ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3898/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamantul P.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și A.N.A.F., obligarea autorităților pârâte la calcularea și plata drepturilor salariale rezultând din diferența de salarizare de la funcția de Director Executiv Adjunct - Activitatea de inspecție fiscală, la D.G.F.P.

Dâmbovița, la funcția de Șef Serviciu colectare și executare silită persoane juridice la Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Târgoviște, pentru perioada 22 decembrie 2009 - 25 mai 2010 . În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că este îndreptățit la plata sumei de bani corespunzătoare diferenței dintre cele două salarii (salarii indexate, majorate și reactualizate și celelalte drepturi de care ar fi beneficiat acesta) potrivit art. 78 alin. (1) C. muncii, cu referire la art. 295 (2) din același cod și art. 117 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici. S-a mai arătat că prin Ordinul nr. 985 din 22 mai 2009, Președintele A.N.A.F. a dispus eliberarea reclamantului din funcția publică de conducere de Director Executiv Adjunct la D.G.F.P.

Dâmbovița și numirea acestuia în funcția de Șef Serviciu la Serviciul colectare și executare silită persoane juridice la Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Târgoviște. Acțiunea formulată împotriva acestui ordin a fost admisă prin sentința nr. 280 din 21 decembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în Dosarul nr. 1028/42/2009, sentință care a anulat ordinul atacat și a obligat pârâtul la plata drepturilor salariale reprezentând diferența dintre drepturile salariale pe care reclamantul le-ar fi obținut în funcția de Director Executiv Adjunct al D.G.F.P. Dâmbovița și cele pe care le-a obținut, aferente funcției de Șef serviciu colectare și executare silită persoane juridice la A.F.P.

Târgoviște, pe perioada cuprinsă între 25 mai 2009 până la data pronunțării sentinței. Recursul A.N.A.F. împotriva acestei sentințe a fost respins prin decizia Înaltei Curți nr. 2901 din 02 iunie 2010. Hotărârea astfel devenită irevocabilă a fost executată prin Ordinul nr. 1510 din 25 mai 2010 al Ministrului Finanțelor Publice, prin care reclamantul a fost reîncadrat în funcția publică de conducere din care fusese eliberat. Prin hotărârea menționată, drepturile salariale rezultate din diferența amintită au fost calculate și acordate numai până la data pronunțării sentinței devenită irevocabilă, astfel că rămân a fi acordate pentru perioada cuprinsă între data pronunțării sentinței și data executării acesteia.

La termenul din data de 14 decembrie 2010, Curtea, din oficiu, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a A.N.A.F. - Prin sentința nr. 5 din 11 ianuarie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice - A.N.A.F., invocată din oficiu de instanță și a respins acțiunea formulată de reclamantul P.G. ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - A.N.A.F. nu are atribuții legate de plata despăgubirilor solicitate de reclamant, calitatea de angajator în cazul acestuia având-o D.G.F.P.

Dâmbovița, iar f aptul că reclamantul s-a judecat anterior cu A.N.A.F. pentru anularea ordinului emis de aceasta nu-i conferă automat calitate procesuală pasivă, neavând atribuții legate de plata drepturilor salariale ale reclamantului. - Împotriva sentinței pronunțată de Curtea de Apel Ploiești a declarat recurs P.G., criticând soluția primei instanțe pentru neobservarea dispozițiilor art. 2 pct. 5 lit. b) și c) din H.G. nr. 109/2009, din care rezultă că A.N.A.F., în calitate de ordonator secundar de credite, deschide creditele necesare pentru cheltuielile fiecărui ordonator terțiar de credite în cadrul fiecărui exercițiu bugetar, în speță, D.G.F.P. Dâmbovița, care urmează a plăti drepturile salariale reclamate de recurentul-reclamant.

- Prin decizia nr. 2400 din 28 aprilie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de P.G. împotriva sentinței nr. 5 din 11 ianuarie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a casat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, reținând că excepția lipsei calității procesuale pasive a A.N.A.F., invocată din oficiu de Curtea de Apel Ploiești, nu este întemeiată, deoarece pe de o parte această autoritate centrală a fost obligată deja irevocabil la plata diferențelor salariale pe perioada cuprinsă până la pronunțare, în virtutea calității sale de emitent al actului administrativ anulat prin hotărâre judecătorească și ca atare este în sarcina sa acoperirea prejudiciului material suportat până la reintegrarea efectivă în funcția publică de conducere, iar, pe de altă parte, dispozițiile art. pct. 5 lit. b) și c) din H.G.

