ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3898/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3898/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamantul

P.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul

Finanțelor Publice și A.N.A.F., obligarea autorităților pârâte la calcularea și

plata drepturilor salariale rezultând din diferența de salarizare de la funcția

de Director Executiv Adjunct - Activitatea de inspecție fiscală, la D.G.F.P.

Dâmbovița, la funcția de Șef Serviciu colectare și executare silită persoane

juridice la Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Târgoviște, pentru

perioada 22 decembrie 2009 - 25 mai

2010

.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că este îndreptățit la plata sumei de bani corespunzătoare

diferenței dintre cele două salarii (salarii indexate, majorate și reactualizate

și celelalte drepturi de care ar fi beneficiat acesta) potrivit art. 78 alin. (1)

C. muncii, cu referire la art. 295 (2) din același cod și art. 117 din Legea

nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici.

S-a mai arătat

că prin Ordinul nr. 985 din 22 mai 2009, Președintele A.N.A.F. a dispus eliberarea

reclamantului din funcția publică de conducere de Director Executiv Adjunct la D.G.F.P.

Dâmbovița și numirea acestuia în funcția de Șef Serviciu la Serviciul colectare

și executare silită persoane juridice la Administrația Finanțelor Publice a Municipiului

Târgoviște.

Acțiunea formulată

împotriva acestui ordin a fost admisă prin sentința nr. 280 din 21 decembrie 2009

pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în Dosarul nr. 1028/42/2009, sentință care

a anulat ordinul atacat și a obligat pârâtul la plata drepturilor salariale reprezentând

diferența dintre drepturile salariale pe care reclamantul le-ar fi obținut în funcția

de Director Executiv Adjunct al D.G.F.P. Dâmbovița și cele pe care le-a obținut,

aferente funcției de Șef serviciu colectare și executare silită persoane juridice

la A.F.P. Târgoviște, pe perioada cuprinsă între 25 mai 2009 până la data pronunțării

sentinței. Recursul A.N.A.F. împotriva acestei sentințe a fost respins prin decizia

Înaltei Curți nr. 2901 din 02 iunie 2010.

Hotărârea

astfel devenită irevocabilă a fost executată prin Ordinul nr. 1510 din 25 mai 2010

al Ministrului Finanțelor Publice, prin care reclamantul a fost reîncadrat în funcția

publică de conducere din care fusese eliberat.

Prin hotărârea

menționată, drepturile salariale rezultate din diferența amintită au fost calculate

și acordate numai până la data pronunțării sentinței devenită irevocabilă, astfel

că rămân a fi acordate pentru perioada cuprinsă între data pronunțării sentinței

și data executării acesteia.

La termenul

din data de 14 decembrie 2010, Curtea, din oficiu, a invocat excepția lipsei calității

procesuale pasive a A.N.A.F.

- Prin sentința

nr. 5 din 11 ianuarie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului

Ministerul Finanțelor Publice - A.N.A.F., invocată din oficiu de instanță și a respins

acțiunea formulată de reclamantul P.G. ca fiind îndreptată împotriva unei persoane

fără calitate procesuală pasivă.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța a reținut că pârâtul Ministerul Finanțelor Publice -

A.N.A.F.

nu are atribuții legate de plata despăgubirilor

solicitate de reclamant, calitatea de angajator în cazul acestuia având-o

D.G.F.P. Dâmbovița,

iar f

aptul că reclamantul s-a judecat anterior cu

A.N.A.F. pentru

anularea ordinului emis de aceasta nu-i conferă automat calitate procesuală pasivă,

neavând atribuții legate de plata drepturilor salariale ale reclamantului.

- Împotriva

sentinței pronunțată de Curtea de Apel Ploiești a declarat recurs P.G., criticând

soluția primei

instanțe pentru neobservarea dispozițiilor art. 2 pct. 5 lit. b) și c) din H.G.

nr. 109/2009, din care rezultă că A.N.A.F., în calitate de ordonator secundar de

credite, deschide creditele necesare pentru cheltuielile fiecărui ordonator terțiar

de credite în cadrul fiecărui exercițiu bugetar, în speță, D.G.F.P. Dâmbovița, care

urmează a plăti drepturile salariale reclamate de recurentul-reclamant.

- Prin decizia nr. 2400

din 28 aprilie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat

de P.G. împotriva sentinței nr. 5 din 11 ianuarie 2011 a Curții de Apel Ploiești,

secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a casat sentința și

a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, reținând că excepția lipsei

calității procesuale pasive a A.N.A.F., invocată din oficiu de Curtea de Apel Ploiești,

nu este întemeiată, deoarece pe de o parte această autoritate centrală a fost obligată

deja irevocabil la plata diferențelor salariale pe perioada cuprinsă până la pronunțare,

în virtutea calității sale de emitent al actului administrativ anulat prin hotărâre

judecătorească și ca atare este în sarcina sa acoperirea prejudiciului material

suportat până la reintegrarea efectivă în funcția publică de conducere, iar, pe

de altă parte, dispozițiile art. pct. 5 lit. b) și c) din H.G. nr. 109/2009 (privind

organizarea și funcționarea A.N.A.F - versiunea publicată în M. Of. nr. 126 din

2 martie 2009) constituie temeiul juridic care conferă A.N.A.F. calitate procesuală

pasivă în cauză.

