ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3872/2019

Ședința publică din data de 12 septembrie 2019

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată, la data de 18.04.2016, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat a se constata nulitatea parțială a art. 8 alin. (1) și a art. 8 alin. (5) din Metodologia privind determinarea anuală a nivelului stocului minim de gaze naturale pentru titularii licențelor de furnizare de gaze naturale și pentru titularii licențelor de operare a sistemelor de transport al gazelor naturale, aprobată prin Ordinul președintelui ANRE nr. 14 din 11 martie 2015 respectiv a lit. a) și b) din art. 8 alin. (1) din Metodologie, împreună cu sintagma "după cum urmează" din același alineat potrivit cărora "(...) după cum urmează:

a) până la data de 15 iunie, situația centralizatoare aferentă modificărilor portofoliilor de clienți finali în perioada cuprinsă între data publicării listei inițiale privind stocul minim de gaze naturale aferent fiecărui titular de licență de furnizare de gaze naturale, prevăzută la art. 7 alin. (1), și data de 31 mai;

b) până la data de 15 septembrie, situația centralizatoare aferentă modificărilor portofoliilor de clienți finali intervenite în perioada 1 iunie-31 august; - sintagmei "în termen de 15 zile lucrătoare de la datele prevăzute la alin. (1)" din art. 8 alin. (5) din Metodologie, cu cheltuieli de judecată.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 3897 din 7 decembrie 2016, Curtea de Apel București a respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., reclamanta A. S.R.L. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând, în principal, casarea hotărârii recurate și, rejudecând, admiterea acțiunii în anulare. În subsidiar, a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

În motivarea căii de atac, recurenta reclamantă susține că hotărârea atacată este afectată de motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Dezvoltând primul motiv de casare, recurenta reclamantă susține că hotărârea primei instanțe nu cuprinde considerentele pentru care au fost respinse motivele de nelegalitate invocate de societate.

Astfel, apreciind că problema esențială în cauză este nelegalitatea prevederilor atacate și nu lipsa de oportunitate a acestora, or, instanța de fond nu s-a pronunțat asupra legalității și efectelor prevederilor atacate ci numai asupra oportunității acestor prevederi.

Susține recurenta reclamantă că instanța de fond nu a analizat niciunul dintre argumentele A. privind nelegalitatea prevederilor legale atacate și netemeinicia argumentelor ANRE, în fapt, instanța doar însușindu-și, în mod necritic și fără motivare, o parte din susținerile ANRE privind oportunitatea prevederilor legale atacate.

În continuare, recurenta reclamantă arată că sentința atacată nu cuprinde motivele pentru care instanța a considerat că nu poate verifica în ce măsură prevederile atacate sunt conforme cu Constituția.

Instanța fondului nu a analizat dacă prevederile legale atacate încalcă dreptul de proprietate al furnizorilor, aceeași omisiune a motivării fiind sesizabilă și în privința criticilor reclamantei privind încălcarea Regulamentului nr. 994/2010, a Directivei 2004/CE A Consiliului dar și a legislației interne respectiv a prevederilor Legii Energiei, ale Legii nr. 346/2007 și ale Legii Concurenței.

În egală măsură, susține recurenta reclamantă faptul că instanța fondului nu a arătat motivele pentru care consideră că prevederile atacate respectă principiul nediscriminării și nici argumentul de oportunitate privind necesitatea unei perioade de timp pentru realizarea ajustării.

Aceleași considerente se regăsesc și cu privire la argumentul de oportunitate privind intervalul fezabil de timp pentru a permite furnizorilor îndeplinirea obligației și al considerentului potrivit căruia permiterea ajustării ar crea un haos pe piața de gaze naturale și dezechilibrarea Sistemului Național de Transport.

Pentru aceste considerente, pe larg dezvoltate în cererea de recurs, reclamanta susține că hotărârea criticată este afectată de motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce privește cel de al doilea motiv de casare invocat prin cererea de recurs, reclamanta susține că prevederile art. 8 alin. (1) și a art. 8 alin. (5) din Metodologia privind determinarea anuală a nivelului stocului minim de gaze naturale pentru titularii licențelor de furnizare de gaze naturale și pentru titularii licențelor de operare a sistemelor de transport al gazelor naturale, aprobată prin Ordinul președintelui ANRE nr. 14 din 11 martie 2015 încalcă nepermis Legea Energiei.

În esență, recurenta reclamantă afirmă că obligația de înmagazinare, așa cum a fost reglementată prin prevederile atacate, reflectă o încălcare a Legii Energiei prin aceea că impune în sarcina furnizorilor obligația de înmagazinare și pentru clienți care nu mai sunt în portofoliul său.

