ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5975/2019

Ședința publică din data de 27 noiembrie 2019

Asupra conflictului negativ de competență;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, la data de 19.04.2019, sub nr. x/2019 reclamantul Sindicatul Național al Polițiștilor și Personalului Contractual din MAI în numele membrilor de sindicat (A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U.) în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General al Poliției Române, a solicitat instanței obligarea pârâtului la aplicarea Legii 284/2010 în sensul obligării la acordarea compensației de risc/pericol deosebit în cuantum de 30%, obligarea la aplicarea Legii 153/2017 și acordarea compensației de risc/pericol deosebit în cuantum de 30%, a majorării salariale de 7,5% conform articolul 19 din Anexa VI din Legea 153/2017, a majorării de 12,5% conform articolului 23 din Anexa VI, obligarea la plata salariului de funcție la un nivel egal sau mai mare decât salariul de bază minim brut pe țară și a diferențelor salariale.

Prin cererea formulată la data de 28.06.2019 reclamanții au modificat cadrul procesual, solicitând introducerea în cauză a MAI.

Prin încheierea de ședință din data de 09.07.2019 Tribunalul București a dispus disjungerea cererilor privind pe reclamanții care au domiciliul pe raza județelor Hunedoara, Ilfov, Olt, Constanța, Prahova, fiind formate 5 noi dosare, rămânând învestită cu cererea formulată de reclamanții având domiciliul în București.

Prin sentința civilă nr. 5034 pronunțată în dosarul nr. x/2019 astfel cum a fost îndreptată s-a dispus declinarea competenței cererii formulate de reclamanta H. în favoarea Tribunalului Bacău.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul București a reținut în primul rând că obiectul prezentei cauze deriva dintr-un raport de serviciu pe care reclamanta pretinde ca il desfășoara cu pârâtul, iar drepturile solicitate sunt de natură salarială.

S-a constatat că reclamanta are cf. CI, -fila x, domiciliul pe raza jud. Bacău.

În forma anterioară a legii, art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, avea în vedere că reclamantul se poate adresa instantei de la domiciliul său ori celei de la domiciliul pârâtului, prin notiunea de domiciliu reclamantului, neîntelegându-se în acceptiunea acestui text de lege, domiciliul ales, întrucât, astfel s-ar fi dat posibilitatea unei persoane de a-și alege instanța unde doreste să se judece, pe teritoriul Romaniei și să eludeze astfel normele de competență teritorială exclusivă, cum este și cea analizată în cauză.

In forma actuală a Legii nr. 554/2004 modificată la data de 2.08.2018, prin Legea 212/2018, legiuitorul a stabilit la art. 10 alin. (3) că:, (3) Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul său. Reclamantul autoritate publică, instituție publică sau asimilată acestora se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul pârâtului."

Asadar, reclamanta, persoană fizică, care a desfasurat raporturi de serviciu de pârâtul, nu mai pote alege instanța competentă teritorial, ci urmează a se adresa exclusiv instantei de la domiciliul său.

Potrivit dispozițiilor art. 28 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social:

(1) Organizațiile sindicale apără drepturile membrilor lor, ce decurg din legislația muncii, statutele funcționarilor publici, contractele colective de muncă și contractele individuale de muncă, precum și din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, în fața instanțelor judecătorești, organelor de jurisdicție, a altor instituții sau autorități ale statului, prin apărători proprii sau aleși.

(2) În exercitarea atribuțiilor prevăzute la alin. (1), organizațiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice acțiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acțiune în justiție în numele membrilor lor, în baza unei împuterniciri scrise din partea acestora. Acțiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de organizația sindicală dacă cel în cauză se opune sau renunță la judecată în mod expres.

(3) În exercitarea atribuțiilor prevăzute de alin. (1) și (2), organizațiile sindicale au calitate procesuală activă.

În conformitate cu dispozițiile art. 109 din Legea nr. 188/1999, republicată, cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului.