- Cauza a fost înaintată

spre rejudecare Curții de Apel Ploiești, fiind înregistrată sub nr. 1083/42/2010,

iar în rejudecare, pe linia deciziei de casare, prin încheierea din data de 6 septembrie

2011, instanța a încuviințat efectuarea probei cu expertiză specialitate contabilitate,

raport de expertiză efectuat de expertul A.P.

Prin sentința nr. 26 din

24 ianuarie 2012, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ

și fiscal, învestită cu soluționarea cauzei în fond după casare, a admis acțiunea

formulată de reclamantul P.G.G., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice - A.N.A.F., a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1172 RON,

diferențe salariale pentru perioada 22 decembrie 2009 - 02 iunie 2010 și a obligat

pârâtul la 920 RON cheltuieli de judecată către reclamant.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut, în esență, faptul că potrivit titlului executor

- sentința nr. 280/2009 a Curții de Apel Ploiești, devenită irevocabilă, reclamantul

a fost reintegrat în funcția publică de conducere, prin Ordinul nr. 1510 din 25

mai 2010 al Ministrului Finanțelor Publice, astfel că prin acțiune s-a solicitat

obligarea A.N.A.F. la plata drepturilor salariale pe perioada cuprinsă între data

de 22 decembrie 2009 - 25 mai 2010; că prin decizia de casare, obligatorie pentru

instanța de fond, s-a reținut că A.N.A.F. a fost obligată irevocabil la plata diferențelor

salariale pe perioada cuprinsă până la pronunțare, în virtutea calității sale de

emitent al actului administrativ anulat prin hotărâre judecătorească și ca atare

este în sarcina sa acoperirea prejudiciului material suportat până la reintegrarea

efectivă în funcția publică de conducere, iar cu expertiza efectuată în cauză reclamantul

a dovedit că prejudiciul pe care pârâta trebuie să îl acopere este în sumă de 1.172

RON.

Față de aceste considerente,

Curtea, constatând că acțiunea formulată de reclamantul P.G.G. este întemeiată,

a admis-o și a obligat pârâtul M.F.P. - A.N.A.F. să plătească reclamantului suma

de 1172 RON, reprezentând diferențe salariale pentru perioada 22 decembrie 2009

- 02 iunie 2010.

Totodată, având în vedere

faptul că pârâta se află în culpă procesuală civilă, în conformitate cu dispozițiile

art. 274 și următoarele C. proc. civ., aceasta a fost obligată să plătească reclamantului

suma de 920 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu achitat expertului

contabil.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs pârâta A.N.A.F., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului

declarat recurenta invocă nelegalitatea hotărârii atacate prevăzută de dispozițiile

art. 304 pct. 6 C. proc. civ., pe motiv că instanța a acordat mai mult decât s-a

cerut, deoarece prin hotărârea pronunțată, instanța de judecată a dispus obligarea

instituției recurente la plata diferenței de drepturi salariale în cuantum de 1.172

RON pentru perioada 22 decembrie 2009-02 iunie 2010.

Arată recurenta că din

actele aflate la dosarul cauzei rezultă că reclamantul - intimat a solicitat ca

prin hotărârea ce se va pronunța să dispună obligarea A.N.A.F. la plata diferențelor

salariale pentru perioada 22 decembrie 2009-25 mai 2010, iar acesta nu și-a precizat

acțiunea, în sensul solicitării unei sume pentru perioada avută în vedere de instanța

de fond.

Recurenta invocă și nelegalitatea

hotărârii prevăzută de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că

hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, arătând că instanța

de fond a pronunțat hotărârea atacată bazându-se exclusiv pe argumentele reclamantului-intimat,

precum și pe expertiza efectuată în cauză, precum și faptul că instanța a stabilit

cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului-intimat exclusiv în baza expertizei

efectuate în prezentul dosar.

Apreciază recurenta că,

instanța de fond, în baza rolului activ, trebuia să analizeze totalitatea documentelor

și actelor depuse la dosarul cauzei, să cenzureze pretențiile reclamantul-intimat,

însă aceasta nu a făcut altceva decât să constate că reclamantul-intimat își însușește

concluziile expertului și i-a acordat această sumă, fără a ține seama că pentru

anul 2009 sunt aplicabile dispozițiile O.G. nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare

a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici până la intrarea

în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare și alte drepturi ale funcționarilor

publici, precum și creșterile salariale care se acordă funcționarilor publici în

anul 2007, cu modificările și completările ulterioare, însă începând cu anul 2010

sunt aplicabile dispozițiile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară

a personalului plătit din fonduri publice.

