ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2119/2019

Ședința publică din data de 19 noiembrie 2019

Asupra conflictului negativ de competență se constată următoarele:

- stabilirea și recalcularea salariului de încadrare și a celorlalte drepturi aferente, raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 440,154 RON, reprezentând VRS 405 RON ce trebuia acordată la nivelul anului 2007, la care se adaugă majorările cu 4% începând cu 1 aprilie 2008 și 4,5% începând cu 1 octombrie 2008, conform art. 2 din O.G. nr. 13/2007 începând cu 9 aprilie 2015, respectiv de 484,16 RON, cuantum ce cuprinde majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015, începând cu 1 decembrie 2015;

- repararea prejudiciului creat prin neacordarea drepturilor de care ar fi trebuit să beneficieze, începând cu trei ani înaintea introducerii acțiunii, respectiv obligarea pârâților Curtea de Apel Ploiești și Tribunalului Dâmbovița la plata pentru fiecare lună, până la recunoașterea efectivă a dreptului, a diferenței dintre venitul la care sunt îndreptățiți și venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective;

- acordarea drepturilor solicitate și pentru viitor, precum și obligarea pârâtului Ministerul Justiției, în calitate de ordonator principal de credite, să aloce fondurile necesare plății drepturilor salariale solicitate prin prezenta acțiune către pârâții Curtea de Apel Ploiești Tribunalul Dâmbovița în calitate de ordonatori secundar și terțiar de credite.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 71/2015, Ordonanța 57/2015, Legea nr. 293/2015,O.U.G. nr. 20/2016, Legea nr. 153/2017, art. 1531 și art. 1535 din C. civ., art. 166 Codul Muncii, deciziile nr. 36 din 4 iunie 2018 și nr. 56 din 17 septembrie 2018 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale.

În argumentarea acestei soluții, instanța a reținut în esență că reclamanții fac parte din categoria personalului conex, respectiv, N. este încadrată în funcția de aprod în cadrul Judecătoriei Moreni, G. este încadrată în funcția de agent procedural în cadrul Judecătoriei Moreni și M. este încadrat în funcția de muncitor în cadrul Judecătoriei Moreni, instanță aflată în circumscripția Curții de Apel Ploiești.

Totodată, s-a mai reținut că aceștia nu fac parte din categoria personalului prevăzut de art. 127 C. proc. civ., astfel că instanța competentă să judece litigiul este cea din circumscripția curții de apel unde își desfășoară activitatea, respectiv Tribunalul Dâmbovița.

Totodată, s-a constatat ivit conflictul negativ de competență, s-a suspendat din oficiu judecata cauzei și s-a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării regulatorului de competență.

În argumentarea acestei soluții, instanța a reținut în esență că reclamanții G., M. și N., alături de grefieri din cadrul Judecătoriei Moreni, au înregistrat la 14 februarie 2019, pe rolul Tribunalului Vâlcea, o acțiune privind stabilirea și recalcularea salariului de încadrare, în contradictoriu, printre alții, cu pârâtul Tribunalul Dâmbovița.

Totodată, s-a mai reținut că Tribunalul Vâlcea, după disjungere, a constatat că nu sunt incidente dispozițiile art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., raportat la funcțiile celor trei reclamanți, respectiv aprod, agent procedural și muncitor, iar declinarea competenței de soluționarea a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 127 alin. (2) și (2)

1

din C. proc. civ., dispoziții care se aplică în mod corespunzător și în ipoteza în care o instanță de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz.

Așadar, în cauză, cei trei reclamanți și-au exercitat dreptul de a sesiza o altă instanță decât cea care ar fi fost teritorial competentă să soluționeze litigiul, motiv pentru care, trimiterea cauzei în favoarea instanței pârâte, respectiv Tribunalul Dâmbovița, încalcă normele imperative edictate de legiuitor pentru a asigura o garanție suplimentară a independenței actului de justiție.