În cauză nu este aplicabilă decizia nr. 1/21.01.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, deoarece problema de drept dezlegată privește interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, republicat, care au caracter special, fiind aplicabile numai jurisdicției muncii și asigurărilor sociale. Recursul în interesul legii privește un caz de competență teritorială exclusivă, motiv pentru care s-a reținut că instanța competentă teritorial cu soluționarea conflictelor de muncă, în cazul acțiunilor formulate de organizațiile sindicale, este cea de la sediul sindicatului reclamant.

În materia contenciosului administrativ însă, competența teritorială nu mai este alternativă, competentă fiind exclusiv instanța de la domiciliul reclamantului, solutie adoptată de legiuitor prin modificarea adoptată la data de 2.08.2018, prin Legea 212/2018, referitor la art. 10 alin. (3) al Legii nr. 554/2004.

Acest aspect rezultă și din considerentele Deciziei nr. 1801/16.05.2017 - dosar x/2017 pronunțată de ICCJ- sectia contencios administrativ și fiscal instanța de control judiciar a apreciat că în cauzele privind functionarii publici, că dreptul comun în materie îl reprezintă Legea nr. 188/1999 și Legea nr. 554/2004 în materie de competență, nefiind aplicabilă Decizia nr. 1/21.03.2013 a ICCJ, care are în vedere dezlegarea unei probleme de drept ce priveste interpretarea și aplicarea dispoz. art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, fiind aplicabile numai jurisdicției muncii și asigurarilor sociale.

In materia contenciosului administrativ competența teritorială nu mai este în prezent alternativă, ci exclusivă, fiind irelevantă calitatea de reprezentant a Sindicatului conform Legii nr. 62/2011, căci sindicatul nu are calitate de reclamant, ci acționează potrivit art. 28 alin. (2) din Legea nr. 62/2011, ca si mandatar, în numele reclamantului indicat, nefiind parte în cauză.

Prin domiciliul reclamantului se înțelege adresa la care aceasta locuiește în mod statornic, posibilitatea de alegere a domiciliului referindu-se doar la locul unde partea dorește să îi fie comunicate actele de procedură. In speță reclamanții - persoane fizice, functionari publici - au împuternicit Sindicatul să introducă acțiunea, aspect rezultate din imputernicirile depuse la dosar, ceea ce înseamnă ca mandatarul nu are posobilitatea alegerii de domiciliu, nefiind parte în cauză, C. proc. civ. și Legea nr. 554/2004 făcând referire la domiciliul reclamantului, și nu cel al mandatarului.

Competența teritorială a unei instanțe nu este însă determinată de domiciliul ales al justițiabilului, ci de cel efectiv. A admite contrariul echivalează cu a da posibilitatea părților să înfrângă dispozițiile imperative privind competența prin simpla indicare a unui domiciliu ales.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, secția contencios administrativ și fiscal la data de 30.08.2019.

Prin sentința civilă nr. 517 din data de 26 septembrie 2019, Tribunalul Bacău, secția contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Bacău și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București privind pe reclamanta H. prin Sindicatul National al Politistilor și Personalului Contractual din Mai, în contradictoriu cu pârât Inspectoratul General al Politiei Romane.

Pentru a pronunța această sentință, analizând excepția necompetenței teritoriale, Tribunalul Bacău a apreciat că este întemeiată, având în vedere regula specială incidentă în cazul coparticipării procesuale active definite de articolul 269 alin. (3) Codul Muncii și domiciliul real al reclamantei.

În ceea ce privește norma de competență teritorială, instanța a reținut faptul că prin dispozițiile articolului 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 s-a diferențiat instanța de contencios administrativ competentă în funcție de calitatea reclamantului - persoană fizică/juridică de drept privat sau autoritate publică/instituție publică, în prima ipoteză competența revenind instanței de la domiciliul reclamantului, iar în cea de a doua ipoteză instanței de la sediul pârâtului. Scopul instituirii competenței instanței de la domiciliul reclamantului persoană fizic/juridică de drept privat este acela de protejare a intereselor persoanei vătămate, de facilitare a administrării probelor, de reducere a cheltuielilor de procedură, de acordare a posibilității de prezentare la ședința de judecată.