Recurenta reiterează și în contextul dezvoltării acestui motiv de casare critica referitoare la refuzul instanței de a cerceta conformitatea prevederilor atacate cu normele de ordin constituțional menționate în motivarea acțiunii sale.

Astfel, recurenta consideră că prin reglementarea conținută de ordinul atacat se încalcă prevederile art. 53 din Constituție, fiind restrânsă libertatea economică a furnizorilor de gaze naturale, fără respectarea condițiilor impuse de norma constituțională.

De asemenea, recurenta reiterează argumentul său, în sensul că prevederile legale atacate restrâng dreptul de proprietate al furnizorilor de gaze naturale, întrucât îi obligă să folosească propriile resurse financiare pentru a acoperi costurile de înmagazinare aferente unor foști clienți.

În ceea ce privește problema nediscriminării, recurenta reclamantă afirmă că în mod greșit a considerat instanța de fond că nu pot fi primite susținerile societății privind încălcarea principiului nediscriminării, întrucât, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, potrivit Prevederilor Legale Atacate furnizori aflați în situații juridice similare (respectiv furnizorii ce au obligația de înmagazinare și al căror portofoliu de clienți suferă modificări anterior datei scadenței - 31 octombrie) sunt tratați diferit, întrucât doar unii dintre furnizori beneficiază de ajustarea stocului minim de gaze naturale (respectiv doar cei ale căror portofolii au suferit modificări anterior 31 august).

Fără o justificare obiectivă și rezonabilă, potrivit Prevederilor Legale Atacate furnizorii aflați în situații juridice diferite (cei al căror portofoliu a suferit modificări în perioada 1 septembrie - 31 octombrie și cei al căror portofoliu nu a suferit modificări în această perioadă) sunt tratați identic, având în vedere că niciunii nu beneficiază de ajustarea stocului minim de gaze naturale ce trebuie înmagazinat la data de 31 octombrie.

Refuzul de ajustare a stocului cu o perioadă de două luni anterior scadenței obligației și crearea diferențelor de tratament între furnizori pentru o perioadă atât de lungă este o măsură disproporționată, nejustificată prin raportare la scopurile urmărite prin Prevederile Legale Atacate. ANRE, în calitatea de autoritate de reglementare, trebuia să găsească și să aplice măsurile care nu creează diferențe de tratament nejustificate și nerezonabile.

Dorința ANRE de a avea la dispoziție o perioadă îndelungată de timp pentru a ajusta stocul minim coroborat cu pretinsa închidere a perioadei de injecție a gazelor naturale în cazul unui singur depozit nu reprezintă motive obiective și rezonabile care să justifice diferențele create de Prevederile Legale Atacate, ci, din contră, sunt motive subiective și aleatorii.

În fine, recurenta arată că potrivit art. 10 alin. (1) pct. 29.aa) din O.U.G. nr. 33/2007, ANRE "aplică, dacă este cazul, măsuri de orice natură pentru corectarea efectelor reglementărilor emise", deci poate corija efectele nelegale ale Prevederilor Legale Atacate, prin ajustarea stocului minim în afara calendarului prevăzut de acestea. Ca atare, nu se justifică afirmația instanței de fond potrivit căreia nu intră în atribuțiile ANRE a oferi sprijin furnizorilor aflați în situații particulare ce exced cadrului legal.

În continuare, recurenta reclamantă susține că prevederile atacate sunt contrare Regulamentului întrucât instituie o sarcină nejustificată, disproporționată, discriminatorie și inutilă asupra furnizorilor de gaze naturale și în același timp denaturează concurența.

Totodată, recurenta susține că prevederile atacate generează un impact negativ asupra funcționării pieței interne a gazelor naturale, sunt contrare art. 1 și art. 16 alin. (1) și (2) din Legea nr. 346/2007 și, de asemenea, încalcă legislația în domeniul concurenței.

Față de aceste considerente, pe larg dezvoltate în memoriul de exercitare a căii de atac, reclamanta solicită admiterea recursului său, așa cum a fost formulat.