În ceea ce privește obligarea

la plata cheltuielilor de judecată, recurenta arată că nu sunt întrunite condițiile

prevăzute de art. 274 alin. (1) C. proc. civ., neputându-se reține că partea care

a solicitat cheltuielile a câștigat în mod irevocabil procesul, că partea care a

pierdut procesul se află în culpă procesuală sau, prin atitudinea sa în cursul derulării

procesului, ar fi determinat aceste cheltuieli, neputându-se reține nici aspecte

privind reaua credință, comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor

procesuale în sarcina instituției recurente, pentru a fi obligată la plata cheltuielilor

de judecată.

Recurenta solicită admiterea

recursului astfel a fost formulat, modificarea în partea sentinței atacate, în sensul

respingerii acțiunii ca neîntemeiată în ceea ce privește obligarea la plata despăgubirilor

și a cheltuielilor de judecată, menținând restul dispozițiilor instanței de fond.

Examinând cauza și sentința

atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale

incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta

Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta

în continuare.

Instanța de control judiciar

constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut

corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și

a realizat o încadrare juridică adecvată.

În ceea ce privește primul

motiv de recurs, în sensul că prima instanță a acordat mai mult decât s-a cerut,

dispunând obligarea instituției recurente la plata diferenței de drepturi salariale

în cuantum de 1.172 RON pentru perioada 22 decembrie 2009 - 02 iunie 2010, se constată

că acest motiv de recurs este neîntemeiat.

Astfel, din întreg probatoriul

administrat în cauză rezultă faptul că intimatul-reclamant a solicitat acordarea

drepturilor salariale cuvenite și pentru perioada cuprinsă între data pronunțării

sentinței nr. 280 din 21 decembrie 2009 și data executării acesteia, iar instanța

de fond a acordat aceste drepturi pentru perioada avută în vedere de raportul de

expertiză efectuat în cauză, respectiv 22 decembrie 2009 - 2 iunie 2010, perioadă

precizată în cuprinsul obiectivului stabilit de instanță prin Încheierea din 6 septembrie

2011.

Raportul de expertiză

efectuat în cauză a fost comunicat părților, care nu au înțeles să formuleze obiecțiuni

la acest raport, astfel că instanța de judecată a procedat la soluționarea cauzei,

admițând acțiunea reclamantului și obligând pârâtul la plata sumei stabilite prin

acest raport, în conformitate cu prevederile art. 129 C. proc. civ.

Din simpla lecturare a

hotărârii recurate, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, rezultă

fără echivoc că instanța de fond s-a pronunțat în limitele învestirii, așa încât

nu poate fi reținută situația de plus petita, cum se susține prin cererea de recurs.

Astfel, Înalta Curte constată

că hotărârea recurată nu este susceptibilă de a fi criticată prin prisma cazului

de casare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., cum în mod greșit se susține

prin cererea de recurs.

Înalta Curte apreciază

că și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este nefondat,

instanța de fond aplicând în mod corect legislația în materie, pronunțând o hotărâre

cu exercitarea în mod efectiv a rolului său activ și cu respectarea principiului

disponibilității.

Astfel, din actele și

lucrările dosarului rezultă cu evidență faptul că instituția recurentă a avut posibilitatea

să invoce, pe parcursul judecării cauzei în fața instanței de fond, examinarea speței

și în raport de prevederi ale unor legi speciale referitoare la criterii de calcul

al unor drepturi salariale, ar fi avut posibilitatea să conteste concluziile raportului

de expertiză, să formuleze obiecțiuni, dar nu a înțeles să-și exercite în acest

mod drepturile procesuale.

În ceea ce privește critica

recurentei cu privire la soluția de obligarea a acesteia de către instanța de fond

la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că această critică este

nefondată în raport de dispozițiile art. 274 și art. 275 C. proc. civ.

Potrivit art. 274

alin. (1) C. proc. civ., judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxele

de procedură și impozitul proporțional, plata experților, despăgubirea martorilor,

precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a

făcut. Judecătorii au însă dreptul, conform alin. (3) al aceluiași articol, să mărească

sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor

minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de

mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Prin urmare, pentru ca

o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se afle în

culpă procesuală, adică să cadă în pretenții, în sensul art. 274 alin. (1) C.

proc. civ.

Astfel, cheltuielile de

judecată vor cuprinde taxele de timbru și de procedură, plata experților, onorariile

de avocat, etc., dar numai cele strict necesare pentru buna desfășurare a judecății.

Pentru ca aceste cheltuieli

să fie acordate de către instanță, partea care a câștigat procesul trebuie să dovedească

că le-a făcut.

Din actele și lucrările

dosarului rezultă că reclamantul a făcut dovada cheltuielilor de judecată ocazionate

cu susținerea intereselor în fața instanței de fond, astfel că în mod corect pârâta

a fost obligată la plata acestora.

Astfel fiind, Înalta Curte

constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite,

iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ.,

recursul va fi respins ca nefundat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Ministerul Finanțelor Publice - A.N.A.F. împotriva sentinței nr. 26 din 24 ianuarie

2012 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 3 octombrie 2012.