Decizia nr. 899/2019 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — Contract de arendare. Cesionarea de către arendaș arendatorului a sumelor încasate cu titlu de subvenții de la Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a IV-a civilă, sub nr. x/3/2015, la data de 16.02.2015, reclamanta A. SRL a chemat în judecată pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la : a) plata echivalentului în lei al sumei de 57.588,5 Euro reprezentând creanța deținută de doamna B. împotriva A.P.I.A. în cadrul Schemei de Plată Unică pe Suprafață („Creanțele A.P.I.A” sau „Subvențiile”) și cesionată reclamantei prin Contractele de garanție a obligației de plată a arendei rezultate în temeiul Contractelor de arendare : nr. 112/26.11.2013, în cuantum de 22.875,5 Euro; nr. 118/27.02.2014, în cuantum de 25.609,4 Euro; nr. 325/15.11.2013, în cuantum de 9.103,6 Euro; b) plata dobânzii legale aferente sumelor solicitate pe cale principală, la nivelul dobânzii de referință a BNR, aplicabil conform O.G. nr. 13/2011 de la data de 16 octombrie 2014 și până la data introducerii prezentei acțiuni, sumă estimată provizoriu la valoarea de 4.406 lei și, ulterior, până la data plății efective; c) plata tuturor cheltuielilor de judecată efectuate în legătură cu acest proces.

Prin încheierea de ședință din data de 20.05.2015 a fost admisă excepția necompetenței funcționale a secției civile și a fost înaintată cauza spre soluționare Secției a II-a Contencios administrativ și fiscal.

Pe rolul Tribunalului București, Secția a II-a de contencios administrativ și fiscal cauza a fost înregistrată sub nr. x/3/2015* la data de 01.07.2015.

Prin sentința civilă nr. 5304/22.07.2015 pronunțată de această instanță a fost admisă excepția necompetenței funcționale, s-a dispus declinarea cauzei în favoarea Secției a IV-a civilă a Tribunalului București și s-a constatat ivit conflictul negativ de competență, fiind sesizată Curtea de Apel București, Secția contencios administrativ și fiscal în vederea soluționării conflictului.

După stabilirea competenței materiale, cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a IV- civilă la data de 16.03.2016.

La data de 06.04.2016 pârâta a depus la dosar prin serviciul registratură cerere de intervenție forțată a doamnei B. B. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 969/06.07.2016, Tribunalul București, Secția a IV-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A.P.I.A., ca neîntemeiată; a respins acțiunea formulată de reclamanta A. SRL în contradictoriu cu pârâta A.P.I.A. ca neîntemeiată și a respins cererea de intervenție forțată formulată de pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, în contradictoriu cu intervenienta B., ca neîntemeiată. C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A. SRL criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. D. Hotărârea instanței de apel

Prin decizia civilă nr. 1020 din 27.11.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, Sectia a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă A. SRL împotriva sentinței civile nr. 969/06.07.2016, pronunțate de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimată - pârâta A.P.I.A. și intimat-intervenientă B. E. Calea atac împotriva hotărârii instanței de apel

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-reclamantă A. SRL, aducându-i următoarele critici:

Între reclamantă și numita B. s-au încheiat trei contracte de arendare având numerele : 112/26.11.2013, 118/27.02.2014 și 352/15.11.2013, prin care a fost transmisă folosința unei suprafețe totale de 538,21 ha teren agricol în schimbul plății unei arende.

Pentru garantarea plății arendei arendașa a cesionat către reclamantă creanțele deținute împotriva A.P.I.A., acordate în cadrul Schemei de Plată Unică pe Suprafață, prin contractele de cesiune de creanță cu titlu de garanție, care constituie anexa nr. 4 la contractele de arendare.

Cesiunea a fost afectată de o condiție suspensivă negativă care intervenea în cazul în care arendașa nu-și îndeplinea obligația de plată a arendei în maximum 30 de zile de la data la care această din urmă obligație devenea scadentă în raport de termenul și condițiile stabilite în contractul de arendare.

Deși scadența obligației de plată a arendei pentru cele trei contracte, în valoare totală de 57.588,5 Euro, pentru anul agricol 2013, a fost stabilită de părți la data de 15.08.2014, arendașa nu a achitat sumele datorate, astfel încât contractele de cesiune de creanță au devenit eficace, producându-se transferul creanțelor A.P.I.A. din patrimoniul arendașei în cel al reclamantei.