Examinând recursul civil de față, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a-l respinge în consecință, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Sintetizând circumstanțele cauzei, Înalta Curte constată că recurenta reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune având ca obiect anularea parțială a art. 8 alin. (1) și a art. 8 alin. (5) din Metodologia privind determinarea anuală a nivelului stocului minim de gaze naturale pentru titularii licențelor de furnizare de gaze naturale și pentru titularii licențelor de operare a sistemelor de transport al gazelor naturale, aprobată prin Ordinul președintelui ANRE nr. 14 din 11 martie 2015 ("Metodologia"), respectiv a - lit. a) și b) din art. 8 alin. (1) din Metodologie, împreună cu sintagma "după cum urmează" din același alineat potrivit cărora "(...) după cum urmează:

a) până la data de 15 iunie, situația centralizatoare aferentă modificărilor portofoliilor de clienți finali în perioada cuprinsă între data publicării listei inițiale privind stocul minim de gaze naturale aferent fiecărui titular de licență de furnizare de gaze naturale, prevăzută la art. 7 alin. (1), și data de 31 mai;

b) până la data de 15 septembrie, situația centralizatoare aferentă modificărilor portofoliilor de clienți finali intervenite în perioada 1 iunie-31 august"; - sintagmei "în termen de 15 zile lucrătoare de la datele prevăzute la alin. (1)" din art. 8 alin. (5) din Metodologie.

În motivarea acțiunii sale, recurenta reclamantă a arătat, în esență următoarele:

Societatea reclamantă a arătat că prevederile atacate nu recunosc furnizorilor de gaze naturale ce au în portofoliu clienți finali dreptul de a notifica, solicita și obține recalcularea/ajustarea nivelului stocul minim de gaze naturale ce trebuie înmagazinat în depozitele subterane până la data de 31 octombrie pentru a reflecta modificările intervenite în portofoliul de clienți finali în perioada 1 septembrie - 31 octombrie a aceluiași an calendaristic, respectiv anterior scadenței obligației de înmagazinare.

Întrucât, dispozițiile legale atacate prevăd ajustarea nivelului stocului minim doar pentru o parte din modificările intervenite în portofoliu de clienți anterior scadenței obligației, acestea au ca efect instituirea obligației furnizorilor de gaze naturale de a constitui stocuri minime de gaze naturale pentru foști clienți finali, respectiv pentru clienți care au migrat în portofoliul altui furnizor și pentru entități care nu mai consumă gaze naturale.

Prevederile atacate sunt lovite de nulitate întrucât încalcă dispozițiile din Constituție și din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care reglementează libertatea economică a furnizorilor de gaze naturale, dreptul de proprietate privată, precum și principiul nediscriminării și reglementările cu forță juridică superioară, naționale și comunitare.

S-a arătat că efectele calendarului prevăzut de Metodologie pentru ajustarea stocului minim de gaze naturale (art. 8 alin. (1), (4) și (5) din Metodologie au ca și consecință obligația pentru un furnizor de a constitui stoc minim pentru o persoană care nu mai consumă gaze naturale în cazul în care în perioada 1 septembrie - 31 octombrie persoana în cauză își încetează activitatea (de ex. ca urmare a falimentului, dizolvării, schimbării obiectului de activitate etc.) sau decide să folosească alt timp de combustibil (de ex. cărbune, păcură etc); precum și obligația de a constitui stoc minim pentru clientul altui furnizor de gaze naturale, în cazul în care în perioada 1 septembrie - 31 octombrie un client decide să schimbe furnizorul de gaze naturale; un furnizor poate să nu aibă obligația de a constitui stoc minim de gaze naturale pentru o parte din clienții săi finali, în cazul în care acești clienții finali au intrat în portofoliu său în perioada 1 septembrie - 31 octombrie.

În ceea ce privește situația societății reclamante primele două consecințe/efecte anterior menționate s-au produs, având în vedere ANRE a impus în sarcina sa obligația de a constitui stoc minim de gaze naturale pentru entități care nu mai erau în portofoliul său de clienți, respectiv (i) pentru Electrocentrale, care începând cu 27 septembrie 2015 nu mai este clientul Societății întrucât nu este consumator constant de gaze naturale pe perioada sezonului rece (octombrie- martie) și (ii) pentru B., care începând cu 1 octombrie 2015 a migrat în portofoliul unui alt furnizor de gaze naturale.

