ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

ÎCCJ

ÎCCJ, decizie (scj.ro #232847)

CAMERĂ

other

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, decizie (scj.ro #232847) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Ajutor financiar. Documente justificative. Marja de apreciere a Statului Român. Principiul proporționalității

Regulamentului (CE) nr. 73/2009 al Consiliului din 19 ianuarie 2009

O.U.G. nr 125/2006, art. 6 alin. (1)

Înalta Curte reține că

scopul precizat al Regulamentului (CE) nr. 73/2009 al Consiliului din 19 ianuarie 2009 de stabilire a unor norme comune pentru sistemele de ajutor direct pentru agricultori în cadrul politicii agricole comune și de instituire a anumitor sisteme de ajutor pentru agricultori, de modificare a Regulamentelor (CE) nr. 1290/2005, (CE) nr. 247/2006, (CE) nr. 378/2007 și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1782/2003, acela de „a se evita ca terenurile agricole să fie abandonate și pentru a se asigura menținerea lor în bune condiții agricole și de mediu”.

Față de acest aspect, precum și prin raportare la Jurisprudența CJUE, respectiv cauza

C-216/19, WQ împotriva Land Berlin

[1]

, Înalta Curte apreciază că

nu prezintă relevanță pentru legalitatea actelor administrative contestate dovedirea dreptului de proprietate al persoanei ce a consimțit la procesul-verbal de schimb teren, în condițiile art. 1763-1765 C. civ., ci faptul că

exploatarea terenului și existența unui raport juridic de natură a justifica dreptul de folosință asupra terenului ce formează obiectul unei astfel de cereri de sprijin financiar nu sunt contestate. Nu valabilitatea

procesului-verbal de schimb teren, încheiat la data de 24.02.2012 ca și contract de schimb de terenuri, este în discuție, ci caracterul de înscris doveditor al acestui înscris pentru dovedirea dreptului de folosință al recurentei.

I.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1271 din 5 martie 2024

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Cererea de chemare în judecată formulată în dosarul nr. x/54/2016

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, Secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/54/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța în cauză, să dispună anularea procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare, încheiat la data de 26.02.2016, de Direcția Antifraudă, Control Intern și Supracontrol din cadrul A.P.I.A., înregistrat sub nr. x din 29.02.2016 (și sub nr. x din 26.02.2016 la Registratura D.A.C.I.S.) și a deciziei de soluționare a contestației înregistrate sub nr. x din 13.06.2016 (cu nr. de registratură generală x/17.06.2016), precum și constatarea faptului că nu datorează debitele stabilite prin actul de control și menținute prin decizia comisiei de contestații administrative.

I.2. Soluțiile pronunțate în primul ciclu procesual

I.2.1. Curtea de Apel Craiova, Secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 73 din 03.02.2017, a respins cererea de suspendare a cauzei formulată de pârâtă, precum și acțiunea reclamantei.

I.2.2. Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 5916 din 27.11.2019

a admis recursul declarat de reclamantă, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

I.3. Soluțiile pronunțate în al doilea ciclu procesual

I.3.1. Curtea de Apel Craiova, Secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 193 din 23.06.2021, a respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta, care a solicitat casarea acesteia și, în urma rejudecării cauzei, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată, invocând, în esență, următoarele critici:

- În primul motiv de recurs, fondat în drept pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susține faptul că hotărârea judecătorească atacată a fost pronunțată cu încălcarea principiului contradictorialității, dreptului la apărare și dreptului la un proces echitabil, întrucât prima instanță nu a ținut seama de următoarele înscrisuri esențiale în justa soluționare a cauzei: adeverința nr. 911/14.04.2014, emisă de Primăria comunei Grădinile; adeverința nr. 2106/14.04.2014, emisă de Primăria comunei Redea; înscrierea în Registrul agricol al Primăriei comunei Grădinile a suprafeței de 61,89 ha, utilizată/exploatată de S.C. A. S.R.L. în anul de cerere, 2014, tabelul nominal cu proprietarii acestor terenuri, precum și înscrierea în Registrul agricol al Primăriei comunei Redea a suprafeței de 36,85 ha; ordonanța de clasare din 08.01.2021, pronunțată de D.N.A.-Serviciul Teritorial Craiova, în dosarul nr. x/P/2020, din care rezultă că, în perioada 2011-2014, S.C. A. S.R.L. nu a folosit documente sau declarații false, inexacte sau incomplete în vederea obținerii sprijinului agricol; actele din care rezultă persoanele față de care s-a făcut plata arendei și persoana care a efectuat această plată.

- În cel de al doilea motiv de recurs, întemeiat în drept pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta arată faptul că sentința contestată nu este corespunzător motivată, în condițiile în care judecătorul fondului cauzei a procedat doar la preluarea considerentelor expuse în actele administrative deduse judecății.

