ÎCCJ, Decizia nr. 98/2017

Prin acțiunea disciplinară înregistrată pe rolul secției pentru judecători în materie disciplinară sub nr. x/J/2016, Inspecția Judiciară a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare („Legea nr. 303/2004”), pârâtei A., judecător în cadrul Judecătoriei Câmpulung, cu privire la săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. c) din aceeași lege. II. Hotărârile instanței de disciplină;

Prin Încheierea din 4 mai 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/J/2016, instanța de disciplină a respins excepția nulității actului de sesizare a Consiliului Superior al Magistraturii, cu motivarea că sesizarea din oficiu s-a realizat în condițiile art. 10 alin. (6) din Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecție, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1027/2012, cu modificările ulterioare (denumit în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „Regulamentul lucrărilor de inspecție”), fiind semnată de inspectorul-șef adjunct care, la data de 16 octombrie 2015, îl înlocuia de drept pe inspectorul șef, aflat în concediu de odihnă, în condițiile art. 8 lit. k) din același Regulament.

Prin Hotărârea nr. 14/J din 8 iunie 2016, Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea disciplinară menționată la pct. 1. III. Recursurile declarate în cauză; A. Recursul declarat de reclamanta Inspecția Judiciară; 1. Împotriva hotărârii menționate la pct. 3, a declarat recurs Inspecția Judiciară, invocând motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. 2. În cadrul unei prime critici, recurenta Inspecția Judiciară susține că, în speță, conduita judecătorului de a nu da curs solicitării avocatului transmise atât prin jandarm, cât și prin grefierul de ședință, respectiv de a nu lua cauza în camera de consiliu înaintea începerii ședinței de judecată, deși ora pentru care părțile au fostă citate era cu mult depășită, a fost contrară dispozițiilor art. 438 C. proc. civ. și a fost transformată într-un reproș public la adresa avocatului, magistratul acreditând ideea că părțile nu au posibilitatea de a valorifica dispozițiile privind pronunțarea unei hotărâri prin care se încuviințează învoiala părților. 3. Apărarea judecătorului în sensul că avocatul, dacă ar fi dorit luarea cauzei în camera de consiliu, ar fi trebuit să solicite preschimbarea termenului de judecată, nu poate fi acceptată în considerarea faptului că legiuitorul nu a stabilit obligația de preschimbare a termenului de judecată în situația în care se urmărește încheierea unei tranzacții în ziua ședinței de judecată, dar în afara orarului de desfășurare a acesteia. În condițiile în care art. 438 C. proc. civ. nu prevede obligația de a se face dovada urgenței și față de motivul invocat de avocat în considerarea stării de sănătate a părții, judecătorul, în virtutea rolului activ și pentru îndeplinirea actului de justiție cu bună-credință, potrivit art. 22 alin. (7) C. proc. civ., ar fi trebuit să solicite actele doveditoare ale urgenței, ceea ce nu s-a întâmplat, încheierea de ședință, notele din caietul grefierului și înregistrarea audio a ședinței neevidențiind o solicitare de acest gen. Argumentul judecătorului cercetat în sensul că prezența reprezentantului Ministerului Public a condus la luarea cauzelor cu participarea acestuia, nu poate fi primită, deoarece starea de excepție cum este cea invocată de avocat ar fi putut conduce la o manifestare din partea președintelui de complet cel puțin precaută și atentă din perspectiva stării de sănătate a unei dintre părți, în sensul luării dosarului cu prioritate, chiar și în prezența procurorului.

Recurenta Inspecția Judiciară susține că, din toate probele administrate, rezultă că atenția președintelui de complet a fost de a disciplina avocatul în fața întregii săli de ședință pentru demersul realizat fără nicio preocupare legată de aflare a stării reale de sănătate a părții.

Printr-o a doua critică formulată, recurenta Inspecția Judiciară afirmă că în mod greșit instanța de disciplină a reținut că cererea de abținere formulată de judecător în temeiul art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ. nu are caracter șicanator.