Prevederile legale atacate încalcă prevederile constituționale care garantează libertatea economică și principiile economiei de piață. În acest sens s-a susținut că restrângerea exercițiului unor drepturi sau a unor libertăți este posibilă dar, numai cu titlu excepțional și în condiții strict prevăzute de lege iar dispozițiile în litigiu restrâng în mod neconstituțional libera desfășurare a activității de furnizare a gazelor naturale. Prin nerecunoașterea obligației ANRE de ajustare/recalculare a stocurilor minime de gaze naturale pentru a reflecta modificările intervenite în portofoliile de clienți ale furnizorilor în perioada 1 septembrie - 31 octombrie a aceluiași an, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 53 din Constituție, întrucât: restrângerea este prevăzută de norme cu o forță juridică inferioară legii (respectiv printr-un act administrativ emis de ANRE), restrângerea nu urmărește unul dintre scopurile limitativ enumerate la art. 53 din Constituție, restrângerea nu este necesară într-o societate democratică întrucât, restrângerea nu respectă principiul proporționalității, întrucât, impun o sarcină excesivă în sarcina unui furnizor respectiv, obligația de a constitui stoc minim pentru clienții altui furnizor și/sau pentru persoane care nu mai consumă gaze naturale.

Prevederile legale în litigiu restrâng dreptul de proprietate cu încălcarea normelor constituționale și convenționale, întrucât, pentru îndeplinirea obligației stabilite prin prevederile în litigiu, furnizorii de gaze naturale trebuie să plătească în plus față de costul de achiziție al gazelor naturale, tariful de înmagazinare al acestora. Prin urmare, în acest mod este restrâns dreptul de proprietate al furnizorilor de gaze naturale pentru că limitează dreptul lor de a se dispune liber de resursele lor financiare, obligându-i la plata unor tarife de înmagazinare pentru un consum de gaze naturale care nu are legătura cu portofoliul acelor furnizori. Această limitare încalcă art. 53 din Constituție dar și Convenția Europeană.

Prevederile legale atacate încalcă principiul nediscriminării consacrat de Constituție și Convenția Europeană, întrucât instituie o dublă discriminare între furnizorii de gaze naturale prin nerecunoașterea dreptului de ajustare/recalculare a stocurilor minime de gaze naturale corespunzător tuturor modificărilor intervenite în portofoliul de clienți anterior scadenței, determină apariția unor situații discriminatorii, în fapt, lipsa obligației ANRE de a ajusta nivelul stocului pentru modificările din perioada 1 septembrie - 31 octombrie a anului scadenței.

Prevederile legale atacate contravin Regulamentului nr. 994/2010 privind măsurile de garantare a securității aprovizionării cu gaze naturale și îndatoririle statelor membre, care stabilește cadrul comun la nivelul statelor membre pentru a garanta securitatea în aprovizionarea cu gaze naturale și buna funcționare a pieței interne a gazelor naturale. În acest sens, Regulamentul stabilește în sarcina autorităților naționale obligația pregătirii și punerii în aplicare a unor planuri conținând măsuri de prevenție și de urgență în materia securității aprovizionării cu gaze naturale, prevederile în litigiu încălcând condițiile stabilite de Regulament, întrucât, instituie o sarcină nejustificată, disproporțională si inutilă asupra furnizorilor de gaze naturale, ca urmare a faptului că furnizorii au obligația de înmagazinare pentru cei care au părăsit portofoliul lor de clienți în perioada 1 septembrie - 31 octombrie și au trecut în portofoliul altui furnizor și pentru persoanele care au încetat să mai consume gaze naturale (fie pentru că folosesc alt tip de combustibil, fie pentru că și-au încetat activitatea), în acest din urmă caz caracterul inutil al măsurii fiind cu atât mai evident, instituie o sarcină discriminatorie deoarece fără justificare obiectivă și rezonabilă sunt tratați identic furnizorii aflați în situații diferite și sunt tratați diferit furnizorii aflați în situații comparabile, denaturează în mod nejustificat concurența prin faptul că este de natură să determine în mod nejustificat creșterea costurilor unora dintre furnizori, creând astfel o situație privilegiată celorlalți, generează un impact negativ asupra funcționării pieței interne a gazelor naturale întrucât sunt de natură să conducă la indisponibilizarea temporară a unor cantități de gaze naturale din circuitul civil în condițiile în care un furnizor este obligat să constituie stocuri minime de gaze naturale pentru clienți care nu se mai găsesc la data scadenței (31 octombrie) în portofoliul său și este posibil ca furnizorul să nu aibă către cine să le vândă/livreze dată fiind obligația respectării destinației gazelor naturale.

Prevederile legale criticate adaugă nepermis la Legea Energiei întrucât, obligația de înmagazinare este limitată potrivit Legii Energiei la portofoliul de clienți al furnizorului, iar prin aceste prevederi se instituie obligația de înmagazinare și pentru persoane care nu mai sunt clienți ai unui furnizor (fie pentru că au devenit clienții altui furnizor, fie pentru că nu mai consumă gaze naturale). Or, furnizorul nu are obligația de alimentare a persoanelor care nu mai sunt clienți și, deci, nici obligația de asigurare a continuității alimentării lor cu gaze naturale.

