, precum și sumele reținute de expertul E. ca reprezentând contravaloarea unor lucrări de remediere efectuate de recurentă pe seama intimatei.

Conform art. 1145 C. civ., compensația are loc între două datorii care sunt deopotrivă lichide și exigibile, iar potrivit art. 663 alin. (3) și (4) C. proc. civ., creanța este lichidă atunci când obiectul ei este determinat sau când titlul executoriu conține elementele care permit stabilirea lui și este exigibilă dacă obligația debitorului este ajunsă la scadență sau acesta este decăzut din beneficiul termenului de plată.

Analizând îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege în materie de compensare legală, se apreciază că în mod judicios a reținut instanța de apel că S.C. C. S.R.L. nu deține asupra S.C. A. S.R.L. vreo creanță lichidă și exigibilă, atât timp cât contractul nr. x/2010 nu a fost desființat, ca sancțiune a neîndeplinirii obligațiilor, astfel că nu a luat naștere o obligație de restituire a sumelor încasate în baza acestuia, iar în ceea ce privește sumele reținute de expertul E. ca reprezentând contravaloarea unor lucrări de remediere efectuate de recurentă pe seama intimatei, nu se poate reține caracterul lichid și exigibil al eventualei creanțe, fundamentate pe obligația de plată a acestor sume, anterior unei proceduri judiciare prin care să se constate îndeplinirea condițiilor răspunderii contractuale, cu atât mai mult cu cât creanța invocată de recurentă nu a fost înscrisă în tabelul definitiv consolidat asupra averii debitoarei S.C. A. S.R.L. și nici nu s-a solicitat constatarea acesteia pe calea unei cereri reconvenționale formulate în prezentul litigiu.

În ceea ce privește sumele recunoscute cu titlu de penalități prin actul adițional nr. x la contractul nr. x/2009, semnat de părți la 30 iunie 2011, curtea de apel a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile stabilite de art. 52 din Legea nr. 85/2006 pentru a interveni compensarea legală.

Actele dosarului relevă împrejurarea că prin sentința comercială nr. 1430 din 21 octombrie 2011, pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenței asupra debitoarei S.C. A. S.R.L.

Potrivit art. 52 din Legea nr. 85/2006, a cărui încălcare o reclamă recurenta, "deschiderea procedurii de insolvență nu afectează dreptul unui creditor de a invoca compensarea creanței sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când condițiile prevăzute de lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii", iar conform art. 1145 C. civ., compensația are loc între două datorii care sunt deopotrivă lichide și exigibile.

Cum actul adițional nr. x la contractul nr. x/2009, care a dat naștere obligației de plată a penalităților, a fost încheiat la 30 iunie 2011, în mod judicios a reținut instanța de apel că, atât timp cât nu s-a prevăzut un termen pentru plata penalităților, această obligație a devenit scadentă la momentul încheierii actului adițional, anterior pronunțării hotărârii prin care s-a dispus deschiderea procedurii insolvenței, astfel că și creanța este una anterioară procedurii.

Or, în condițiile în care obligația de plată a contravalorii lucrărilor a devenit scadentă după emiterea facturii fiscale nr. x/2013, fiind așadar ulterioară deschiderii procedurii insolvenței, nu sunt îndeplinite condițiile art. 52 din Legea nr. 85/2006, care impun ca cele două creanțe să fie deopotrivă lichide și exigibile la momentul deschiderii procedurii insolvenței.

De altfel, trebuie subliniat că această din urmă creanță dobândește caracter cert, lichid și exigibil la momentul soluționării definitive a prezentului litigiu.

O altă critică formulată de recurentă subsumat aceluiași motiv de casare se referă la faptul că instanța de apel nu a făcut aplicarea art. 1070 C. civ.

A susținut autoarea căii de atac că în mod nelegal a fost obligată la plata penalităților de întârziere, în condițiile în care nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 11 din contractul pentru executare lucrări nr. x din 16 septembrie 2009.

Înalta Curte notează că, potrivit art. 1070 C. civ., "penalitatea poate fi împuținată de judecător, când obligația principală a fost executată în parte."

De asemenea, notează că instanța de apel a stabilit, prin prisma probatoriului administrat în cauză, care sunt lucrările executate conform contractului și a obligat pârâta doar la plata acestora, diminuând la 52.165 RON suma acordată de prima instanță cu titlu de contravaloare a lucrărilor efectuate de reclamantă și neachitate de către pârâtă în temeiul contractului de execuție nr. 1006 din 16 septembrie 2009 (287.666 RON).

Notând că la art. 11 din contractul sus-menționat părțile au prevăzut o penalitate de 0,1% pe zi de întârziere, calculată la valoarea lucrărilor realizate și nedecontate, raportat la dispozițiile art. 969, 1066 și 1069 C. civ., curtea de apel a reținut că sunt întemeiate pretențiile S.C. A. S.R.L. cu privire la penalitățile de întârziere care au început să curgă de la data scadenței și sunt datorate până la data achitării integrale a debitului restant, urmând să fie calculate prin aplicarea unui procent de 0,1% pe zi de întârziere la suma de 52.165 RON, la care se adaugă T.V.A.

Așadar, curtea de apel a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de bani corespunzătoare părții din obligație efectiv realizate de aceasta din urmă și nedecontate, iar penalitățile au fost calculate la suma de bani astfel stabilită.

Prin urmare, atât timp cât pârâta a fost obligată doar la plata prețului lucrărilor executate și nedecontate, iar penalitatea a fost aplicată la această sumă de bani, nu se poate susține cu temei că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1070 C. civ., care are în vedere tocmai acordarea penalităților proporțional cu partea neexecutată din obligația principală, în speță obligația de plată a prețului lucrărilor.

Cât privește argumentele recurentei în sensul că nu au existat situații de lucrări suplimentare acceptate prin semnătură, care să justifice obligația sa de a achita contravaloarea acestora și plata penalităților de 0,1% pe zi de întârziere, instanța supremă constată că acestea urmăresc doar o reevaluare a materialului probator și a situației de fapt.

Or, așa cum s-a arătat și în precedent, criticile legate de modul de administrare sau de interpretare a probelor ori de modul de soluționare a litigiului în raport cu situația de fapt nu pot face obiectul analizei instanței de recurs, a cărei examinare este limitată doar la criticile de nelegalitate, nu și la cele de eventuală netemeinicie.

Așa fiind, nici aceste critici nu sunt apte să conducă la admiterea recursului.

Având în vedere considerentele ce preced, Înalta Curte apreciază că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 401 din 11 iulie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 noiembrie 2020.