Raportat la dispozițiile art. 43 alin. (2) și (3) C. proc. civ. și art. 98 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375/2015, recurenta Inspecția Judiciară arată că, din probatoriul administrat, nu rezultă data la care judecătorul cercetat a formulat cererea de abținere în dosarul în discuție. Totodată, se afirmă că, în raport cu data de 28 octombrie 2015, când a luat cunoștință de faptul că Inspecția Judiciare s-a sesizat din oficiu cu privire la aspectele invocate de petenta B. în sesizarea clasată pentru lipsa semnăturii, și data de 16 noiembrie 2015, când a fost soluționată cererea de abținere, a trecut un interval de timp care nu se circumscrie noțiunii „de îndată”. Sub acest aspect, recurenta susține că aspectele declarate de judecătorul cercetat în sensul că a formulat cererea de abținere și în considerarea faptului că partea nu se conformase obligațiilor la termenul anterior, sunt în contradicție cu conținutul cererii de abținere în care se menționează că a fost formulată în considerarea faptului că avocata Popescu Brândușa a formulat împotriva sa sesizare la Inspecția Judiciară.

Printr-o a treia serie de critici, recurenta Inspecția Judiciară arată că, în contextul discuțiilor purtate cu avocatul, refuzul judecătorului cercetat de a lua act de tranzacția depusă de părți în ședința publică, sub pretextul existenței unei neconformități procedurale, precum și impunerea unor obligații neexplicitate cu privire la actele dosarului, ar putea pune sub semnul îndoielii buna-credință ce ar trebui să caracterizeze măsurile dispuse de magistrat în cadrul unei proceduri judiciare. Sub acest aspect, recurenta susține că judecătorul cercetat a avut un comportament incompatibil cu respectul ce trebuie să fie manifestat de magistrat în exercitarea atribuțiilor specifice funcției sale, a avut un mod de exprimare inadecvat statutului de magistrat, făcând afirmații ce nu aveau legătură cu cadrul solemn al ședinței, a avut un mod de exprimare categoric, cu accente de reproș, chiar dacă s-a folosit un ton scăzut, ceea ce demonstrează că scopul magistratului a fost de a atrage atenția avocatului și de a-l mustra în fața întregii săli pentru demersul inițiat anterior ședinței de judecată. Acceptând chiar și situația în care avocatul nu ar fi respectat normele procedurale ce reglementează modalitatea de depunere a cererilor adresate instanței, totuși pârâta judecător trebuia să își exprime nemulțumirea folosind un ton și un limbaj adecvate funcției exercitate. Mai susține recurenta că demersul avocatului trebuia să fie analizat și apreciat de pârâta judecător raportat la faptul că partea pe care avocatul o asista avea o problemă de sănătate, iar ora de începere a ședinței de judecată fusese depășită cu aproximativ 3 ore, fără ca părțile din dosare să fie încunoștințate cu privire la ora de începere.

Subsumat aceleiași critici, recurenta susține că judecătorul cercetat a punctat, ironic și persiflant, faptul că avocatul are studii juridice, ceea ce presupune o altă conduită procesuală decât cea abordată, iar aprecierile pur personale ale pârâtei referitoare la pregătirea profesională a avocatului au excedat cadrului legal ce reglementează conduita magistratului. Se afirmă că afirmațiile judecătorului au fost percepute de avocat ca fiind jignitoare, ofensatoare, cu atât mai mult cu cât au fost făcute în ședință publică, în prezența altor persoane, justițiabili și colegi avocați. În contextul susținerilor prezentate, recurenta apreciază că afirmațiile pârâtei judecător formulate pe un ton superior, autoritar, pe alocuri arogant cu privire la pregătirea profesională a avocatului au fost de natură a leza demnitatea acestuia.

Recurenta susține că atitudinea judecătorului cercetat ulterioară ședinței de judecată conturează comportamentul șicanatoriu și nedeontologic față de avocata B..