Prevederile legale atacate încalcă principiul legalității actelor administrative care presupune că acestea trebuie să respecte limitele și spiritul legii în a cărei aplicare au fost emise, neputând să contravină sau să adauge acesteia.

Prevederile legale atacate încalcă Legea nr. 346/2007 întrucât instituie măsuri disproporționate, discriminatorii și incompatibile cu exigențele unei piețe concurențiale.

Prevederile legale atacate încalcă legislația concurenței, fiind de natură să afecteze negativ concurența pe piața furnizării de gaze naturale.

Soluționând acțiunea reclamantei, prima instanță a constatat că este neîntemeiată, pentru considerentele prezentate în cuprinsul sentinței civile nr. 3897 din 7 decembrie 2016.

Împotriva sentinței civile pronunțate de instanța fondului a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., criticând hotărârea din perspectiva dispozițiilor art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., este casabilă hotărârea ce nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, apreciind recurenta reclamantă că în cauză este incidentă prima ipoteză, respectiv nemotivarea hotărârii.

Prima ipoteză vizată de prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. trebuie analizată, în concret, prin raportare la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii trebuie să se regăsească analiza instanței pe marginea obiectului cererii, susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Întinderea motivării hotărârii judecătorești trebuie raportată la circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, obligatoriu fiind, în contextul analizei respectării exigențelor prevăzute de art. 425 C. proc. civ., ca hotărârea să reflecte aplecarea efectivă a judecătorului asupra aspectelor esențiale și determinante ale cauzei.

În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea dreptului omului și a libertăților fundamentale include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră relevante pentru soluționarea cauzei lor. Acest drept poate fi considerat efectiv numai dacă observațiile părților sunt într-adevăr "ascultate" adică examinate temeinic de către instanța sesizată (Hotărârea din 19 aprilie 1994, Van de Hurk contra Olandei, par. 59).

Întărind cele menționate în jurisprudența sa anterioară, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuează că exigența motivării hotărârilor judecătorești nu impune un răspuns detaliat la fiecare argument al reclamantului, însă ea presupune totuși ca partea în cauză să se poată aștepta la un răspuns specific și explicit cu privire la aspectele decisive ale procedurii în cauză (Hotărârea din 9 decembrie 1994, H. Balani contra Spaniei și Ruiz Torija contra Spaniei).

În speța de față, hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, instanța de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Astfel, din lecturarea sentinței civile criticate rezultă faptul că instanța fondului a abordat toate motivele de nelegalitate invocate de către reclamantă în cuprinsul acțiunii sale.

Contrar celor afirmate de instanța fondului, instanța fondului a examinat criticile reclamantei la adresa legalității Ordinului președintelui ANRE nr. 14 din 11 martie 2015 atât prin raportare la legislația națională, cât și prin raportare la principiile ce se degajă din legislația europeană invocată de reclamantă.

Faptul că instanța de fond nu și-a însușit argumentele reclamantei nu echivalează cu nemotivarea hotărârii, după cum maniera de a concluziona în sensul că anumite motive de nelegalitate nu pot fi reținute, fără o detaliere de genul celei pretinse, este justificată, întrucât în mod logic constatarea legalității prevederilor atacate de instanță conduce la lipsa de pertinență a unora din criticile la adresa legalității ordinului contestat.

În consecință, Înalta Curte constată că este nefondată critica reclamantei vizând nerespectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Pentru dezlegarea celui de al doilea motiv de casare este necesar a fi revăzute dispozițiile criticate de recurenta reclamantă în prezenta cauză.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Metodologia aprobată prin ordinul nr. 149 din 11 martie 2015, în vederea ajustării nivelurilor stocurilor minime de gaze naturale aferente titularilor licențelor de furnizare de gaze naturale corespunzător modificării portofoliilor de clienți finali ca urmare a exercitării, de către clienții finali, cu excepția clienților casnici, a dreptului de schimbare a furnizorului de gaze naturale sau ca urmare a încetării contractelor de furnizare de gaze naturale, titularii licențelor de furnizare de gaze naturale au obligația de a transmite Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei situații centralizatoare întocmite în conformitate cu modelul prevăzut în anexa nr. 1, în format electronic - fișier Excel, și pe suport hârtie, semnate de către reprezentantul legal al titularilor de licență de furnizare de gaze naturale respectivi, după cum urmează:

a) până la data de 15 iunie, situația centralizatoare aferentă modificărilor portofoliilor de clienți finali în perioada cuprinsă între data publicării listei inițiale privind stocul minim de gaze naturale aferent fiecărui titular de licență de furnizare de gaze naturale, prevăzută la art. 7 alin. (1), și data de 31 mai;

b) până la data de 15 septembrie, situația centralizatoare aferentă modificărilor portofoliilor de clienți finali intervenite în perioada 1 iunie-31 august.