Cu privire la domiciliul reclamantei, instanța a reținut faptul că funcționarul public și-a stabilit locuința efectivă în București, str. x,

Potrivit dispozițiilor art. 27 din O.G. nr. 97/2005 și ale art. 87 C. civ. "domiciliul persoanei fizice este acolo unde aceasta declară că are locuința principală". Norma internă definind domiciliu prin raportare la locul unde o persoana trăiește în mod permanent, pentru determinarea acestuia trebuind a se stabili caracterul de continuitate al ocupării spațiului și nu doar îndeplinirea formalităților legale de informare a autorităților, în cazul de față elementele acestei noțiuni fiind întrunite de reședința din București, acesta fiind locul în care reclamanta își desfășoară activitatea și viața privată.

De asemenea, în lumina articolului 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului definiția noțiunii de domiciliu apare în strânsă legătură cu viața privată a persoanei și cu locul unde aceasta își exercită profesia, desemnând spațiul de libertate în care o persoană își desfășoară cea mai mare parte a vieții familiale. În opinia Curții, "domiciliul" vizează nu doar spațiul legal ocupat sau dobândit, dar și orice alt spațiu de locuit, dacă există legături suficiente și continue (CEDO, hot. Prokopovich c. Federația Rusă, 18 noiembrie 2003), apreciind ca prin raportare la perioada de timp in care partea a ocupat un apartament acesta poate fi considerat domiciliul real, in pofida celor înscrise in actul de identificare.

Din actele dosarului rezultă că reclamanta locuiește efectiv și își exercită activitatea specifică raportului de serviciu în București, scopul urmărit de dispozițiile articolului 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 fiind atins prin interpretarea noțiunii de domiciliu prin raportare la locul în care aceasta își desfășoară viața privată în mod real și nu prin raportare la informațiile rezultate din evidențele publice.

Pentru verificarea competenței de soluționare a prezentei cereri, trebuie avut în vedere și faptul că litigiul dedus judecății se caracterizează printr-un caz de coparticipare procesuală activă, fiind vorba de o pluralitate de reclamanți cu aceleași interese, obiectul vizând drepturi salariale decurgând din raporturi de serviciu, organizația sindicală acționând în numele membrilor de sindicat având domicilii în raza unor tribunale diferite.

Instanța a mai reținut că prevederile Legii nr. 188/1999 (incidente în cauză raportat la data sesizării Tribunalului) se completează cu prevederile legislației muncii, în conformitate cu dispozițiile art. 117, fiind astfel aplicabilă regula prorogării de competență definită de art. 269 alin. (3) Codul Muncii în cazul pluralității de reclamanți.

Textul de lege indicat mai sus stabilește că "dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.", regulă care a fost respectată în prezentul litigiu, fiind sesizat Tribunalul București, ca instanță competentă de la domiciliul reclamanților B., C., E., G., K., L., M., O., R., S., T..

Față de incidența instituției coparticipării active, față de identificarea reclamanților cu domiciliu în București, față de domiciliul efectiv al reclamantei, în raport de dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 coroborate cu dispozițiile art. 269 alin. (3) Codul Muncii, instanța a apreciat faptul că instanța competentă să soluționeze cauza este Tribunalul București.

Ivindu-se conflictul negativ de competență a fost sesizată, în baza art. 135 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal pentru soluționarea acestuia.

Pentru a hotărî astfel, se au în vedere considerentele arătate în continuare.

