ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1988/2019
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1988/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)
Ședința publică din data de 6 noiembrie 2019
Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 842/PI din 13 iunie 2019, Tribunalul Timiș, secția I civilă a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu; a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că, cererea dedusă judecății se încadrează în materia conflictelor de munca, competența teritorială privind soluționarea unor astfel de cereri fiind exclusivă și revine instanței în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul, precum și locul de muncă, așa după cum obligă dispozițiile prevăzute de art. 269 alin. (2) din Codul muncii, coroborate cu cele prevăzute de art. 210 din Legea nr. 62/2011, această competență determinând capacitatea unei instanțe judecătorești de a soluționa în exclusivitate conflictele de muncă.
Art. 132 alin. (1) C. proc. civ. prevede că, atunci când în fața instanței de judecată se pune în discuție competența acesteia, ea este obligată să stabilească instanța competentă. În speță, necompetența este de ordine publică, așa cum prevede art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. Reclamanta S.N.T.F. C. civ..F.R. Călători S.A., care este angajatorul pârâtului conform art. 20 alin. (1) lit. b) din Statutul anexă la Hotărârea nr. 581/1998 privind înființarea Companiei Naționale de Căi Ferate "C.F.R." - S.A., are sediul în raza de competență a Tribunalului București, iar Sucursala Timisoara, care a formulat actiunea, are doar drept de reprezentare, conform art. 20 alin. (2) din Statutul anexă la Hotărârea nr. 581/1998 privind înființarea Companiei Naționale de Căi Ferate "C.F.R." - S.A.
Prin sentința civilă nr. 4678 din 09 septembrie 2019, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței teritoriale invocată din oficiu; a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș.
S-a constatat ivit conflictul negativ de competență și s-a dispus înaintarea cauzei la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unui regulator de competență.
Pentru a pronunța această sentință instanța a reținut că, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința, iar potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.
Analizând aceste dispoziții legale, rezultă că în vederea determinării competenței teritoriale, legiuitorul a prevăzut două criterii alternative de stabilire a competenței, în sensul că reclamantul, are alegerea de competență între instanța de la domiciliul sau de la locul de muncă.
În raport de dispozițiile art. 56 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cu care pot sta în judecată asociațiile, societățile sau alte entități fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii, instanța a apreciat că nu prezintă relevanță juridică sub aspectul competenței teritoriale faptul că reclamanta S.N.T.F. C. civ..F.R. Călători S.A. - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timișoara este o sucursală, adică un dezmembrământ lipsit de personalitate juridică, chiar raporturile juridice de muncă ce atrag competența exclusivă fiind încheiate și derulate cu aceasta, care are sediul în municipiul Timișoara.
În acest sens este și decizia nr. 778/04.04.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă.
Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) din noul C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Timiș, secția I civilă competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:
În speță, Înalta Curte constată că prezentul litigiu vizează un conflict de muncă, declanșat de către angajator, respectiv o acțiune în răspundere patrimonială.
Conform dispozițiilor art. 266 din Codul muncii, "Jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod."
Conflictul individual de muncă este definit de dispozițiile art. 1 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, ca fiind "conflictul de muncă ce are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligații care decurg din contractele individuale și colective de muncă ori din acordurile colective de muncă și raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, precum și din legi sau din alte acte normative".
Codul muncii, în art. 267, determină persoanele care pot avea calitatea de parte în litigiile de dreptul muncii:
a) salariații, precum și orice altă persoană titulară a unui drept sau a unei obligații în temeiul prezentului cod, al altor legi sau al contractelor colective de muncă;
b) angajatorii - persoane fizice și/sau persoane juridice -, agenții de muncă temporară, utilizatorii, precum și orice altă persoană care beneficiază de o muncă desfășurată în condițiile prezentului cod;
c) sindicatele și patronatele;
d) alte persoane juridice sau fizice care au această vocație în temeiul legilor speciale sau al C. proc. civ.
Art. 269 din același cod statuează că:
"(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul".
Totodată, conform dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă, se adresează instanței judecătorești competente, în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau locul de muncă.
Înalta Curte are în vedere, totodată, dispozițiile art. 56 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora:
"Cu toate acestea, pot sta în judecată asociațiile, societățile sau alte entități fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii."
Dat fiind că raporturile juridice de muncă ce atrag competența exclusivă au fost încheiate și derulate cu S.N.T.F. C. civ..F.R. CĂLĂTORI S.A. - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timișoara, care are sediul în municipiul Timișoara, iar în cererea de chemare în judecată a fost indicat drept sediu al reclamantei cel din municipiul Timișoara, în funcție de acest sediu se va determina instanța competentă să soluționeze prezenta cauză.
Având în vedere că municipiul Timișoara, se află în circumscripția teritorială a Tribunalului Timiș, rezultă că această instanță este competentă să soluționeze litigiul de muncă ivit între părți.
Așa fiind, în raport de considerentele expuse și de principiul asigurării accesului efectiv la justiție, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) din noul C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția I civilă, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția I civilă.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 noiembrie 2019.