- În cel de al treilea motiv de recurs, încadrat în drept în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta precizează faptul că sentința contestată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 6 alin. (1), art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006, precum și a art. 4 din Ordinul M.A.D.R. nr. 127/11.06.2012.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs s-a arătat că prima instanță a interpretat și a aplicat greșit prevederile art. 5 și art. 6 din Legea nr. 36/1991, deoarece cedarea terenurilor spre folosință/exploatare s-a făcut de către proprietarii acestora, și nu de către societatea agricolă sau de către persoanele care aveau calitatea de arendași sau arendatori în raport cu aceasta. În concret, inexistența unei cesiuni de arendă sau subarendări este demonstrată și de analiza și interpretarea coroborată a procesului-verbal nr. 120/11.04.2014 și a tabelului nominal cu proprietarii care și-au dat acordul în sensul exploatării suprafeței de teren de 61,89 ha, în campania agricolă dîn anul 2014. În realitate, a existat o relație directă între proprietarii terenurilor și recurentă, în vederea utilizării terenurilor, și a fost achitată plata folosinței acestora direct în bani sau în natură proprietarilor, iar nu societății agricole. Cu alte cuvinte, proprietarii terenurilor au dat în folosință/exploatare suprafața de teren anterior nominalizată către recurentă, aspect care se confirmă și prin faptul că această suprafață, în vederea obținerii sprijinului financiar, nu a fost declarată și solicitată la plată nici de către proprietari, și nici de către Societatea Agricolă B., neexistând astfel nicio supradeclarare/suprapunere la cererile de plată a acestei suprafețe de teren.

În ceea ce privește neregula vizând terenul în suprafață de 36,85 ha, situat pe raza U.A.T.C. Redea, suprafață din care 17,38 ha a făcut obiectul procesului-verbal de schimb teren, încheiat în data de 24.03.2012, între S.C. C. S.A. și S.C. A. S.R.L., iar 20,5 ha a făcut obiectul procesului-verbal de schimb, încheiat în data de 13.09.2012, între aceleași societăți, recurenta arată faptul că aspectele reținute de instanța de fond sunt nelegale. Mai precis, instanța nu a ținut seama de voința părților care au înțeles să facă doar un schimb de folosință a terenurilor în vederea unei exploatări eficiente/comasate a acestora, iar nu un schimb de proprietate, iar această operațiune juridică nu este interzisă de lege.

Recurenta a arătat faptul că, pentru procesul-verbal de schimb din data de 24.03.2012, vizând suprafața de 17,38 ha, instanța de fond și intimata nu au luat în considerare următoarele acte: sentința civilă nr. 4708/14.11.2008, sentința civilă nr. 3005/29.08.2008, acordul de administrare din data de 02.09.2011, contractul de arendare nr. 75/02.05.2012. Aceste înscrisuri demonstrează, pe de o parte, existența suprafeței obiect al procesului-verbal de schimb, iar, pe de altă parte, faptul că, pentru această suprafață, S.C. A. S.R.L. putea să încheie procesul-verbal de schimb de folosință, din moment ce avea încheiat un acord de administrare și un contract de arendă cu proprietarul terenului, dl. D., schimbul urmând să aibă în vedere doar folosința pe o perioadă determinată, fără a implica schimbarea calității de arendaș și a societății obligată la plata arendei.

În ceea ce privește procesul-verbal de schimb din data de 13.09.2012, pentru suprafața de 20,5 ha, instanța de fond nu a analizat următoarele acte: contractul de vânzare-cumpărare nr. 2499/17.07.2009, contractul de vânzare-cumpărare nr. 2496/17.07.2009, contractul de vânzare-cumpărare nr. 2498/17.07.2009, contractul de vânzare-cumpărare nr. 2497/17.07.2009, contractul de vânzare-cumpărare nr. 4231/21.10.2010 și acordul de administrare din data de 07.09.2012, încheiat între S.C. A. S.R.L. și dl. E., pentru administrarea suprafeței de 20,50 ha teren arabil, situat pe raza U.A.T.C. Redea, suprafață rezultată din contractele de vânzare-cumpărare menționate anterior și din care rezultă acordul proprietarului pentru exploatarea acestor suprafețe și încasarea subvențiilor de S.C. A. S.R.L. Aceste înscrisuri demonstrează, pe de o parte, existența suprafeței obiect al procesului-verbal de schimb, iar, pe de altă parte, faptul că, pentru această suprafață, S.C. A. S.R.L. putea să încheie procesul-verbal de schimb de folosință, din moment ce avea încheiat un acord de administrare și contract de arendă cu proprietarul terenului, dl. E., schimbul urmând să aibă loc doar în vederea folosinței pe o perioadă determinată, fără a implica schimbarea calității de arendaș și a societății obligate la plata arendei. Mai mult, urmare a acestui schimb de folosință a terenurilor, în vederea utilizării lor eficiente, nu s-au produs suprapuneri sau supradeclarări de suprafețe, aspect care constituie un argument în plus pentru nelegalitatea sentinței instanței de fond.

