ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1182/2004

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 1819 din 4 iulie 2000, Tribunalul Constanța, secția comercială, a admis acțiunea modificată, formulată de reclamanta SC A.G.R. SA Medgidia și, în consecință, a obligat pe pârâta SC I.N.L. SA Constanța, să-i plătească acesteia suma de 13.491.524 lei cu titlu de preț neachitat, plus 28.428.550 lei ,reprezentând daune din reactualizarea sumei până la data de 31 martie 2000. Prin aceeași sentință, pârâta a mai fost obligată să plătească reclamantei 22.180.065 lei penalități de întârziere în plată, calculate până la 30 aprilie 2000, plus 7.410.000 lei cheltuieli de judecată. Apelul declarat împotriva acestei sentințe de pârâta SC I.N.L.

SA Constanța a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 904/Com din 18 octombrie 2001, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția comercială. Pentru a hotărî astfel, ambele instanțe au reținut, în esență, că, între părțile în litigiu, s-a încheiat contractul nr. 3049 din 16 mai 1997, prin care reclamanta s-a obligat să livreze pârâtei, laptele realizat din producție proprie până la 27 decembrie 1997. Prin factura nr. 2595570 din 31 martie 1997, reclamanta a pretins plata sumei de 44.008.517 lei, reprezentând contravaloarea cantităților de lapte livrate în baza contractului menționat. Prețul la care a fost facturată marfa a fost de 1.500 lei pentru un litru lapte cu 3,5% grăsime. Au mai reținut instanțele că, la data de 16 iunie 1997, între reprezentanții legali ai părților s-a realizat o negociere prin care aceștia au convenit ca, începând cu data de 1 martie 1997, adică retroactiv, prețul laptelui să fie de 1.150 pentru un litru.

Din contravaloarea facturii nr. 2595570 din 31 martie 1997, în valoare totală de 44.008.527 lei, pârâta a achitat numai suma de 25.612.669 lei, rămânând de achitat diferența de 18.395.848 lei (majorată ulterior, în raport cu indicele de inflație, la 52.828.148 lei) redusă apoi în urma compensării sumei de 4.094.324 lei, la 13.491.524 lei). În raport cu dispozițiile art. 1361 C. civ., instanțele au considerat că pârâta datorează, cu titlu de preț pentru marfa livrată, suma de 13.491.524 lei și, cum aceasta nu a fost achitată la scadență, mai datorează, conform art. 1084 C. civ., și daune rezultate din reactualizarea acesteia în raport cu indicele inflației la suma de 28.428.550 lei, precum și penalități de întârziere, conform clauzei penale introdusă în contract, în sumă de 22.180.065 lei.

Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs pârâta SC I.N.L. SA Constanța, susținând, printr-un prim motiv de casare, că soluția instanței de apel, de menținere a sentinței prin care a fost obligată la plata sumelor prevăzute în dispozitivul acestei, este criticabilă, deoarece instanța de apel a reținut, contrar probelor de la dosar, că marfa livrată, respectiv, laptele, ar fi avut prețul de 1.500 lei pe litru, care nu se regăsește nici în contract și nici în nota de negociere din 16 mai 1997, astfel că, în lipsa unui preț legal stabilit, aspect hotărâtor pentru dezlegarea pricinii, în mod eronat s-a dat eficiență raporturilor contractuale rezultate dintr-un contract în care nu a fost prevăzut un element esențial al acestuia, prețul mărfii.

Prin cel de al doilea motiv de recurs, pârâta susține că hotărârea atacată ar fi greșită și pentru că instanțele, cu referire specială la instanța de apel, nu s-au pronunțat cu privire la apărarea recurentei, fundamentată pe adresa nr. 258 din 7 februarie 1997, emisă de D.S.V. Constanța, prin care se atestă că laptele livrat de reclamantă nu corespundea, sub aspectul calității, condițiilor prevăzute în contract, întrucât era afectat de T.B.C.

și, ca atare, pe lângă faptul că acesta nu avea un preț legal stabilit (prețul cuvenit privind laptele sănătos de vacă conform stasului legal) mai necesita și prelucrări concretizate în costuri suplimentare, astfel că, față de toate cele arătate și ținând cont de plățile efectuate, pârâta a considerat că în mod eronat a fost obligată la plata restului de preț, în sumă de 13.491.524 lei, precum și la suma de 28.428, reprezentând daune rezultate din reactualizarea acestuia și, respectiv, la plata penalităților de întârziere în plată, din moment ce nu datora nici o sumă cu titlu de rest de preț, aceasta în afara faptului că sumele stabilite cu titlu de daune și, respectiv, penalitățile au fost cuantificate în raport cu prețul de 1.500 lei pe litru de lapte, care nu are bază legală și nu ținând cont de prețul negociat de 1.150 lei pentru un litru lapte.