În ceea ce privește cadrul procesual se constată că, obiectul cererii de chemare în judecată constă în obligarea pârâtului Inspectoratul General al Poliției Române, a la aplicarea Legii nr. 284/2010 în sensul obligării la acordarea compensației de risc/pericol deosebit în cuantum de 30%, obligarea la aplicarea Legii 153/2017 și acordarea compensației de risc/pericol deosebit în cuantum de 30%, a majorării salariale de 7,5% conform articolul 19 din Anexa VI din Legea 153/2017, a majorării de 12,5% conform articolului 23 din Anexa VI, obligarea la plata salariului de funcție la un nivel egal sau mai mare decât salariul de bază minim brut pe țară și a diferențelor salariale.

Aspectul care a generat conflictul negativ de competență între cele două instanțe se referă la stabilirea competenței teritoriale, în raport cu prevederile legale incidente în materie.

Înalta Curte constată că în mod corect ambele instanțe aflate în conflict negativ de competență au reținut că pentru soluționarea acestor tipuri de acțiuni competența de soluționare aparține completurilor specializate în judecarea cauzelor de contencios administrativ raportat la calitatea de funcționar public.

Într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 28 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social:

"(1) Organizațiile sindicale apără drepturile membrilor lor, ce decurg din legislația muncii, statutele funcționarilor publici, contractele colective de muncă și contractele individuale de muncă, precum și din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, în fața instanțelor judecătorești, organelor de jurisdicție, a altor instituții sau autorități ale statului, prin apărători proprii sau aleși. (2) În exercitarea atribuțiilor prevăzute la alin. (1), organizațiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice acțiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acțiune în justiție în numele membrilor lor, în baza unei împuterniciri scrise din partea acestora. Acțiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de organizația sindicală dacă cel în cauză se opune sau renunță la judecată în mod expres."

Însă, în privința competenței materiale de soluționare a cauzei, întrucât membrii de sindicat sunt funcționari publici, sunt aplicabile dispozițiile art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care prevăd:

"Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe".

Având în vedere că este vorba de un litigiu de contencios administrativ, în ceea ce privește competența teritorială de soluționare a cauzei sunt aplicabile normele cu caracter general de la art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 212/2018 (intrată in vigoare la data de 30.07.2018, anterior sesizării primei instanțe - 14.09.2019), care statuează în mod expres că:

"Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul său (…)".

Competența stabilită de textul de lege mai sus menționat este una teritorială exclusivă, ceea ce înseamnă că reclamantul trebuie să se adreseze instanței de la domiciliul sau sediul său, neavând un drept de opțiune între mai multe instanțe.

De asemenea, Înalta Curte constată incidența dispozițiilor art. 10 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 modificată potrivit cărora:

"(4) Competența teritorială de soluționare a cauzei se va respecta și atunci când acțiunea se introduce în numele reclamantului de orice persoană de drept public sau privat, indiferent de calitatea acestuia din proces".

Or, în cauza de față, deși prin acțiunea pendinte se urmărește plata unor drepturi bănești în favoarea membrilor de sindicat, Sindicatul Național al Polițiștilor și Personalului Contractual din MAI, nu are calitate de reclamant, ci are calitate de reprezentant al membrilor de sindicat (aspect ce rezultă și din petitul acțiunii deduse judecății), iar calitatea de reclamant revine membrilor de sindicat deoarece titularul dreptului pretins, precum și interesul promovării acțiunii aparține acestora.

Înalta Curte, având în vedere că reclamanta a solicitat plata unor drepturi bănești, izvorâte din raporturi de muncă, precum și faptul că aceasta are domiciliul în municipiul Onești, județul Bacău, în raza teritorială a Tribunalului Bacău, constată că acestei instanțe îi aparține competența de soluționare a prezentei cauze.

Pentru toate considerentele arătate, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta H. prin Sindicatul Național al Polițiștilor și Personalului contractual din MAI, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General al Poliției Române, în favoarea Tribunalului Bacău, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 noiembrie 2019.