În altă ordine de idei, recurenta a arătat că sentința atacată a fost pronunțată cu interpretarea greșită a considerentelor expuse la pct. 52, pct. 54-55, pct. 64 și pct. 66 din hotărârea pronunțată de CJUE în cauza C-61/09, Landkreis Bad Durkheim împotriva Aufsichts-und Dienstleistungsdirektion.

În fine, recurenta a susținut că prima instanță nu a ținut seama nici de aspectele ce au fost consemnate în ordonanța de clasare din data de 08.01.2021, emisă de D.N.A.-Serviciul Teritorial Craiova, în dosarul nr. x/P/2020, din care rezultă că, în perioada 2011-2014, S.C. A. S.R.L. nu a folosit documente sau declarații false, inexacte sau incomplete în vederea obținerii sprijinului agricol.

I.3.2. Prin decizia nr. 670 din data de 8 februarie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/54/2016*, s-a respins recursul declarat de S.C. A. SRL împotriva sentinței nr. 193 din 23 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, Secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

II. Cererea de revizuire și soluția instanței.

Împotriva deciziei nr. 670 din data de 8 februarie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția contencios administrativ și fiscal a formulat cerere de revizuire reclamanta S.C. A. S.R.L., invocând motivul de revizuire prevăzut de art. 21 din Legea nr. 554/2004, motiv fondat pe faptul că la pronunțarea deciziei nr. 670/08.02.2023 a fost încălcat principiul priorității dreptului Uniunii Europene, reglementat de art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României.

Prin decizia nr. 5479/21.11.2023, Înalta Curte a admis cererea de revizuire formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., a desființat decizia nr. 670 din data de 8 februarie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția contencios administrativ și fiscal și a acordat termen pentru judecarea recursului.

În considerentele acestei decizii, Înalta Curte a reținut că prin decizia atacată nu s-a analizat incidența în cauză a jurisprudenței Uniunii Europene, în special a cauzei C-61/09, Landkreis Bad Durkheim împotriva Aufsichts-und Dienstleistungsdirektion, ce a avut ca premisă un litigiu privind luarea în considerare a unor suprafețe pentru stabilirea drepturilor la plată.

În esență, prin această cauză s-a statuat că pentru obținerea sprijinului financiar comunitar:

nu este necesar, pentru a considera că o suprafață agricolă face parte din exploatația agricultorului, ca acesta din urmă să dispună de suprafața respectivă în temeiul unui contract de arendare sau al unui alt tip de contract de închiriere de aceeași natură încheiat cu titlu oneros;

se poate considera că face parte dintr‑o exploatație suprafața care este pusă la dispoziția agricultorului cu titlu gratuit, în schimbul numai al suportării de către acesta din urmă a cotizațiilor datorate asociației profesionale, în vederea unei anumite utilizări pentru o perioadă limitată, cu respectarea obiectivelor privind protecția naturii, cu condiția ca acest agricultor să fie în măsură să utilizeze o astfel de suprafață cu suficientă autonomie pentru activitățile sale agricole în cursul unei perioade minime de zece luni; și că

este lipsită de relevanță în ceea ce privește includerea suprafeței respective în exploatația agricultorului împrejurarea că acesta din urmă este obligat să efectueze în schimbul unei remunerații anumite activități pe seama unui terț, în cazul în care această suprafață este utilizată în același timp de către agricultor în vederea exercitării activității sale agricole în numele și pe seama sa.

A reținut Înalta Curte că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unor argumente esențiale pentru interpretarea sintagmei „la dispoziția sa” (

- a fermierului) asupra suprafețelor de teren înscrise în cererea de plată, argumente precum încălcarea scopului adoptării Regulamentului nr. 79/2003, a dispozițiilor art. 24 alin. (2) din Regulamentul nr. 1307/2013, din care ar rezulta, în susținerea revizuentei, că nu exista obligativitatea existenței unui titlu de proprietate sau a oricărei dovezi a unui drept de utilizare.