În acest sens, recurenta Inspecția Judiciară arată că, față de cererea din 13 octombrie 2015 formulată de avocat și de partea pe care o reprezenta pentru eliberarea unei copii a înregistrării audio a ședinței de judecată din 12 octombrie 2015, întemeiată pe dispozițiile art. 163 alin. (8) din Regulamentul aprobat din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 212 din 18 iunie 2009, judecătorul cercetat a dispus, prin rezoluție, precizarea temeiului de drept și limitele vizate. Deși, potrivit art. 22 alin. (4) C. proc. civ., judecătorul are obligația de a da sau restabili calificarea juridică a oricărei cereri, chiar dacă temeiul de drept invocat de parte este greșit, judecătorul cercetat a procedat la verificarea temeiul de drept invocat și a constatat că acesta viza reglementări ale Consiliului Superior al Magistraturii din Moldova, situație în care a inițiat o corespondență neoportună cu partea, solicitând lămuriri cu privire la temeiul de drept. Modalitatea în care pârâta judecător a procedat ulterior acestei constatări este relevantă din perspectiva reținerii ca nedemne a atitudinii adoptate. Se mai arată că, la aceeași dată - 13 octombrie 2015 - pârâta a întocmit adresă către Baroul Argeș, prin care aducea la cunoștință demersurile efectuate de avocata B., raportându-se la dispozițiile art. 4.3 din Codul deontologic al avocaților din Uniunea Europeană, art. 40 din Legea 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat și art. 229 din Statutul profesiei de avocat. Constatând că cererea inițială nu a fost soluționată, la data de 16 octombrie 2015 doamna avocat B. a formulat o cerere similară, în vederea obținerii copiei înregistrării audio, copia nefiind comunicată până la data finalizării cercetării disciplinare. B. Recursul declarat de pârâta A.; 1. Împotriva Încheierii din 4 mai 2016, pronunțată de secția pentru judecători în materie disciplinară, a Consiliului Superior al Magistraturii în Dosarul nr. x/J/2016, a declarat recurs incident pârâta judecător A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 raportat la art. 466 alin. (4) și art. 461 C. proc. civ., solicitând casarea încheierii atacate și, pe cale de consecință, casarea Hotărârii nr. 14/J din 8 iunie 2016 și respingerea acțiunii disciplinare pentru nulitatea acesteia, iar, în situația în care se va constata că acțiunea disciplinară nu este lovită de nulitate, înlăturarea considerentelor conform cărora comportamentul său a fost neadecvat și poate constitui element de apreciere a activității profesionale în procedura reglementată de lege. 2. Recurenta A. expune argumente în sensul că actele de cercetare disciplinară sunt nule, întrucât cercetarea a fost declanșată în mod nelegal, iar unul dintre inspectorii judiciari a devenit incompatibil prin exprimarea unei opinii certe, neîndoielnice, anterior efectuării actelor de cercetare prealabilă. 3. Cu referire la declanșarea verificărilor prealabile, recurenta afirmă că a fost realizată cu încălcarea prevederilor art. 10 alin. (3) din Regulamentul lucrărilor de inspecție, în baza unei petiții care a fost clasată, cu consecința invalidării tuturor susținerilor din cuprinsul său, ulterior fiind întocmit un proces-verbal de sesizare din oficiu pentru faptele descrise în sesizarea clasată. Arată recurenta că, după 90 de zile de la data sesizării din oficiu, prin Rezoluția din 13 ianuarie 2016 s-a dispus începerea cercetării disciplinare, iar apoi, prin Rezoluția din 02 martie 2016, s-a dispus exercitarea acțiunii disciplinare cu mențiunea că sesizarea din oficiu privește aspectele semnalate de petenta Brândușa Doina Popescu, situație care contravine sesizării din oficiu, deoarece sesizarea din oficiu și sesizarea prin petiția formulată de un petent sunt incompatibile. 4. Inspectorii judiciari, contrar interdicției prevăzute de Regulamentul lucrărilor de inspecție, au luat în considerare o petiție pentru care presupusul petiționar nu și-a asumat răspunderea realității faptelor descrise. Susține recurenta că vătămarea sa derivă din faptul că, în situația în care acțiunea disciplinară va fi respinsă, îi este împiedicat accesul la o acțiune în despăgubiri împotriva avocatei B. pentru prejudiciul material și moral cauzat prin formularea petiției. 5. Sesizarea din oficiu este nulă pentru că nu este avizată de inspectorul șef, conform art. 10 alin. (6) din Regulamentul lucrărilor de inspecție, ci tot de către inspectorul care a întocmit-o, iar din procesul-verbal nu rezultă nici numele și nici funcția celui care aplică semnături, cu consecința dificultății de identificare a atribuțiilor sale în vederea verificării legalității sesizării. 6. Instanța de disciplină a omis să analizeze care sunt consecințele concrete ale modului de aplicare a prevederilor art. 10 alin. (6) din Regulamentul lucrărilor de inspecție. Avizarea de către inspectorul șef a procesului-verbal de sesizare din oficiu nu este o simplă formalitate, ci urmărește verificarea legalității sesizării din oficiu înainte de declanșarea unor activități costisitoare și cu impact negativ asupra magistratului cercetat. De aceea, nu pot fi confundate calitatea de inspector care se sesizează din oficiu cu calitatea de șef care avizează această sesizare, iar, în speță, sesizarea din oficiu a fost avizată de cel care a întocmit-o, ceea ce atrage nulitatea întregii proceduri disciplinare. 