Ca temei de drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ. În consecință, poate solicita admiterea recursului, așa cum a fost formulat. Recursul pârâtei nu este fondat. Este adevărat că prin alin. (2) al capitolului IV din contract, părțile au prevăzut că prețul laptelui se va stabili prin negociere directă, în funcție de prețul pieții și că, ulterior, prin nota de negociere din 16 mai 1997, au convenit că, începând cu data de 1 martie 1997, deci retroactiv, prețul este de 1.150 lei pentru un litru lapte cu 3,5% grăsime. Dar, în contextul în care suma pretinsă cu factura nr. 2595570 din 31 martie 44.008.517 lei (din care pârâta a achitat numai suma de 25.612.669 lei) a fost calculată raportat la prețul de 1.500 lei pentru un litru, situație, de altfel, recunoscută de pârâtă, nu mai poate fi avută în vedere negocierea din 16 mai 1997, cu privire la prețul aplicabil laptelui, din moment ce pârâta nu a refuzat la plată factura menționată.

Ca atare, având în vedere dispozițiile art. 46 C. com., din moment ce pârâta a acceptat la plată factura la care s-a făcut referire mai sus, înseamnă că, implicit, a acceptat și prețul cuprins în aceasta, respectiv, 1.500 lei pentru un litru lapte și, ca urmare, față de suma plătită, în cuantum de 25.612.669 lei, mai datora, până la concurența sumei facturate, de 44.008.517 lei, diferența de 18.395.484 lei. Cum, prin nota de constatare din 11 iunie 1999, reprezentanții părților au stabilit că, după efectuarea compensării sumei de 4.904.524 lei, pârâta mai are de achitat diferența, de 13.491.524 lei, până la achitarea integrală a debitului (44.008.517) lei, rezultă că răspunderea pârâtei urmează a fi angajată la nivelul acestei sume, așa cum, de altfel, a concluzionat și expertul.

Având în vedere cele arătate anterior, nu poate fi primită critica privind decizia instanței de apel, în sensul că, prin aceasta, s-ar fi reținut greșit că prețul de 1.500 lei pentru un litru lapte ar fi legal, întrucât a fost convenit la data încheierii contractului, întrucât, o astfel de concluzie este justificată în raport cu faptul că pârâta nu a refuzat la plată factura menționată mai sus (art. 46 C. com.).

În ce privește celălalt motiv de recurs, fundamentat pe conținutul adresei nr. 258 din 7 februarie 1997, emisă de D.S.V., se constată că nici acesta nu este întemeiat, din moment ce a acceptat marfa livrată fără nici obiecțiune nici cu privire la calitate, în care sens a invocat adresa menționată mai sus și care conține unele restricții sanitar-veterinare și nici referitor la prețul laptelui, a acceptat la plată facturile emise de pârâtă (fapt evidențiat în raportul de expertiză) și a valorificat, în interes propriu, marfa primită, astfel că, în raport cu toate cele arătate, invocarea nulității contractului, pentru lipsa unui element esențial al acestuia, și anume, prețul mărfii, nu poate fi primită, mai ales în contextul în care chiar ea a recunoscut că mai datorează pârâtei, în raport cu cantitățile de lapte livrate de către reclamantă, suma de 13.491.524 lei, care a fost stabilită ținând cont de prețul de 1.500 lei pentru un litru de lapte și nu de 1.1150 lei litru, conform negocierii din 16 mai 1997, ceea ce demonstrează ,,că aceasta a achiesat” la prețul prevăzut în factură și practicat de reclamantă.

Așa fiind, se constată că bine instanța de apel a menținut sentința tribunalului, prin care pârâta a fost obligată la plata sumelor prevăzute în dispozitivul acesteia, reprezentând preț reactualizat, care este datorat conform dispozițiilor coroborate ale art. 1361 și 1084 C. civ. și, respectiv, penalități de întârziere în plată pretinse în baza clauzei penale stipulate în contract. Față de cele arătate mai sus, recursul pârâtei urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge recursul declarat de pârâta SC I.N.L. SA Constanța împotriva deciziei nr. 904 din 18 octombrie 2001 a Curții de Apel Constanța, secția comercială ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 25 martie 2004.