Cu toate că reclamanta a adresat pârâtei - intimate notificarea nr. 5112/14.10.2014, făcând opozabilă cesiunea de creanță, solicitând plata acestei sume până la concurența valorii totale a sumelor datorate cu titlu de arendă, aceasta a refuzat plata.

Hotărârea instanței de apel este greșită, deoarece, deși a considerat că subvenția este transferabilă, potrivit prevederilor art. 43 din Regulamentul (CE) nr. 73/2009, a considerat totuși că reclamanta nu putea dobândi calitatea de cesionar întrucât nu deținea și calitatea de agricultor prevăzută de art. 43 alin. (1) din același regulament.

Tot în sprijinul soluției de respingere a apelului, instanța de apel a reținut că prevederile art. 6 din O.U.G. nr. 125/2006 și ale art. 11 din Regulamentul nr. 1306/2013 ar institui interdicția transferului subvenției, fără să arate care este raportul dintre aceste prevederi legale și prevederile art. 43 din Regulamentul (CE) nr. 73/2009, care permit transferabilitatea.

Hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea principiului contradictorialității și încălcarea dreptului reclamantei la apărare, deoarece instanța de apel și-a întemeiat soluția pe argumente invocate abia în etapa deliberării, din oficiu, fără punerea lor în discuția părților.

Principalul motiv pentru care instanța de apel a respins cererea reclamantei a fost legat de pretinsa lipsă a calității sale de agricultor, deși pârâta nu a invocat acest aspect, iar prima instanță nu l-a reținut, însă instanța de apel nu a pus în discuția părților acest aspect, încălcând astfel dispozițiile art. 14 alin. (4) și alin. (5) C. proc. civ.

Consecința directă a nerespectării principiului contradictorialității a fost încălcarea dreptului la apărare al reclamantei pentru că, altfel, la o simplă observare a extrasului de la Registrul comerțului, s-ar fi putut constata că reclamanta are în obiectul de activitate servicii de natură agricolă și că îndeplinește cerințele impuse de art. 43 din Regulamentul (CE) nr. 73/2009.

În altă ordine de idei, dar legat tot de acest aspect, hotărârea instanței de apel a fost dată cu nerespectarea dispozițiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ., care prevede că părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, or, în speța de față pârâta nu s-a apărat în acest sens nici în fața primei instanței și nici în fața instanței de apel.

Tot în acest sens, instanța de apel a reținut că reclamanta nu ar fi făcut dovada că sumele încasate de arendașă, cu titlu de subvenții A.P.I.A., ar fi fost aferente terenurilor ce au făcut obiectul contractelor de arendare, însă nici această chestiune nu a fost pusă în dezbaterea părților în fața primei instanțe sau a instanței de apel.

Instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În primul rând, instanța de apel a reținut că subvențiile A.P.I.A. ar avea o afectațiune specială, banii proveniți din acestea trebuind a fi folosiți doar pentru cultivarea terenului și obținerea recoltelor, însă nu există nicio dispoziție legală în dreptul UE ori în cel național care să stabilească că sumele provenite din subvenții A.P.I.A. ar avea o destinație specială.

Deși subvențiile plătite de A.P.I.A. au menirea de a încuraja agricultura, plata acestora către agricultori nu este condiționată de folosirea lor în scopuri exclusiv ale agriculturii, fermierul care le încasează putându-le folosi cum dorește, fără a exista vreo restricție în acest sens.

Totodată, prin hotărârea pronunțată, instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 1566 C. civ., privitoare la mecanismul cesiunii de creanță, potrivit cărora cesiunea de creanță este convenția prin care creditorul transmite cesionarului o creanță împotriva unui terț, dar și pe cele ale art. 1578 alin. (1) C. civ., potrivit cărora debitorul este ținut să plătească cesionarului din momentul în care primește o comunicare scrisă a cesiunii, pe suport hârtie sau în format electronic, în care se arată identitatea cesionarului, se identifică în mod rezonabil creanța cedată și se solicită debitorului să plătească cesionarului.