Prin urmare, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale și declinată competența de soluționarea a cauzei, în favoarea Tribunalului Vâlcea, secția I civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Acțiunea introductivă are ca obiect plata unor drepturi salariale restante, fiind dedus judecății un conflict de muncă, prin care reclamanții, în calitate de personal conex în cadrul Judecătoriei Moreni, au solicitat obligarea pârâților Ministerul Justiției, Curtea de Apel Ploiești și Tribunalul Dâmbovița, la plata acestora, competența materială revenind în primă instanță tribunalului, în baza art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social.

Totodată, calitatea de pârât a Tribunalului Dâmbovița sub aspectul competenței teritoriale, atrage incidența dispozițiilor art. 127 alin. (2) și (2)

1

din C. proc. civ., în limitele declarate constituționale prin decizia nr. 290 din 26 aprilie 2018, pronunțată de Curtea Constituțională.

Prin decizia nr. 290 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 638 din 23 iulie 2018, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 127 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. sunt constituționale în măsura în care privesc și instanța de judecată, în calitate de parte reclamantă/pârâtă.

În acest sens, se arată în considerentele deciziei, la punctul 47: "În continuare, Curtea reține că, prin aplicarea dispozițiilor art. 127 alin. (2) din C. proc. civ. doar ipotezei judecătorului care are calitatea de pârât, și nu și la ipoteza la care instanța de judecată ar avea această calitate, dispozițiile legale nu își ating scopul pentru care au fost reglementate.

Legiuitorul a prevăzut, în ipoteza alin. (2) al art. 127 din C. proc. civ., că pentru cererea introdusă împotriva unui judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier care își desfășoară activitatea la instanța competentă să judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii.

Caracterul facultativ rezultă din folosirea verbului "poate", ceea ce duce la concluzia că reclamantul decide dacă să se prevaleze sau nu de această posibilitate, putând renunța la beneficiul acordat de lege. Dar atunci când decide să uzeze de acest beneficiu, apreciind că nu va avea parte de un proces echitabil judecat de o instanță imparțială, legea nu îi poate interzice accesul la acest mecanism pe motiv că partea pârâtă este chiar instanța competentă să îi judece cauza și nu doar un judecător din cadrul acesteia.

Legiuitorul a reglementat acest beneficiu în considerarea calității de judecător a părții pârâte, însă, cu atât mai mult cu cât parte pârâtă este chiar instanța de judecată, legea ar trebui să acorde dreptul de opțiune părții reclamante, mai ales că în viziunea legiuitorului exercitarea unei acțiuni de competența de soluționare a instanței la care acesta își desfășoară activitatea este de natură să nască suspiciuni în privința modului de soluționare a litigiului tocmai de colegii acestuia."

Curtea reține că dispozițiile art. 127 alin. (2) din C. proc. civ., în interpretarea restrictivă, încalcă principiul imparțialității justiției cuprins în art. 124 alin. (2) și, implicit, dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituție (pct. 50), iar "art.  127 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. se bucură în continuare de prezumția de constituționalitate, permițând, în mod rezonabil, calificarea noțiunii de judecător ca fiind una sui generis, aceasta cuprinzând atât judecătorul - stricto sensu, cât și instanța de judecată - lato sensu".

Textul legal a fost modificat prin introducerea alin. (2)

1

al art. 127 din C. proc. civ., prin care s-a extins sfera de aplicare la ipoteza în care parte în dosar este instanța de judecată, Tribunalul Dâmbovița fiind pârât în dosar.

Din această perspectivă, soluția de declinare pronunțată de Tribunalul Dâmbovița este apreciată ca fiind legală, întrucât această instanță a fost învestită cu încălcarea dispozițiilor art. 127 C. proc. civ.

Reclamanții au ales să sesizeze Tribunalul Vâlcea, instanță de același grad aflată în circumscripția unei curți de apel învecinate, respectiv Curtea de Apel Pitești.

Pentru considerentele expuse, în aplicarea dispozițiilor art. 127, raportat la art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 noiembrie 2019.