S-a reținut de către instanța de revizuire incidența deciziei pronunțate de CJUE în cauza C-216/19, WQ împotriva Land Berlin, în care Curtea a statuat, citând jurisprudența sa anterioară, că: „

statele membre dispun de o marjă de apreciere în ceea ce privește documentele justificative și dovezile pe care trebuie să le ceară de la un solicitant de ajutor în legătură cu suprafețele care fac obiectul cererii sale. Cu toate acestea, exercitarea de către statele membre a marjei lor de apreciere referitoare la dovezile care trebuie prezentate în susținerea unei cereri de ajutor, în special în ceea ce privește posibilitatea de a obliga un solicitant de ajutor să prezinte un titlu juridic valabil care justifică dreptul său de a utiliza suprafețele care fac obiectul cererii sale, trebuie să respecte obiectivele urmărite de reglementarea Uniunii vizată și principiile generale de drept al Uniunii, în special principiul proporționalității

.” (Hotărârea din 24 iunie 2010, Pontini și alții, C‑375/08, punctele 82 și 86).

Pentru a se da deplină eficiență dreptului Uniunii Europene, instanța de revizuire a apreciat că, în prezenta cauză, se impune ca analiza recursului să se facă și prin raportare la această jurisprudență, prin verificarea condițiilor enunțate în cauza C-61/09, Landkreis Bad Durkheim împotriva Aufsichts-und Dienstleistungsdirektion, și a incidenței principiilor enunțate în cauza C-216/19, WQ împotriva Land Berlin, inclusiv a principiului proporționalității, ceea ce impune soluția admiterii cererii de revizuire, cu consecința desființării deciziei atacate și rejudecării recursului, cu aplicarea dreptului Uniunii Europene incident și a jurisprudenței relevante.

III. Rejudecarea recursului

Rejudecând recursul, după admiterea cererii de revizuire, Înalta Curte reține că acesta este fondat.

III.1. Limitele rejudecării cauzei după admiterea cererii de revizuire

Înalta Curte reține că, inițial, motivele de recurs formulate împotriva sentinței civile nr. 193 din 23.06.2021 a Curții de Apel Craiova, Secția de contencios administrativ și fiscal au fost întemeiate în drept pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurenta susținând faptul că hotărârea judecătorească atacată a fost pronunțată cu încălcarea principiului contradictorialității, dreptului la apărare și dreptului la un proces echitabil, întrucât prima instanță nu a ținut seama de înscrisurile esențiale în justa soluționare a cauzei, că sentința contestată nu este corespunzător motivată, în condițiile în care judecătorul fondului cauzei a procedat doar la preluarea considerentelor expuse în actele administrative deduse judecății, și că sentința contestată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 6 alin. (1), art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006, precum și a art. 4 din Ordinul M.A.D.R. nr. 127/11.06.2012.

Decizia prin care a fost admisă cererea de revizuire nu a antamat motivele întemeiate în drept pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, ci doar pe cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reținându-se încălcarea dreptului Uniunii Europene.

Prin urmare, rejudecarea recursului va avea loc doar în limitele criticilor încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs a arătat că prima instanță a interpretat și a aplicat greșit prevederile art. 5 și art. 6 din Legea nr. 36/1991, deoarece cedarea terenurilor spre folosință/exploatare s-a făcut de către proprietarii acestora și nu de către societatea agricolă sau de către persoanele care aveau calitatea de arendași sau arendatori în raport cu aceasta. În concret, inexistența unei cesiuni de arendă sau subarendări este demonstrată și de analiza și interpretarea coroborată a procesului-verbal nr. 120/11.04.2014 și a tabelului nominal cu proprietarii care și-au dat acordul în sensul exploatării suprafeței de teren de 61,89 ha, în campania agricolă dîn anul 2014. În realitate, a existat o relație directă între proprietarii terenurilor și recurentă în vederea utilizării terenurilor și a fost achitată plata folosinței acestora direct în bani sau în natură proprietarilor, iar nu societății agricole. Cu alte cuvinte, proprietarii terenurilor au dat în folosință/exploatare suprafața de teren anterior nominalizată către recurentă, aspect care se confirmă și prin faptul că această suprafață, în vederea obținerii sprijinului financiar, nu a fost declarată și solicitată la plată nici de către proprietari, și nici de către Societatea Agricolă B., neexistând astfel nicio supradeclarare/suprapunere la cererile de plată a acestei suprafețe de teren.

Recurenta a mai arătat faptul că, pentru procesul-verbal de schimb din data de 24.03.2012, vizând suprafața de 17,38 ha, instanța de fond și intimata nu au luat în considerare următoarele acte: sentința civilă nr. 4708/14.11.2008, sentința civilă nr. 3005/29.08.2008, acordul de administrare din data de 02.09.2011 și contractul de arendare nr. 75/02.05.2012, înscrisuri care demonstrează, pe de o parte, existența suprafeței obiect al procesului-verbal de schimb, iar, pe de altă parte, faptul că, pentru această suprafață, S.C. A. S.R.L. putea să încheie procesul-verbal de schimb de folosință, din moment ce avea încheiat un acord de administrare și un contract de arendă cu proprietarul terenului, dl. D., schimbul urmând să aibă în vedere doar folosința pe o perioadă determinată, fără a implica schimbarea calității de arendaș și a societății obligată la plata arendei.