Cum în speța de față cesiunea i-a fost notificată pârâtei, reclamanta a devenit singura persoană față de care aceasta era ținută să plătească subvențiile până la concurența valorii creanței deținute de reclamantă față de debitoarea arendașă.

Hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 6 din O.U.G. nr. 125/2006 și ale art. 11 din Regulamentul nr. 1306/2013, deoarece aceste dispoziții nu stabilesc decât cine este titularul dreptului de încasare a subvențiilor. Oricum, dispozițiile Regulamentului nr. 1306/2013, față de data formulării cererii de acordare a subvențiilor de numita B., nu sunt aplicabile, fiind aplicabile dispozițiile Regulamentului nr. 72/2009.

În nicicun caz nu se poate desprinde concluzia că aceste dispoziții legale reținute de instanța de apel ar nega posibilitatea beneficiarului subvențiilor A.P.I.A. de a cesiona subvențiile încasate. F. Apărările formulate de intimata - pârâtă

La data de 14 martie 2018 intimata-pârâtă A.P.I.A. a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care susținut următoarele :

În primul rând a ridicat excepția inadmisibilității recursului, însă prin încheierea din 28 februarie 2019 instanța de recurs a trecut peste această excepție, admițând în principiu recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei civile nr. 1020 din 27 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 3 lit. c) și d) din O.U.G. nr. 125/2006, A.P.I.A. are ca atribuții autorizarea și executarea plăților autorizate către beneficiari. Cum numita B. este cea care a depus cererea de acordare a plăților în cadrul schemelor de sprijin în agricultură, doar ea are calitatea de fermier beneficiar al sumelor de bani acordate cu titlu de subvenție.

Mai mult, potrivit art. 7 lit. j) din O.U.G. nr. 125/2006, fermierul are obligația să comunice în scris, în termen de 10 zile, către A.P.I.A. orice modificare a datelor declarate în cererea de plată, iar cum între numita B. și reclamantă s-au încheiat respectivele contracte de arendare și de cesiune de creanță, beneficiarei B. îi revenea obligația de a comunica modificarea datelor din cererea de plată.

Totodată, intimata - pârâtă a mai invocat și prevederile art. 11 din Regulamentul (CE) nr. 1290/2005, dar și ale art. 11 din Regulamentul (CE) nr. 1306/2013 (regulament ce l-a înlocuit pe primul), susținând că din conținutul acestor articole ar rezulta că plățile legate de finanțarea programelor de dezvoltare rurală trebuie achitate doar către beneficiari. În plus, din analiza prevederilor art. 6 din O.U.G. nr. 125/2006 ar rezulta faptul că beneficiarii plăților directe în cadrul Schemei de Plată Unică pe Suprafață pot fi doar persoanele care exploatează terenul agricol pentru care solicită plata, arendatorul nebeneficiind de plăți directe pentru terenul arendat.

De altfel, intimata - pârâtă a susținut că a depus la dosarul cauzei o adresă a Direcției Economice, prin care se detaliază cuantumul plăților ce au fost efectuate în contul doamnei B. pentru campaniile agricole 2012, 2013 și 2014 și din care rezultă faptul că A.P.I.A. numai are nicio obligație față de fermierul B.

S-a mai susținut că, dat fiind faptul că respectivele contracte de arendare și de cesiune de creanță sunt înscrisuri sub semnătură privată, nefiind încheiate în formă autentică, acestea nu constituie titlu executorii, neputând fi executate direct de cesionar.

Intimata - pârâtă a mai susținut că înscrisurile denumite „contracte de cesiune de creanță” nu îndeplinesc condițiile ad validitatem , deoarece nu poartă număr de înregistrare și nici data la care au fost încheiate. În plus, sumele plătite beneficiarului nici nu ar putea fi executate silit, deoarece aceste sume reprezintă sprijin financiar nerambursabil, iar potrivit art. 780 alin. (5) C. proc. civ., aceste sume nu sunt supuse executării silite prin poprire, aceeași situație rezultând și din prevederile art. 149 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

În ce privește susținerea recurentei cu privire la faptul că A.P.I.A. a încheiat cu diverse bănci unele convenții în baza adeverinței prin care se atestă faptul că un beneficiar este eligibil la plată, iar beneficiarul primește subvenția de la bancă anterior efectuării plăților la termenele stabilite, s-a susținut că scopul acestor subvenții este acela de a acorda subvențiile mult mai repede pentru fermierii care optează pentru această facilitate. În acest caz subvenția ajunge la fermier mai repede prin intermediul unei bănci, nicidecum la terțe persoane cum este reclamanta.