(5) În termen de 15 zile lucrătoare de la datele prevăzute la alin. (1), Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei stabilește, prin ordin al președintelui, noile obligații de constituire a stocului minim ce revin titularilor licențelor de furnizare de gaze naturale care au comunicat modificări ale portofoliului de clienți finali; ordinul se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, și se afișează pe pagina de internet a instituției după publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I."

Contrare celor afirmate de recurenta reclamantă, reglementarea criticată de aceasta în prezenta cauză nu contravine normelor de drept material incidente în cauză, aspect subliniat și de prima instanță, prin hotărârea atacată.

Reglementarea criticată de recurenta reclamantă este menită să particularizeze obligațiile furnizorilor de gaze naturale, în vederea constituirii stocului minim de gaze naturale pentru ciclul de înmagazinare 2015-2016.

Circumscris prevederilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta reclamantă susține că hotărârea primei instanțe este nelegală, întrucât în mod greșit au fost respinse motivele de nelegalitate, prin care a arătat că Metodologia atacată adaugă la Legea energiei și, totodată, încalcă limitele și caracteristicile obligației de înmagazinare stabilite de Legea Energiei.

Particularizat stadiului pricinii, Înalta Curte constată că recurenta reclamantă nu a identificat care este norma de drept substanțial din cuprinsul Legii nr. 123/2012, încălcată sau aplicată greșit de către prima instanță.

Prin dispozițiile art. 143 lit. q) din Legea nr. 123/2012(Legea energiei) se stabilește obligația de înmagazinare în sarcina furnizorilor de gaze iar prin dispozițiile art. 16 din Legea nr. 346/2007, se prevede că nivelul minim al stocului de gaze naturale se stabilește anual, prin decizie a Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei, având în vedere în principal capacitățile de depozitare existente, prognozele de consum, frecvența și durata perioadelor cu temperaturi scăzute, asigurarea unui nivel corespunzător consumului intern.

Este evident că prevederile Legii Energiei precum și cele ale Legii nr. 346/2007 pornesc de la presupunerea că obligația de înmagazinare se datorează numai pentru clienții aflați în portofoliul furnizorului de gaze naturale însă este de necontestat faptul că, din perspectiva ciclicității obligației de înmagazinare, autoritatea de reglementare este ținută să stabilească termene de referință, pentru a stabili perioada ce trebuie luată în considerare în vederea determinării stocului minim de gaze naturale în fiecare an.

Ceea ce nemulțumește recurenta reclamantă este faptul că nu poate ajusta datele necesare în vederea stabilirii stocului minim pentru ciclul 2015-2016 pentru modificările intervenite în portofoliul său după data de 31 august 2015, or, așa cum a arătat și instanța de fond, faptul impunerii unor termene ce nu pot fi calificate ca fiind nerezonabile, pentru obligația de ajustare, nu reflectă nicidecum exercitarea prerogativei de reglementare de către ANRE, cu depășirea limitelor Legii Energiei.

Stabilind, prin dispozițiile art. 3 din Metodologie, că pentru siguranța aprovizionării cu gaze naturale a clienților finali, titularii licențelor de furnizare de gaze naturale au obligația de a constitui în depozitele de înmagazinare subterană un stoc minim de gaze naturale, în fiecare an "n", până la data de 31 octombrie inclusiv, ANRE avea și obligația de a reglementa precis reperele cantitative și temporale în raport de care stabilește stocul minim de gaze naturale ce urmează a fi constituit de către fiecare titular de licență de furnizare de gaze naturale.