În ceea ce privește procesul-verbal de schimb din data de 13.09.2012, pentru suprafața de 20,5 ha, instanța de fond nu a analizat contractul de vânzare-cumpărare nr. 2499/17.07.2009, contractul de vânzare-cumpărare nr. 2496/17.07.2009, contractul de vânzare-cumpărare nr. 2498/17.07.2009, contractul de vânzare-cumpărare nr. 2497/17.07.2009, contractul de vânzare-cumpărare nr. 4231/21.10.2010 și acordul de administrare din data de 07.09.2012, încheiat între S.C. A. S.R.L. și dl. E., pentru administrarea suprafeței de 20,50 ha teren arabil, situat pe raza U.A.T.C. Redea, suprafață rezultată din contractele de vânzare-cumpărare menționate anterior și din care rezultă acordul proprietarului pentru exploatarea acestor suprafețe și încasarea subvențiilor de S.C. A. S.R.L., înscrisuri ce demonstrează, pe de o parte, existența suprafeței obiect al procesului-verbal de schimb, iar, pe de altă parte, faptul că, pentru această suprafață, S.C. A. S.R.L. putea să încheie procesul-verbal de schimb de folosință, din moment ce avea încheiat un acord de administrare și contract de arendă cu proprietarul terenului, dl. E., schimbul urmând să aibă loc doar în vederea folosinței pe o perioadă determinată, fără a implica schimbarea calității de arendaș și a societății obligate la plata arendei. Mai mult, urmare a acestui schimb de folosință a terenurilor, în vederea utilizării lor eficiente, nu s-au produs suprapuneri sau supradeclarări de suprafețe.

Recurenta a arătat că sentința atacată a fost pronunțată cu interpretarea greșită a considerentelor expuse la pct. 52, pct. 54-55, pct. 64 și pct. 66 din hotărârea pronunțată de CJUE în cauza C-61/09, Landkreis Bad Durkheim împotriva Aufsichts-und Dienstleistungsdirektion.

III.2. Soluția instanței de recurs în rejudecare.

În limitele criticilor încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că sentința contestată a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 6 alin. (1), art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006, precum și a art. 4 din Ordinul M.A.D.R. nr. 127/11.06.2012.

Instanța de control judiciar constată întrunite cerințele impuse de cazul de casare analizat, recursul fiind fondat pentru următoarele considerente:

Conform prevederilor art. 6 din O.U.G. nr. 125/2006 pentru aprobarea schemelor de plăți directe complementare, care se acordă în agricultură începând cu anul 2007, și pentru modificarea art. 2 din Legea nr. 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere în agricultură, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 139/2007, cu modificările ulterioare (forma în vigoare în perioada de referință):

(1) Beneficiarii plăților directe în cadrul Schemei de plată unică pe suprafață pot fi persoanele fizice și/sau juridice care exploatează terenul agricol pentru care solicită plata, în calitate de proprietari, arendași, concesionari, asociați administratori în cadrul asociațiilor în participațiune, locatari sau altele asemenea.

(2) Arendatorul, concedentul și/sau locatorul nu beneficiază de plăți directe pentru terenul arendat, concesionat și/sau închiriat.

”

Potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (1) lit. f) din același act normativ, pentru a beneficia de acordarea de plăți în cadrul schemelor de plată unică pe suprafață, solicitanții trebuie să fie înscriși în Registrul fermierilor, administrat de Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, să depună cerere de solicitare a plăților la termen și să îndeplinească mai multe condiții generale, printre care și aceea ca să prezinte documentele necesare care dovedesc dreptul de folosință și să poată face dovada că utilizează terenul pentru care s-a depus cererea, iar, potrivit art. 7 alin. (5) din același act normativ (forma în vigoare la data depunerii cererii de plată), documentele care dovedesc dreptul de folosință și documentele din care reiese utilizarea terenului agricol se stabilesc prin ordin al ministrului agriculturii, pădurilor și dezvoltării rurale și se prezintă la solicitarea reprezentanților Agenției de Plăți și Intervenție pentru Agricultură.