7. În ceea ce privește incompatibilitatea inspectorului judiciar care a efectuat cercetarea disciplinară, recurenta susține că acesta și-a exprimat opinia cu privire la abaterile disciplinare chiar în cuprinsul Rezoluției din 13 ianuarie 2016, fiind incidente dispozițiile art. 7 alin. (1) din Regulamentul lucrărilor de inspecție prin raportare la art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în condițiile în care aparența de imparțialitate este la fel de importantă ca și imparțialitatea. În susținere, recurenta afirmă că, prin Rezoluția din 13 ianuarie 2016, inspectorul judiciar a stabilit situația de fapt rezultată din verificările prealabile, a considerat că unele aprecieri ale președintelui de complet sunt în contradicție cu dispozițiile regulamentare, a afirmat că judecătorul a suprimat dreptul părții de a depune un înscris în ședință publică și a statuat cu privire la prelungirea nejustificată a procedurii judiciare prin modalitatea de exercitare a rolului activ de către magistrat și prin formularea cu întârziere a cererii de abținere. Astfel fiind, recurenta afirmă că, încă de la momentul întocmirii Rezoluției din 13 ianuarie 2016, inspectorul judiciar a stabilit caracterul imputabil al faptelor cercetate, fiind prefigurat caracterul formal al activităților ulterioare în cadrul exercitării acțiunii disciplinare. În absența unor reglementări specifice în cuprinsul Regulamentului lucrărilor de inspecție se putea da eficiență dispozițiilor în materie de recuzare sau puteau fi valorificate prevederile art. 10 alin. (3) din același Regulament, în aplicarea cărora inspectorul șef trebuia să desemneze un alt inspector pentru efectuarea cercetării prealabile, întrucât actele de cercetare prealabilă, fiind efectuate de către un inspector judiciar care își exprimase deja opinia, sunt lovite de nulitate. Recurenta expune critici cu privire la cercetarea prealabilă, arătând că aceasta a durat doar două zile și reflectă lipsa de interes pentru audierea martorilor, tocmai pentru a nu răsturna opinia formată în cadrul cercetării prealabile. Totodată, recurenta critică motivarea instanței de disciplină conform căreia inspectorul șef a respins cererea de recuzare, iar judecătorul cercetat nu a formulat obiecțiuni cu privire la modalitatea în care s-a desfășurat cercetarea judecătorească și apreciază că instanța de disciplină avea atribuția de a verifica legalitatea modului de soluționare a cererii prin care a invocat - în cursul cercetării disciplinare - incompatibilitatea inspectorului judiciar. 8. Cu privire la cererea de înlăturare a unor considerente din hotărârea atacată și substituirea lor cu proprii considerente ale instanței de recurs, recurenta susține că, din probatoriul administrat, rezultă că a avut un comportament adecvat, care nu poate să constituie nici măcar criteriu de apreciere profesională negativă, astfel cum se menționează în hotărârea instanței de disciplină. Totodată, recurenta afirmă că instanța de disciplină a omis să constate comportamentul provocator al avocatei B. Sub acest aspect, recurenta expune critici cu privire la modul în care a procedat avocatul, de natură a genera sentimentul lipsei de respect față de lege, față de instanță și față de rigorile conduitei deontologice. IV. Procedura de filtrare a recursului; 1. Recursul fiind de competența Înaltei Curți, a fost urmată procedura de filtrare prevăzută de art. 493 C. proc. civ., iar, prin Încheierea din 27 februarie 2017, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., Completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată pe fond la data de 27 martie 2017. 2. În condițiile în care recurenta A. a invocat, prin întâmpinare, excepția nulității recursului declarat de Inspecția Judiciară, cu susținerea că motivarea recursului nu corespunde cerințelor art. 486 C. proc. civ., în sensul că nu sunt decelate criticile care se subsumează pct. 6, respectiv pct. 8 de la alin. (1) al art. 488 C. proc. civ. și având în vedere că, în procedura de filtrare, completul de filtru a constatat îndeplinirea cerințelor de admisibilitate a recursurilor formulate, nu poate fi primită excepția nulității recursului declarat de Inspecția Judiciară, reiterată de apărătorul recurentei în ședința publică. V. Considerentele Înaltei Curți; 1. Conform art. 499 C. proc. civ., în contextul factual prezentat în hotărârea atacată, analizând criticile cuprinse în cererile de recurs prezentate la pct. III, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele arătate în continuare. A. În ceea ce privește recursul declarat de reclamanta Inspecția Judiciară; 1. În cauză, pârâtei judecător îi este imputată săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, constând în „atitudinile nedemne în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu față de colegi, celălalt personal al instanței sau parchetului în care funcționează, inspectori judiciari, avocați, experți, martori, justițiabili ori reprezentanții altor instituții”. 