În acest sens, au fost elaborate prevederile art. 5 din Metodologie, potrivit cărora, la determinarea nivelului stocului minim național de gaze naturale care urmează a fi constituit în anul "n" și a defalcării acestuia pe fiecare titular al licenței de furnizare de gaze naturale și pe fiecare categorie de clienți finali, se iau în considerare următoarele elemente:

a) consumul de gaze naturale înregistrat la nivel național în perioada 1 octombrie anul "n-2" - 31 martie anul "n-1", defalcat pe următoarele categorii de clienți finali: clienți casnici, producători de energie termică, numai pentru cantitățile de gaze naturale utilizate la producerea de energie termică în centralele de cogenerare și în centralele termice destinate consumului populației, și clienți noncasnici;

b) consumul de gaze naturale înregistrat la nivel național în perioada 1 aprilie anul "n-1" - 30 septembrie anul "n-1", defalcat pe categoriile de clienți finali menționate la lit. a);

c) cantitățile de gaze naturale efectiv livrate de către titularii licențelor de furnizare de gaze naturale către clienții finali din portofoliul propriu în anul "n-1", defalcate pe categoriile de clienți finali menționate la lit. a);

d) procentul corespunzător ponderii consumului fiecărei categorii de clienți finali menționate la lit. a) din portofoliul fiecărui titular al licenței de furnizare de gaze naturale în consumul național total al categoriei respective de clienți finali în anul "n-1".

În fine, formula concretă de calcul pentru determinarea stocului minim ce urmează a fi constituit de fiecare furnizor de gaze naturale este cea prevăzută la art. 6 din Metodologie.

În mod evident, în perioadele de referință menționate de ANRE în cuprinsul art. 5 și 6 din Metodologie pot apărea modificări în portofoliul de clienți al furnizorului de gaze, și de aceea au fost elaborate prevederile art. 8, menite a acorda furnizorilor de gaze posibilitatea de ajustare a nivelurilor stocurilor minime de gaze naturale aferente titularilor licențelor de furnizare de gaze naturale corespunzător modificării portofoliilor de clienți finali ca urmare a exercitării, de către clienții finali, cu excepția clienților casnici, a dreptului de schimbare a furnizorului de gaze naturale sau ca urmare a încetării contractelor de furnizare de gaze naturale.

În concret, recurenta reclamantă este nemulțumită de faptul că Metodologia nu permite ajustarea stocurilor și pentru modificările survenite în intervalul de timp 1 septembrie 31 octombrie, arătând că în această perioadă a pierdut din portofoliul său clientul S.C. C. S.A. și clientul S.C. B. S.R.L., fără ca această modificare de portofoliu să se reflecte în privința obligației de constituire a stocului pentru ciclul 2015-2016.

Astfel cum a arătat și prima instanță, instanța de control judiciar constată că termenele impuse de art. 8 alin. (1) lit. a) și b) din Metodologie sunt reglementate pentru a da posibilitatea furnizorilor de gaze naturale să/și îndeplinească obligația de înmagazinare dar și pentru a permite ANRE îndeplinirea operațiunilor necesare emiterii ordinului prevăzut de art. 8 alin. (5) din Metodologie.

Argumentele recurentei reclamante, în sensul că obligația de înmagazinare poate fi îndeplinită prin metode alternative precum și cele conform cărora activitatea de înmagazinare se desfășoară oricum până la finele lunii octombrie nu reliefează nelegalitatea prevederilor Ordinului nr. 149 din 11 martie 2015.

În ceea ce privește critica recurentei reclamante, în sensul că în mod greșit a apreciat prima instanță că nu poate cerceta constituționalitatea prevederilor atacate din Metodologia în discuție, întrucât verificare specifică litigiilor de contencios administrativ nu presupune altceva decât conformitatea actului administrativ cu normele superioare în executarea sau organizarea executării acestora a fost emis.

O atare concluzie rezultă din definiția legală a actului administrativ, prevăzută la art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia prin act administrativ se înțelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Cu toate acestea, în mod nejustificat susține recurenta pârâtă că prevederile atacate sunt nelegale întrucât restrâng libertatea economică a furnizorilor de gaze naturale, prin impunerea obligației de înmagazinare pentru clienți care nu mai sunt în portofoliul lor.

Astfel cum s-a arătat mai sus, furnizorii de gaze naturale au, prin lege, obligația de a constitui stocuri de gaze naturale, în vederea asigurării continuității furnizării gazelor naturale, astfel că libertatea economică a acestora este restrânsă prin efectul legii (art. 143 lit. q) din Legea nr. 123/2012

Nu în ultimul rând, este de subliniat faptul că obligația de constituire a stocului minim pentru ciclul 2012-2016, ca de altfel și pentru ciclurile anterioare sau ulterioare, are în vedere cantitățile de gaze naturale furnizate anterior de către titularii licenței de furnizare de gaze naturale, prin urmare este stabilită în raport de activitatea economică proprie a titularului de licență. Aceleași considerente sunt valabile și pentru a concluziona în sensul lipsei de fundament a criticilor vizând încălcarea dreptului de proprietate al furnizorilor de gaze naturale, întrucât nivelurile stocurilor minime pentru furnizori se determină în funcție de activitatea economică a acestora într-un interval anterior.