În aplicarea acestui din urmă text, dispozițiile art. 4 din Ordinul nr. 246/2008 privind stabilirea modului de implementare, a condițiilor specifice și a criteriilor de eligibilitate pentru aplicarea schemelor de plăți directe și plăți naționale directe complementare în sectorul vegetal, pentru acordarea sprijinului aferent măsurilor de agromediu și zone defavorizate, prevăd:

„

(1) Documentele doveditoare solicitate producătorului agricol, conform art. 7 alin. (1) lit. f) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 125/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 139/2007, cu modificările ulterioare, privind dreptul de folosință a terenului agricol sunt, după caz, titlul de proprietate sau alte acte doveditoare ale dreptului de proprietate asupra terenului, contractul de arendare, contractul de concesiune, contractul de asociere în participațiune, contractul de închiriere, contractul de comodat, înscrisuri sub semnătură privată

și alte acte care fac dovada utilizării terenului,

cum ar fi adeverința eliberată de primărie, conform înscrisurilor din registrul agricol.

(2) Contractele de arendare menționate la alin. (1) vor respecta prevederile art. 1.836 - 1.850 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare. Contractele de arendare încheiate înaintea intrării în vigoare a noului Cod civil continuă să își producă efectele până la data încetării de drept.”

Din analiza dispozițiilor normative anterior citate, instanța de control judiciar reține faptul că solicitantul plăților directe în cadrul schemei de plată unică pe suprafață trebuie să probeze îndeplinirea cumulativă a două condiții:

exploatarea terenului

și

existența unui raport juridic de natură a justifica dreptul de folosință asupra terenului ce formează obiectul unei astfel de cereri de sprijin financiar

În cuprinsul procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x din 29.02.2016 nu s-a contestat îndeplinirea condiției referitoare la exploatarea celor două terenuri de către societatea recurentă, ci doar lipsa documentelor care să probeze dreptul de folosință asupra acestor terenuri agricole.

Înalta Curte reține că este necontestat în cauză că niciunul din documentele depuse de recurentă la data depunerii cererii de plată nu întrunește condițiile pentru a fi considerat un contract de arendare. Astfel, contractul de arendare este un contract sinalagmatic, cu titlu oneros, solemn, este o varietate a contractului de locațiune, având ca obiect bunuri agricole, reglementat de Noul Cod civil prin dispozițiile art. 1836-1850, care prevăd încheierea contractului de arendare în formă scrisă, sub sancțiunea nulității absolute, și faptul că, sub sancțiunea unei amenzi civile stabilite de instanța de judecată pentru fiecare zi de întârziere, arendașul trebuie să depună un exemplar al contractului la consiliul local în a cărui rază teritorială se află bunurile agricole arendate, pentru a fi înregistrat într-un registru special.

Examinarea legalității actului administrativ contestat impune analiza documentelor prezentate de beneficiar în dovedirea dreptului de folosință în sensul dispozițiilor legale incidente în cauză, în vigoare la data depunerii cererii de plată, iar existența acestora în sensul dispozițiilor legale menționate conduce la concluzia că, în mod greșit, s-a stabilit că sprijinul financiar a fost acordat nelegal, contrar susținerilor recurentei-pârâte.

Situația de fapt reținută chiar de recurenta-pârâtă prin procesul-verbal de constatare, încheiat și de instanța de fond din probele administrate, confirmă nelegalitatea actelor administrative contestate și faptul că sprijinul financiar a fost legal acordat de către recurenta-pârâtă, raportat la dispozițiile O.U.G. nr. 125/2006 și ale Ordinului M.A.D.R. nr. 246/2008.

Atât în ceea ce privește beneficiarii plăților directe în cadrul Schemei de plată unică pe suprafață, care pot fi, potrivit art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006, persoanele fizice și/sau persoanele juridice care exploatează terenul agricol pentru care solicită plata, în calitate de proprietari, arendași, concesionari, asociați administratori în cadrul asociațiilor în participațiune, locatari sau altele asemenea, cât și în ceea ce privește documentele care dovedesc dreptul de folosință și utilizarea terenului, conform dispozițiilor art. 4 din Ordinul nr. 246/2006, care prevăd documentele doveditoare solicitate producătorului agricol, enumerările nu sunt limitative, au caracter exemplificativ, din modalitatea de reglementare rezultând faptul că scopul urmărit de legiuitor a fost acela ca sprijinul financiar pentru dezvoltare rurală, finanțat din Fondul european pentru agricultură și dezvoltare rurală, să fie acordat producătorilor agricoli care fac dovada că au folosința licită a terenurilor agricole, în raport și de situația juridică a acestora, nu le folosesc în mod nelegal sau abuziv și le utilizează în mod efectiv.

În acest sens, trebuie avut în vedere și scopul precizat al Regulamentului (CE) nr. 73/2009 al Consiliului din 19 ianuarie 2009 de stabilire a unor norme comune pentru sistemele de ajutor direct pentru agricultori în cadrul politicii agricole comune și de instituire a anumitor sisteme de ajutor pentru agricultori, de modificare a Regulamentelor (CE) nr. 1290/2005, (CE) nr. 247/2006, (CE) nr. 378/2007 și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1782/2003, acela de „a se evita ca terenurile agricole să fie abandonate și pentru a se asigura menținerea lor în bune condiții agricole și de mediu”.