2. Sub aspectul laturii obiective a abaterii disciplinare, instanța de disciplină a reținut că, prin prisma probatoriului administrat, este necesar a se constata că magistratul a avut o atitudine nedemnă în exercitarea atribuțiilor de serviciu - în sensul de atitudine cu conotații negative, care nu se situează la înălțimea așteptărilor, nevrednică, de neiertat, dezonorantă - iar, sub aspectul laturii subiective, atitudinea nedemnă este necesar a se demonstra că a fost asumată de magistrat în mod conștient și voit sau acceptat. 3. Cu just temei, a apreciat instanța de disciplină că se circumscriu noțiunii de „atitudine nedemnă” acele manifestări comportamentale de o anumită gravitate contrare standardelor de conduită stabilite prin legi și regulamente în sarcina magistraților. 4. Din perspectiva abaterii disciplinare analizate, în mod corect instanța de disciplină a reținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 90 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 și art. 5 alin. (2) lit. b) și lit. d) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375/2015 coroborate cu art. 14 și art. 17 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/2005. 5. În jurisprudența Completului de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a reținut că dispozițiile art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004 se completează cu dispozițiile art. 4 din aceeași lege, precum și faptul că, în Codul deontologic, un întreg capitol reglementează „Demnitatea și onoarea profesiei de judecător sau procuror”, prezentând relevanță prevederile menționate la punctul anterior. 6. În sensul celor reținute de instanța de disciplină, pârâtei i se reproșează, în principal, modul de exprimare folosit în comunicarea cu avocata B., modalitatea de aplicare a dispozițiilor procedurale în privința cererilor formulate de avocat în contextul unei invocate probleme de sănătate a părții reprezentate, precum și modul de exercitare a atribuțiilor specifice funcției ulterior ședinței de judecată, conduită apreciată de Inspecția Judiciară ca fiind șicanatorie și nedemnă. 7. Raportat la criticile formulate de recurenta Inspecția Judiciară, Înalta Curte reține că aspectele imputate pârâtei cu privire la modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor procedurale ale art. 22 alin. (7), art. 86 și art. 438 C. proc. civ. nu pot forma obiectul cercetării disciplinare, cu precădere din perspectiva abaterii disciplinare ce formează obiectul judecății, care vizează atitudinea magistratului, iar nu aspecte ce țin de interpretarea și/sau aplicarea dispozițiilor legale. Este de reținut că asemenea aspecte pot forma eventual obiectul cercetării din perspectiva abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004 în cuprinsul lit. b) („încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilități și interdicții privind judecătorii și procurorii”), lit. h) („nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile”), lit. i) („nerespectarea îndatoririi de a se abține atunci când judecătorul sau procurorul știe că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abținerea sa, precum și formularea de cereri repetate și nejustificate de abținere în aceeași cauză, care are ca efect tergiversarea judecății”), lit. o) („nerespectarea în mod grav sau repetat a dispozițiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor”) sau lit. t) (coroborat cu art. 99 1 alin. (1) și (2) din aceeași lege). 8. Criticile recurentei referitoare la formularea cererii de abținere de către pârâtă prin nesocotirea elementului circumstanțial „de îndată” prevăzut de art. 42 alin. (2) și (3) C. proc. civ. raportat la momentul la care pârâta a luat cunoștință de faptul că Inspecția Judiciară s-a sesizat din oficiu cu privire la aspectele invocate de avocata B. într-o sesizare clasată pentru lipsa semnăturii, nu pot fi primite. 9. În principal și suplimentar față de argumentele avute în vedere de instanța de disciplină, în limitele acțiunii disciplinare deduse judecății, Înalta Curte reține că, din perspectiva respectării normelor procedurale menționate referitoare la cazurile de incompatibilitate, legalitatea modului în care pârâta a înțeles să formuleze cererea de abținere nu poate fi analizată în cadrul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, ce formează obiectul învestirii instanței de disciplină, în condițiile în care abaterea disciplinară constând în „încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilități și interdicții” este reglementată de art. 99 lit. b) din aceeași lege și nu îi este imputată magistratului cercetat. 10. Contrar susținerilor recurentei Inspecția Judiciară și în deplin acord cu instanța de disciplină, Înalta Curte reține că nu are caracter șicanator cererea de abținere formulată de pârâtă, având în vedere cu precădere faptul că, prin modul în care a procedat, pârâta a dat eficiență dispozițiilor procedurale referitoare la incompatibilități, iar cererea de abținere a fost admisă, fiind astfel asigurată respectarea principiului imparțialității.