În ce privește dobânda legală solicitată în conformitate cu prevederile O.G. nr. 13/2011 s-a arătat că o astfel de dobândă nu este datorată, deoarece între A.P.I.A. și reclamantă nu există un contract care să prevadă clauze în acest sens.

În susținerea argumentelor invocate intimata-pârâtă a reamintit o bună parte din argumentele primei instanțe și ale instanței de apel în respingerea cererii introductive, respectiv în respingerea apelului. G. Considerentele instanței de recurs

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile și, respectiv, apărările formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este fondat pentru următoarele considerente :

În primul rând, prin hotărârea dată, instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Astfel, în considerentele deciziei recurate s-a reținut că reclamanta nu a dovedit calitatea sa de agricultor și nici nu a dovedit faptul că sumele încasate de arendaș cu titlu de subvenții A.P.I.A. ar fi fost aferente terenurilor ce au făcut obiectul contractelor de arendare.

Această stare de fapt nu a fost invocată, însă, nici de pârâtă prin întâmpinare și nici nu a fost pusă în discuție în fața primei instanțe, astfel încât a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 14 alin. (4 ) și alin. (5) C. proc. civ., dar și a dispozițiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ., mai ales că pârâta nu a solicitat încuviințarea și administrarea altor probe ce ar fi rezultat din dezbateri.

Instanța de apel a pronunțat hotărârea recurată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Astfel, aceasta a reținut că subvențiile acordate agricultorilor ar avea o afectațiune specială, acești bani trebuind a fi folosiți doar pentru cultivarea terenurilor pentru care s-a acordat subvenția, însă, în realitate nu există nicio dispoziție legală în drepul U.E. ori în cel național care să prevadă acest lucru.

Intimata-pârâtă a susținut că, potrivit prevederilor art. 11 din Regulamentul (CE) nr. 1290/2005, ale art. 11 din Regulamentul (CE) nr. 1306/2013 (care l-a înlocuit pe primul), dar și al prevederilor art. 6 din O.U.G. nr. 125/2006 ar rezulta faptul că beneficiarii plăților directe în cadrul Schemei de Plată Unică pe Suprafață pot fi doar persoanele care exploatează terenul agricol pentru care solicită plata, arendatorul neputând beneficia de plăți directe pentru terenul arendat.

Această afirmație este adevărată, într-adevăr A.P.I.A. are, potrivit dispozițiilor art. 3 lit. c) și d) din O.U.G. nr. 125/2006, atribuții privind autorizarea și executarea plăților autorizate către beneficiari, cum este și numita B. care a depus cererea de acordare a plăților, numai că odată ce s-a constatat că cel ce a depus cererea de acordare a plăților este îndreptățit la această plată, acesta poate face orice dorește cu suma respectivă, inclusiv să o cesioneze.

Este fără îndoială faptul că, potrivit dispozițiilor legale arătate mai sus, beneficiarul sumelor acordate cu titlu de subvenție este doar cel ce cultivă terenurile respective, iar intimata-pârâtă A.P.I.A. are atribuția de a primi, autoriza și executa plățile către cei ce pot beneficia de aceste subvenții, însă, odată stabilit dreptul acestor persoane asupra acestor subvenții, acesta poate dispune în mod liber de sumele respective, neexistând nicio dispoziție legală în dreptul U.E. sau în dreptul național care să stabilească o afectațiune specială pentru sumele respective.

Este adevărat că sumele încasate cu titlu de subvenție pentru fermierii ce cultivă terenurile agricole au menirea de a încuraja agricultorii, însă aceste sume sunt acordate după cultivarea terenurilor respective, deci după ce fermierii au făcut cheltuieli pentru înființarea culturilor din surse proprii și înainte de a-și putea valorifica recolta obținută, pentru a acoperi cheltuielile efectuate, aceste subvenții acordându-se, de obicei, în rate, majoritatea în anul următor celui pentru care s-a depus cererea de acordare a subvențiilor. De regulă, aceste cereri se depun la A.P.I.A. în perioada 1 martie - 15 mai a fiecărui an, iar A.P.I.A., după verificarea documentelor depuse, poate efectua controale în teren pentru verificarea realității celor declarate de fermieri, iar plata se face în rate, începând cu sfârșitul anului respectiv, terminându-se spre mijlocul anului următor.