Este, de asemenea, de menționat hotărârea pronunțată de CJUE în cauza C-216/19, WQ împotriva Land Berlin, în care se arată următoarele:

”34. Constatând în același timp că expresia „la dispoziția sa” nu este definită în această prevedere, trebuie arătat că nici art. 24 din Regulamentul nr. 1307/2013, nici vreo altă dispoziție din reglementarea Uniunii nu impune ca un titlu de proprietate sau orice dovadă a unui drept de utilizare să fie prezentate în susținerea unei cereri de alocare de drepturi la plată pentru a se stabili că hectarele eligibile declarate sunt la dispoziția solicitantului.

35.

Curtea a statuat deja în această privință că

(Hotărârea din 24 iunie 2010, Pontini și alții, C‑375/08, punctele 82 și 86).”

Tot astfel, acest fapt rezultă chiar din modificările succesive ale dispozițiilor care reglementează modalitatea de dovedire a dreptului de folosință și de utilizare a terenurilor agricole, în cursul perioadei în care O.U.G. nr. 125/2006 și Ordinul M.A.D.R. nr. 246/2008 au fost în vigoare, ceea ce impun dispozițiile legale fiind ca beneficiarii să probeze existența unui raport juridic care să justifice dreptul de folosință, esențială fiind exploatarea agricolă legitimă și concretă a terenului ce face obiectul unei cereri de ajutor financiar, aspecte care rezultă în cauză din situația de fapt.

De altfel, este de observat faptul că, atât prin actele administrative contestate, cât și prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă face trimitere la condițiile generale pe care trebuie să le îndeplinească un solicitant pentru a beneficia de acordarea de plăți în cadrul Schemei de plată unică pe suprafață, prevăzute la art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006, și nu analizează situația de fapt raportat la dispozițiile art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006 și art. 4 din Ordinul M.A.D.R. nr. 246/2006, care reglementează în concret beneficiarii plăților directe în cadrul Schemei de plată unică pe suprafață și documentele doveditoare solicitate acestora.

Astfel, pentru suprafața de teren de 61,89 ha, situată pe raza comunei Grădinile, județul Olt

recurenta a depus următoarele înscrisuri:

procesul-verbal nr. 120 din 11.04.2002, prin care Societatea Agricolă B. îi „

predă teren arabil, în suprafața de 61,89 ha

” pentru exploatarea agricolă și încasarea subvenției pentru acest teren agricol;

tabelul nominal cu acordul membrilor asociați și suprafețele de teren utilizate de către recurentă în campania 2014 și până la finalizarea contractelor de arendă;

tabelul nominal cu plata arenzii către membrii asociați ai Societății Agricole B.;

adeverința nr. 911 din 14.04.2014, eliberată de primăria comunei Grădinile, în care se consemnează faptul că recurenta figurează în registrul agricol cu terenul de 61,89 ha

în baza procesului-verbal nr. 120 din 11.04.2002

Susținerea că, prin semnarea procesului-verbal nr. 120 din 11.04.2002, Societatea Agricolă B. s-ar fi procedat la subarendarea suprafeței de teren aflate în discuție, ceea ce contravine dispozițiilor art. 1847 C. civ., text ce prevede interdicția subarendării totale sau parțiale, sub sancțiunea nulității absolute, nu poate fi reținută, de vreme ce recurenta nu a susținut existența unui contract de arendă valabil, ci doar existența unor documente suficiente în dovedirea dreptului de folosință, în sensul dispozițiilor legale incidente în cauză, text ce nu condiționează acordarea sprijinului de existența unui contract de arendă valabil.

Mai mult, dispozițiile art. 4 din Ordinul nr. 246/2008 includ expres în categoria documentelor doveditoare

și alte „înscrisuri sub semnătură privată

și alte acte care fac dovada utilizării terenului

cum ar fi adeverința eliberată de primărie conform înscrisurilor din registrul agricol”.

Faptul că documentul prezentat în cauză, respectiv procesul-verbal nr. 120 din 11.04.2002, nu constituie contract de arendare nu conduce la concluzia că actele administrative, prin care s-a apreciat că nu s-a făcut dovada dreptului de folosință, sunt legale, raportat la situația de fapt concretă, astfel cum a fost prezentată anterior, din care rezultă documentele privind exploatarea de către reclamantă a suprafeței de 61,89 ha, suprafață cu care recurenta figurează înscrisă inclusiv în registrul agricol.