Pentru aceste argumente, criticile recurentei nu sunt de natură a contura existența unei atitudini nedemne în sensul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004.

În ceea ce privește criticile referitoare la modul în care pârâta s-a adresat avocatului în ședință publică, Înalta Curte împărtășește aprecierea instanței de disciplină în sensul că nu poate fi circumscris abaterii disciplinare în discuție comportamentul judecătorului cercetat în exercitarea atribuțiilor specifice funcției, întrucât limbajul, tonul și aserțiunile reliefate de probatoriul administrat nu sunt de natură a crea unor observatori rezonabili percepția unei depășiri a puterii pe care legea o conferă magistratului.

În acest sens, din analiza dialogului purtat în ședința publică între magistrat și avocat nu pot fi decelate elemente care să demonstreze temeinicia criticilor și susținerilor recurentei, care prezintă un semnificativ element de subiectivitate în apreciere, predominant în sensul percepției avocatului, și care nu își găsesc suport în realitatea obiectivă a modului în care judecătorul a procedat în ședința publică. În condițiile în care îi revenea obligația de a gestiona întreaga ședință de judecată, tonul, limbajul și conținutul dialogului pe care judecătorul l-a purtat cu avocatul din perspectiva respectării dispozițiilor procedurale în contextul cererilor formulate în cauza respectivă, chiar pe fondul stării de sănătate invocate a părții pe care o reprezenta, nu pot primi conotațiile negative propuse de recurentă. Obiter dictum, în condițiile în care miza diferendului judiciar nu mai prezenta o semnificație deosebită pentru părți din moment ce se prefigura încheierea unei tranzacții, se poate aprecia în mod rezonabil că puteau fi identificate și efectuate chiar de către avocat alte demersuri procedurale de natură a permite protejarea stării de sănătate a părții pe care o reprezenta și care ar fi făcut posibilă preîntâmpinarea situației care a generat declanșarea prezentului litigiu disciplinar.

Cu privire la susținerile recurentei referitoare la modul în care pârâta și-a exercitat atribuțiile în privința cererii de eliberare a copiei înregistrării audio a ședinței de judecată din 12 octombrie 2015, în mod corect a reținut instanța de disciplină că demersurile judecătorului pentru ca partea să precizeze temeiul de drept al cererii formulate se circumscriu dispozițiilor legale procedurale, în condițiile în care magistratul a constatat că cererea a fost întemeiată pe dispozițiile unei hotărâri a Consiliului Superior al Magistraturii din Republica Moldova, conduita profesională a magistratului neputând fi calificată drept șicanatorie. Sub acest aspect, este de observat faptul că dispozițiile art. 22 alin. (4) teza întâi C. proc. civ., invocate de recurentă, conform cărora „judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire”, se completează cu prevederile tezei a doua a aceluiași text de lege care prevăd expres că, într-o asemenea situație, „judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă”, ipoteză căreia i se circumscrie modul în care a procedat magistratul cercetat.