Acest mecanism impune fermierului necesitatea de a face rost de sume de bani pentru înființarea culturilor și îl pune, de cele mai multe ori, cum a fost cazul și în speța de față, în imposibilitatea de a plăti arenda la termenul stabilit, în situația în care cultivă terenuri arendate.

De aceea, așa după cum a recunoscut chiar intimata - pârâtă A.P.I.A., acesta este obligat de împrejurări să apeleze la împrumuturi bancare, împrumuturi care sunt garantate chiar cu adeverințe eliberate de A.P.I.A. prin care se atestă că persoana respectivă are de încasat subvenții de la A.P.I.A.

Ca atare, din moment ce este acceptată o astfel de situație, nimic nu-l împiedică pe cultivatorul terenurilor să apeleze la împrumuturi de la altă persoană decât o bancă, iar acest împrumut poate fi garantat cu viitoarea subvenție de care urmează să beneficieze fermierul respectiv, neexistând o dispoziție legală care să împiedice acest lucru.

În speță, nu are niciun fel de importanță calitatea de agricultor a arendatorului, ci doar faptul că acesta a încheiat cele trei contracte de arendă cu numita B., plata sumelor datorate cu titlu de arendă fiind garantată prin câte o cesiune de creanță, fiind perfect aplicabile dispozițiile art. 1566 și ale art. 1578 alin. (1) C. civ., pe care instanța de apel le-a aplicat greșit, raportat la starea de fapt.

În realitate, din datele pricinii rezultă, pe de o parte, că arendatorul (recurenta - reclamantă) și arendașa au convenit ca prețul de arendare (contravaloarea acesteia) să fie chiar subvenția ce se încasează de arendașă, iar, pe de altă parte, că neplata contravalorii arenzii la termenul stabilit, adică până la data de 15 august 2014, echivalează cu o creditare a arendașului de către arendator.

Prin urmare, situația de fapt existentă în speță este aceeași cu situația în care arendașul s-ar fi împrumutat la o bancă pentru a-și acoperi cheltuielile cu strângerea recoltei din anul agricol în curs și, respectiv, cu înființarea culturilor viitoare, astfel încât acesta urmează să-și acopere datoriile făcute (în cauza de față la reclamantă) cu banii obținuți din subvenție.

În speța de față trebuie distins între cele două raporturi juridice existente. Pe de o parte, există un raport juridic administrativ între arendașa B. și A.P.I.A., raport în care A.P.I.A. are dreptul de a autoriza și executa plata subvențiilor către arendașă, iar, pe de altă parte, există un raport de natură civilă între recurenta - reclamantă, în calitate de arendator și arendașă, în care părțile au calitatea de cedent (arendașa) și cesionar (arendatorul) cu privire la subvenția cuvenită arendașei.

Ca atare, rolul A.P.I.A. încetează odată cu verificarea dosarului și a realității din teren, raportat la cererea de acordare a subvențiilor formulată de arendașă și stabilirea cuantumului acestora, astfel încât, odată stabilit faptul că arendașa are dreptul la un anumit cuantum de subvenții, nicio dispoziție legală nu împiedică pe intimata - pârâtă să plătească recurentei - reclamante sumele consemnate în contractele de cesiune de creanță din sumele cuvenite arendașei cu titlu de subvenții pentru activități agricole.

Susținerile intimatei - pârâte cu privire la imposibilitatea executării silite a sumelor cuvenite beneficiarului de subvenții agricole nu pot fi reținute, deoarece, în speță, nu este vorba despre o executare silită, ci despre cesiunea de creanță, care are alt regim juridic.

Ca atare, având în vedere cele de mai sus, în baza art. 496 alin. (1) și alin. (2) și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel, care urmează să aibă în vedere cele reținute mai sus, urmând să analizeze și cererea privind dobânda legală solicitată de reclamantă.