Pentru suprafața de teren de 17,38 ha, situată pe raza comunei Redea, județul Olt, recurenta a depus următoarele înscrisuri:

procesul-verbal de schimb teren, încheiat la data de 24.02.2012, prin care S.C. A. S.R.L. oferă la schimb suprafața de 17,38 ha, deținută în proprietate către S.C. C. S.A., care oferă la schimb spre a fi lucrată o altă suprafața de 17,38 ha (fără a se specifica care este titlul cu care aceasta din urmă o deține);

procesul-verbal de schimb teren, încheiat la data de 13.09.2012, din care rezultă faptul că dl. E. are în proprietate suprafața de teren de 17,38 ha, pe care oferă la schimb către S.C. C. S.A., care dă la schimb spre a fi lucrată suprafața de teren de 20,50 ha;

acordul de administrare din data de 07.09.2012, prin care dl. E. dă în administrare recurentei suprafața de teren de 20,50 ha până la întocmirea contractului de arendă;

contractul de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 2160 din 03.10.2013 la Biroul Individual Notarial F.;

contractul de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 221 din 10.10.2013 la același biroul notarial;

contractul de arendare nr. 214 din 28.10.2013, încheiat între recurentă, în calitate de arendaș, și dl. E., în calitate de arendator, pentru terenul în suprafață de 111,95 ha, situat în extravilanul localității Redea, jud. Olt.

În mod nelegal, s-a reținut de către instanța fondului, cu privire la terenul aflat în discuție, că recurenta nu a aprobat deținerea legală a acestuia în vederea exploatării, după cum impune cadrul normativ aplicabil în speță, în condițiile în care înscrisul intitulat „proces-verbal de schimb teren încheiat la data de 24.02.2012” nu poate materializa o convenție de schimb imobiliar, deoarece părțile contractante nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenurilor date la schimb, în condițiile art. 1763-1765 C. civ.

Nu prezintă relevanță pentru legalitatea actelor administrative contestate dovedirea dreptului de proprietate al persoanei ce a consimțit la procesul-verbal de schimb teren, în condițiile art. 1763-1765 C. civ., ci faptul că exploatarea terenului și existența unui raport juridic de natură a justifica dreptul de folosință asupra terenului ce formează obiectul unei astfel de cereri de sprijin financiar nu sunt contestate. Nu valabilitatea procesului-verbal de schimb teren încheiat la data de 24.02.2012, ca și contract de schimb de terenuri, este în discuție, ci caracterul de înscris doveditor al acestui înscris pentru dovedirea dreptului de folosință al recurentei.

Or, sunt necontestate exploatarea suprafeței în temeiul acestui înscris și dreptul de folosință exercitat în fapt în temeiul acesteia.

Tot astfel, în cazul convenției intervenite între recurentă și S.C. C. S.A. sunt lipsite de relevanță prevederile art. 1847 C. civ., care sancționează cu nulitatea absolută subarendarea bunului imobil, de vreme ce imposibilitatea de a califica această convenție ca și contract de arendă nu lipsește convenția de valența sa probatorie în privința dreptului de folosință asupra suprafeței de teren.

Pentru toate aceste motive

în mod greșit s-a apreciat de către pârâtă, prin actele administrative contestate, și de către instanța de fond, prin soluția pronunțată, că sprijinul financiar în cadrul schemelor de plată unică pe suprafață a fost acordat necuvenit, întrucât nu s-ar fi făcut dovada dreptului de folosință, în cauză fiind îndeplinite condițiile generale de eligibilitate impuse de normele de drept material care reglementează acordarea schemelor de plăți directe în agricultură, dispozițiile art. 6 alin. (1) și art. 7 alin. (1) lit. f) și alin. (5) din O.U.G. nr. 125/2006 și art. 4 din Ordinul M.A.D.R. nr. 246/2008, considerente pentru care procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare. încheiat la data de 26.02.2016 de Direcția Antifraudă, Control Intern și Supracontrol din cadrul A.P.I.A., înregistrat sub nr. x din 29.02.2016, prin care s-a stabilit că reclamanta nu are dreptul la acordarea sprijinului financiar, și decizia de soluționare a contestației înregistrată sub nr. x din 13.06.2016 sunt nelegale.

IV. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru aceste considerente, fiind incident motivul de casare invocate de recurenta-reclamantă, prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul, a casat sentința atacată și, rejudecând, a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, și a anulat decizia de soluționare a contestației înregistrate sub nr. x din 13.06.2016 și procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare, încheiat la data de 26.02.2016 de Direcția Antifraudă, Control Intern și Supracontrol din cadrul A.P.I.A., înregistrat sub nr. x din 29.02.2016.

[1]

Prin care Instanța Europeană reține faptul că

§ Cauze similare