Împrejurarea că judecătorul a adus la cunoștința baroului constatările sale referitoare la modul în care avocatul și-a îndeplinit profesia nu reflectă o atitudine nedemnă ori șicanatorie a magistratului, atât timp cât probatoriul administrat nu relevă elemente care să contureze o conduită a magistratului contrară așteptărilor, nevrednică, de neiertat ori dezonorantă. Acest demers al magistratului nu este interzis de dispozițiile legale și nu poate fi considerat șicanatoriu în condițiile în care a fost un demers singular, permis de dispozițiile legale. În altă ordine de idei, susținerile recurentei nu pot fi primite nici din perspectiva faptului că demersul judecătorului este similar demersului efectuat de avocat prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare, situații care, pentru identitate de rațiune, presupun aceeași abordare. B. În ceea ce privește recursul declarat de pârâta A.; 1. Referitor la susținerile recurentei privind nulitatea sesizării din oficiu, se reține că instanța de disciplină a apreciat în mod corect faptul că Inspecția Judiciară s-a sesizat din oficiu cu respectarea dispozițiilor art. 10 alin. (6) din Regulamentul Inspecției Judiciare, conform cărora „Sesizarea din oficiu (…) se realizează pe baza procesului-verbal întocmit de inspectorul-șef sau a procesului-verbal întocmit de inspectorul judiciar și avizat de șeful direcției corespunzătoare și de inspectorul-șef”. 2. Criticile formulate de recurentă nu pot fi primite în condițiile în care nu a fost identificat un text de lege sau din regulament care să prevadă interdicția sesizării din oficiu cu privire la fapte menționate într-o sesizare adresată Inspecției Judiciare care a fost clasată pentru lipsa semnăturii. 3. Sub acest aspect, se cuvine a fi menționat faptul că, atâta timp cât art. 47 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 prevede expres faptul că, în ipoteza clasării sesizării pentru lipsa semnăturii, petentul poate formula o nouă sesizare cu respectarea condițiilor impuse de lege, nu poate fi primită susținerea recurentei în sensul că soluția de clasare a sesizării pentru lipsa semnăturii paralizează dreptul Inspecției Judiciare de a se sesiza din oficiu. 4. Pe de altă parte, este de observat faptul că recurenta invocă încălcarea dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Regulamentul lucrărilor de inspecție prin prisma faptului că sesizarea formulată de avocata B. a fost clasată pentru lipsa semnăturii, iar, la baza sesizării din oficiu, a fost avută în vedere situația de fapt identificată în baza indiciilor expuse în sesizarea clasată. Or, dispozițiile respective reglementează trei ipoteze de clasare a sesizării, respectiv: (i) când nu este semnată; (ii) când nu conține datele de identificare ale autorului; (iii) când nu conține indicii cu privire la identificarea situației de fapt care a determinat sesizarea. În cauză, probatoriul administrat relevă faptul că, deși a fost clasată pentru lipsa semnăturii, sesizarea conținea indicii cu privire la identificarea situației de fapt care a determinat sesizarea, acestea fiind avute în vedere cu ocazia sesizării din oficiu în condițiile în care nu a fost indicat un text de lege sau de regulament care să interzică o asemenea posibilitate. 5. Criticile recurentei referitoare la nelegalitatea avizării sesizării din oficiu de către inspectorul-șef adjunct sunt infirmate de dispozițiile regulamentare. În condițiile în care este necontestat faptul că, la data semnării sesizării din oficiu, inspectorul șef se afla în concediu de odihnă, în mod legal inspectorul-șef adjunct a avizat sesizarea din oficiu în calitatea sa de înlocuitor de drept al inspectorului șef, conform dispozițiilor art. 69 alin. (4) lit. e) din Legea nr. 317/2004, reluate în cuprinsul art. 8 lit. k) din Regulamentul de organizare și funcționare a Inspecției Judiciare, aprobat prin Ordinul inspectorului-șef al Inspecției Judiciare nr. 24/2012. 6. Referitor la susținerile prin care recurenta tinde să demonstreze situația de incompatibilitate a inspectorului judiciar, se reține, pe de o parte, că cererea formulată sub acest aspect de către judecătorul cercetat a fost respinsă prin rezoluția inspectorului șef, iar pe de altă parte, că magistratul cercetat a semnat procesul-verbal de finalizare a cercetării disciplinare fără a formula obiecțiuni. Totodată, se constată că susținerile recurentei nu se circumscriu dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Regulamentul lucrărilor de inspecție, care se referă la asigurarea caracterului imparțial și independent al activității, prin interdicția impusă inspectorilor judiciari de a efectua cercetarea disciplinară sau orice alte lucrări care privesc judecători sau procurori din cadrul instanțelor ori parchetelor unde inspectorul a funcționat, situație care nu este incidentă în cauză. 