Cât privește încălcarea principiului nediscriminării, Înalta Curte subliniază, cum și prima instanță a făcut-o, că prevederile art. 8 din Metodologie se aplică tuturor titularilor de licență aflați în ipotezele prevăzute de actul administrativ în discuție. Astfel, prevederile art. 8 alin. (5) din Metodologie obligă ANRE să ajusteze obligațiile de constituire a stocului minim ce revin titularilor licențelor de furnizare de gaze naturale care au comunicat modificări ale portofoliului de clienți finali survenite în interiorul termenelor prevăzute la art. 8 alin. (1).

Prin urmare, nu se poate susține că actul administrativ tratează diferit subiecți de drept aflați în situații identice, pentru a se contura, într-adevăr, caracterul discriminatoriu al normei în analiză.

În aceeași ordine de idei, instanța de control judiciar constată că în mod întemeiat a înlăturat prima instanță argumentele reclamantei, prin care a încercat să demonstreze că actul administrativ încalcă și legislația în domeniul concurenței, fiind de subliniat, din nou, lipsa pertinenței comparației pe care o face recurenta reclamantă între furnizorii de gaze cărora li se aplică prevederile art. 8 alin. (5) lit. a) sau b) din Metodologie și ceilalți furnizori.

În esență, asigurarea unui mediu concurențial presupune, din perspectiva modalității de reglementare a pieței gazelor naturale, elaborarea unor reguli nediscriminatorii, or, așa cum s-a arătat mai sus, nu se poate reține în cauză că Ordinul nr. 149 din 11 martie 2015, cuprinde, prin modalitatea de elaborare a prevederilor art. 8 alin. (1) și art. 8 alin. (5) norme cu efect discriminatoriu.

În fine, nici critica recurentei reclamante la adresa considerentelor primei instanțe, prin care aceasta a arătat că nu sunt aplicabile în cauză prevederile Regulamentului (UE) nr. 994/2010 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 octombrie 2010 privind măsurile de garantare a securității aprovizionării cu gaze naturale, fiind evident că, în raport de obiectul său de reglementare, norma europeană excede domeniului abordat prin ordinul contestat în cauza de față.

Astfel, recurenta reclamantă a invocat, în sprijinul acțiunii sale, încălcarea prevederilor art. 3 alin. (6) din Regulament, acestea vizând măsurile de asigurare a securității aprovizionării conținute în planurile de acțiune preventive și în planurile de urgență.

Potrivit prevederilor art. 6 alin. (3) Regulamentului (UE) nr. 994/2010 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 octombrie 2010, măsurile de asigurare a securității aprovizionării conținute în planurile de acțiune preventive și în planurile de urgență sunt clar definite, transparente, proporționale, nediscriminatorii și verificabile, nu denaturează în mod nejustificat concurența sau funcționarea eficace a pieței interne a gazelor și nu pune în pericol securitatea aprovizionării cu gaze a celorlalte state membre sau a Uniunii în ansamblul său.

În continuare, art. 7 din Regulament statuează în sensul următor: "Autoritatea competentă a fiecărui stat membru, după consultarea întreprinderilor din sectorul gazelor, a organizațiilor relevante care reprezintă interesele consumatorilor casnici și industriali de gaze și a autorității naționale de reglementare, în cazul în care aceasta este diferită de autoritatea competentă, elaborează, fără a aduce atingere alin. (3), la nivel național:

(a)

un plan de acțiune preventiv conținând măsurile necesare pentru reducerea riscurilor identificate, în conformitate cu evaluarea de risc efectuată potrivit articolului 9; și (b)

un plan de urgență conținând măsurile care trebuie luate pentru a elimina sau a limita impactul unei întreruperi a aprovizionării cu gaze, în conformitate cu articolul 10."

Or, potrivit prevederilor H.G. nr. 980/2015, autoritatea competentă pentru punerea în aplicare a Regulamentului este Ministerul Energiei iar prin Ordinul ministrului energiei nr. 7/2016 au fost aprobate Planul de acțiuni preventive și Planul de urgență, astfel că numai examinarea eventualei concordanțe a acestor acte poate fi realizată din perspectiva Regulamentului în discuție și nicidecum Metodologia aprobată de intimata pârâtă prin ordinul contestat în cauza de față.

Față de aceste considerente, constatând că recurenta reclamantă nu a demonstrat nelegalitatea sentinței civile nr. 3897 din 7 decembrie 2016 din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., recursul de față va fi respins ca fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 3897 din 7 decembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 septembrie 2019.