nr. 109/2009 (privind organizarea și funcționarea A.N.A.F - versiunea publicată în M. Of. nr. 126 din 2 martie 2009) constituie temeiul juridic care conferă A.N.A.F. calitate procesuală pasivă în cauză. - Cauza a fost înaintată spre rejudecare Curții de Apel Ploiești, fiind înregistrată sub nr. 1083/42/2010, iar în rejudecare, pe linia deciziei de casare, prin încheierea din data de 6 septembrie 2011, instanța a încuviințat efectuarea probei cu expertiză specialitate contabilitate, raport de expertiză efectuat de expertul A.P.

Prin sentința nr. 26 din 24 ianuarie 2012, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, învestită cu soluționarea cauzei în fond după casare, a admis acțiunea formulată de reclamantul P.G.G., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - A.N.A.F., a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1172 RON, diferențe salariale pentru perioada 22 decembrie 2009 - 02 iunie 2010 și a obligat pârâtul la 920 RON cheltuieli de judecată către reclamant. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, faptul că potrivit titlului executor - sentința nr. 280/2009 a Curții de Apel Ploiești, devenită irevocabilă, reclamantul a fost reintegrat în funcția publică de conducere, prin Ordinul nr. 1510 din 25 mai 2010 al Ministrului Finanțelor Publice, astfel că prin acțiune s-a solicitat obligarea A.N.A.F.

la plata drepturilor salariale pe perioada cuprinsă între data de 22 decembrie 2009 - 25 mai 2010; că prin decizia de casare, obligatorie pentru instanța de fond, s-a reținut că A.N.A.F. a fost obligată irevocabil la plata diferențelor salariale pe perioada cuprinsă până la pronunțare, în virtutea calității sale de emitent al actului administrativ anulat prin hotărâre judecătorească și ca atare este în sarcina sa acoperirea prejudiciului material suportat până la reintegrarea efectivă în funcția publică de conducere, iar cu expertiza efectuată în cauză reclamantul a dovedit că prejudiciul pe care pârâta trebuie să îl acopere este în sumă de 1.172 RON. Față de aceste considerente, Curtea, constatând că acțiunea formulată de reclamantul P.G.G.

este întemeiată, a admis-o și a obligat pârâtul M.F.P. - A.N.A.F. să plătească reclamantului suma de 1172 RON, reprezentând diferențe salariale pentru perioada 22 decembrie 2009 - 02 iunie 2010. Totodată, având în vedere faptul că pârâta se află în culpă procesuală civilă, în conformitate cu dispozițiile art. 274 și următoarele C. proc. civ., aceasta a fost obligată să plătească reclamantului suma de 920 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu achitat expertului contabil. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta A.N.A.F., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului declarat recurenta invocă nelegalitatea hotărârii atacate prevăzută de dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc.

civ., pe motiv că instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, deoarece prin hotărârea pronunțată, instanța de judecată a dispus obligarea instituției recurente la plata diferenței de drepturi salariale în cuantum de 1.172 RON pentru perioada 22 decembrie 2009-02 iunie 2010. Arată recurenta că din actele aflate la dosarul cauzei rezultă că reclamantul - intimat a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună obligarea A.N.A.F. la plata diferențelor salariale pentru perioada 22 decembrie 2009-25 mai 2010, iar acesta nu și-a precizat acțiunea, în sensul solicitării unei sume pentru perioada avută în vedere de instanța de fond. Recurenta invocă și nelegalitatea hotărârii prevăzută de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în sensul că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, arătând că instanța de fond a pronunțat hotărârea atacată bazându-se exclusiv pe argumentele reclamantului-intimat, precum și pe expertiza efectuată în cauză, precum și faptul că instanța a stabilit cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului-intimat exclusiv în baza expertizei efectuate în prezentul dosar. Apreciază recurenta că, instanța de fond, în baza rolului activ, trebuia să analizeze totalitatea documentelor și actelor depuse la dosarul cauzei, să cenzureze pretențiile reclamantul-intimat, însă aceasta nu a făcut altceva decât să constate că reclamantul-intimat își însușește concluziile expertului și i-a acordat această sumă, fără a ține seama că pentru anul 2009 sunt aplicabile dispozițiile O.G.

nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare și alte drepturi ale funcționarilor publici, precum și creșterile salariale care se acordă funcționarilor publici în anul 2007, cu modificările și completările ulterioare, însă începând cu anul 2010 sunt aplicabile dispozițiile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice. În ceea ce privește obligarea la plata cheltuielilor de judecată, recurenta arată că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., neputându-se reține că partea care a solicitat cheltuielile a câștigat în mod irevocabil procesul, că partea care a pierdut procesul se află în culpă procesuală sau, prin atitudinea sa în cursul derulării procesului, ar fi determinat aceste cheltuieli, neputându-se reține nici aspecte privind reaua credință, comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale în sarcina instituției recurente, pentru a fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Recurenta solicită admiterea recursului astfel a fost formulat, modificarea în partea sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată în ceea ce privește obligarea la plata despăgubirilor și a cheltuielilor de judecată, menținând restul dispozițiilor instanței de fond.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304 1 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată. În ceea ce privește primul motiv de recurs, în sensul că prima instanță a acordat mai mult decât s-a cerut, dispunând obligarea instituției recurente la plata diferenței de drepturi salariale în cuantum de 1.172 RON pentru perioada 22 decembrie 2009 - 02 iunie 2010, se constată că acest motiv de recurs este neîntemeiat.

Astfel, din întreg probatoriul administrat în cauză rezultă faptul că intimatul-reclamant a solicitat acordarea drepturilor salariale cuvenite și pentru perioada cuprinsă între data pronunțării sentinței nr. 280 din 21 decembrie 2009 și data executării acesteia, iar instanța de fond a acordat aceste drepturi pentru perioada avută în vedere de raportul de expertiză efectuat în cauză, respectiv 22 decembrie 2009 - 2 iunie 2010, perioadă precizată în cuprinsul obiectivului stabilit de instanță prin Încheierea din 6 septembrie 2011. Raportul de expertiză efectuat în cauză a fost comunicat părților, care nu au înțeles să formuleze obiecțiuni la acest raport, astfel că instanța de judecată a procedat la soluționarea cauzei, admițând acțiunea reclamantului și obligând pârâtul la plata sumei stabilite prin acest raport, în conformitate cu prevederile art. 129 C. proc.

civ. Din simpla lecturare a hotărârii recurate, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, rezultă fără echivoc că instanța de fond s-a pronunțat în limitele învestirii, așa încât nu poate fi reținută situația de plus petita, cum se susține prin cererea de recurs. Astfel, Înalta Curte constată că hotărârea recurată nu este susceptibilă de a fi criticată prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., cum în mod greșit se susține prin cererea de recurs. Înalta Curte apreciază că și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este nefondat, instanța de fond aplicând în mod corect legislația în materie, pronunțând o hotărâre cu exercitarea în mod efectiv a rolului său activ și cu respectarea principiului disponibilității.

Astfel, din actele și lucrările dosarului rezultă cu evidență faptul că instituția recurentă a avut posibilitatea să invoce, pe parcursul judecării cauzei în fața instanței de fond, examinarea speței și în raport de prevederi ale unor legi speciale referitoare la criterii de calcul al unor drepturi salariale, ar fi avut posibilitatea să conteste concluziile raportului de expertiză, să formuleze obiecțiuni, dar nu a înțeles să-și exercite în acest mod drepturile procesuale. În ceea ce privește critica recurentei cu privire la soluția de obligarea a acesteia de către instanța de fond la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că această critică este nefondată în raport de dispozițiile art. 274 și art. 275 C. proc.

civ. Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxele de procedură și impozitul proporțional, plata experților, despăgubirea martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a făcut. Judecătorii au însă dreptul, conform alin. (3) al aceluiași articol, să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat. Prin urmare, pentru ca o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se afle în culpă procesuală, adică să cadă în pretenții, în sensul art. 274 alin. (1) C. proc.

civ. Astfel, cheltuielile de judecată vor cuprinde taxele de timbru și de procedură, plata experților, onorariile de avocat, etc., dar numai cele strict necesare pentru buna desfășurare a judecății. Pentru ca aceste cheltuieli să fie acordate de către instanță, partea care a câștigat procesul trebuie să dovedească că le-a făcut. Din actele și lucrările dosarului rezultă că reclamantul a făcut dovada cheltuielilor de judecată ocazionate cu susținerea intereselor în fața instanței de fond, astfel că în mod corect pârâta a fost obligată la plata acestora. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.

În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefundat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice - A.N.A.F. împotriva sentinței nr. 26 din 24 ianuarie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 octombrie 2012.