7. În raport cu împrejurările prin prisma cărora recurenta invocă situația de incompatibilitate a inspectorului judiciar, prezintă relevanță și dispozițiile art. 27 alin. (2) din Regulamentul Inspecției Judiciare, care statuează faptul că, având în vedere caracterul administrativ al procedurii, nu se poate recuza inspectorul judiciar care efectuează cercetarea disciplinară, iar inspectorul-șef poate dispune redistribuirea lucrării (din oficiu sau la cererea motivată a inspectorului judiciar care efectuează cercetarea disciplinară, a persoanei cercetate ori a autorului sesizării) în ipoteza în care, față de calitatea persoanei cercetate, imparțialitatea cercetării disciplinare ar putea fi afectată, împrejurare care însă nu a fost evidențiată în prezenta cauză. 8. Totodată, se reține că, în considerarea caracterului administrativ al procedurii disciplinare desfășurate de Inspecția Judiciară, care nu se circumscrie activității de judecată specifice unei instanțe judecătorești, nu sunt aplicabile dispozițiile Codului de procedură civilă referitoare la situația de incompatibilitate generată de exprimarea anterioară a părerii cu privire la soluție în cauza repartizată spre judecare. 9. Din perspectiva pretinsei incompatibilități a inspectorului judiciar, dispozițiile art. 10 alin. (3) din Regulamentul lucrărilor de inspecție, invocate de recurentă, nu prezintă relevanță, întrucât reglementează ipotezele de clasare a sesizărilor care nu sunt semnate de petenți, care nu conțin datele de identificare ale autorului sau indicii cu privire la identificarea situației de fapt care a determinat sesizarea. 10. Cu privire la cererea de înlăturare a unor considerente din hotărârea atacată și substituirea lor cu proprii considerente ale instanței de recurs, Înalta Curte constată că, prin considerentele hotărârii atacate, nu este conferită o conotație negativă modului în care pârâta a exercitat atribuțiile specifice funcției de judecător. Sub acest aspect, instanța de disciplină a remarcat faptul că, nefiind îndeplinite condițiile răspunderii disciplinare din perspectiva art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, modul în care pârâta a exercitat atribuțiile specifice funcției de judecător în contextul factual analizat poate fi potențial analizat în cadrul procedurii de evaluare a activității profesionale prin prisma obligației de rezervă ce incumbă magistraților. Însă, considerentele instanței de disciplină nu au conotația și nu impun o apreciere negativă în privința activității profesionale a magistratului, iar considerațiile instanței de disciplină nu sunt obligatorii în cadrul procedurii reglementate de Regulamentul privind evaluarea activității profesionale a judecătorilor și procurorilor. 11. Raportat la criticile recurentei, Înalta Curte, analizând considerentele hotărârii atacate, constată că acestea nu relevă o apreciere eronată a situației de fapt ori o dezlegare greșită a unei probleme de drept de natură a-l prejudicia pe magistratul cercetat în sensul dispozițiilor art. 461 alin. (2) C. proc. civ. 12. În ceea ce privește susținerile recurentei referitoare la omisiunea instanței de disciplină de a constata comportamentul provocator al avocatei B., Înalta Curte reține că instanța de disciplină a fost învestită cu soluționarea acțiunii disciplinare exercitate împotriva unui magistrat, nefiind învestită cu analiza conduitei avocatului. Totodată, se cuvine a fi menționat faptul că, în sensul dispozițiilor art. 461 alin. (2) C. proc. civ. referitoare la calea de atac ce „vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greșite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea”, instanța analizează considerentele existente în cuprinsul hotărârii, iar nu lipsa din hotărâre a unor considerente dorite de parte ori, potrivit celor invocate de recurentă, omisiunea instanței de a conferi valoare unor apărări în sensul dorit de una dintre părțile litigante. 13. Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 51 din Legea nr. 317/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate în cauză.