ÎCCJ, Decizia nr. 83/2018

Prin acțiunea disciplinară înregistrată sub nr. x/P/2016 pe rolul Secției pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecția Judiciară a solicitat aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare ("Legea nr. 303/2004"), pârâtei A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Călărași, pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de 99 lit. s) și lit. t) din aceeași lege. II. Hotărârea instanței disciplinare

Prin Hotărârea nr. 8P din 28 iunie 2017, secția pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, a admis acțiunea disciplinară formulată de Inspecția Judiciară și, în baza art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004, a aplicat pârâtei A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Călărași, sancțiunea disciplinară constând în excluderea din magistratură pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. s) teza a doua și lit. t) teza întâi din aceeași lege.

Pentru a pronunța această soluție, instanța disciplinară a reținut, în esență, considerentele arătate în continuare.

În Dosarul nr. x/2015, pârâta procuror a dispus, prin ordonanță, punerea în mișcare a acțiunii penale față de suspectul B. pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită. Ordonanța emisă de pârâta procuror a fost infirmată prin ordonanța emisă de prim-procurorul parchetului, cu ocazia examinării din oficiu a legalității și temeiniciei măsuri dispuse, cu motivarea că argumentele pe baza cărora procurorul de caz a fundamentat măsura de punere în mișcare a acțiunii penale nu au nicio susținere probatorie. Ulterior, cauza a fost declinată în favoarea Direcției Naționale Anticorupție, care, prin rechizitoriu, a dispus clasarea față de suspectul B., motivat de inexistența unor probe care să ateste comiterea faptelor reținute în sarcina suspectului. Din analiza materialului probator administrat în cauză și cu precădere a probelor invocate expres de procuror în motivarea ordonanței de punere în mișcare a acțiunii penale, precum și din motivarea soluției de infirmare a ordonanței de către procurorul ierarhic superior, respectiv a soluției de clasare dispusă de Direcția Națională Anticorupție, rezultă că procurorul A. a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale fără a administra nicio probă din care să rezulte săvârșirea infracțiunii de dare de mită, argumentele invocate de procuror în sprijinul măsurii luate fiind simple presupuneri și aprecieri subiective, întemeiate pe distorsionarea sau interpretarea contrară raționamentului logico-juridic a probelor existente cu privire la ceilalți suspecți cercetați în cauză sau dând o semnificație neveridică sau chiar imaginară datelor și informațiilor obținute în cauză.

În Dosarul nr. x/2014, pârâta procuror a emis ordonanța prin care a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale față de suspectul C. pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, iar, ulterior, a întocmit rechizitoriul prin care a dispus trimiterea în judecată a inculpaților D. și C. pentru săvârșirea infracțiunilor de luare de mită. Examinând legalitatea și temeinicia actului de trimitere în judecată, prim-procurorul parchetului a dispus, prin ordonanță, infirmarea rechizitoriului și a ordonanței de punere în mișcare a acțiunii penale față de numitul C., reținând că măsurile dispuse nu se întemeiază pe probe, ci pe simple supoziții și interpretări personale ale procurorului. Cauza a fost restituită procurorului în vederea efectuării urmăririi penale și soluționării cu respectarea dispozițiilor legale. Fără a mai efectua niciun act de urmărire penală, pârâta procuror a dispus din nou punerea în mișcare a acțiunii penale și a emis un nou rechizitoriu prin care a dispus trimiterea în judecată a celor doi inculpați pentru comiterea faptelor reținute în rechizitoriul inițial. Rechizitoriul a fost supus potrivit art. 328 alin. (1) C. proc. pen. verificării, sub aspectul legalității și temeiniciei, prim-procurorului adjunct al parchetului, care, prin ordonanță, a dispus infirmarea rechizitoriului și a ordonanței emise de pârâtă prin care a fost pusă în mișcare acțiunea penală față de numitul C. Soluția de infirmare a fost motivată pe faptul că procurorul de caz și-a întemeiat acuzațiile pe simple supoziții și interpretări personale care nu-și găsesc temeiul în materialul probator administrat în cauză. Deși cauza a fost restituită procurorului A., ulterior a fost preluată, potrivit art. 325 C. proc. pen., de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și apoi a fost declinată competența în favoarea Direcției Naționale Anticorupție, care, prin ordonanță, a dispus clasarea cauzei față de numitul C. Analizând respectarea dispozițiilor procesual penale din perspectiva existenței probelor necesare luării măsurii de punere în mișcare a acțiunii penale și de trimitere în judecată a numitului C., se reține că atât prin ordonanțele de punere în mișcare a acțiunii penale, cât și în cele două rechizitorii procurorul s-a raportat, pentru a-și argumenta măsurile dispuse, la susținerile și declarațiile denunțătorului, la declarațiile martorului E. și la convorbirile telefonice purtate între denunțător și numitul C.

Din perspectiva abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza întâi raportat la art. 991 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, instanța disciplinară a reținut că, în circumstanțele expuse anterior, pârâta procuror a dispus actele procesuale și procedurale încălcând cu rea-credință dispozițiile art. 4, art. 5, art. 8, art. 99 alin. (1), art. 100 alin. (1), art. 285 alin. (1) și art. 309 alin. (1) din C. proc. pen. Sub aspectul laturii subiective, instanța disciplinară a reținut că, potrivit probatoriului administrat, pârâta procuror a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale fără a administra nicio probă din care să rezulte săvârșirea infracțiunii și, de asemenea, a dispus inculparea și trimiterea în judecată în lipsa oricărei probe, iar după infirmarea celor două acte procesuale de către primul-procuror, în perioada în care acesta se afla în concediu, fără să administreze nicio probă nouă, a dispus din nou inculparea și trimiterea în judecată, încălcând dispozițiile procedurale menționate anterior, interpretând cu rea-credință aceste dispoziții legale și acceptând vătămarea persoanelor trimise în judecată.

Urmarea vătămătoare a faptelor comise de procurorul A. s-a reflectat în încălcarea gravă a drepturilor procesuale recunoscute de lege persoanelor trimise în judecată, în calitate de inculpați, fără ca măsurile să se fundamenteze pe un material probator administrat în condițiile legii, fiind încălcat dreptul la un proces echitabil care impune efectuarea unei urmăriri penale corecte și imparțiale. Totodată, a reținut instanța disciplinară că pârâta nu se poate prevala de principiul independenței procurorului, consacrat de art. 64 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

În cauză, nu se poate vorbi însă, despre o operațiune de interpretare a probelor administrate în cele două cauze penale, în baza unui raționament logico-juridic, întrucât măsurile dispuse sunt bazate pe interpretări personale și presupuneri ce au distorsionat starea de fapt, ceea ce a condus la reținerea unor fapte și împrejurări neveridice, fără corespondent în materialul probator administrat în cauză. Conduita procurorului nu s-a limitat la o simplă încălcare a unor norme procedurale, ci la alterarea gravă a rezultatului investigației penale efectuate cu privire la cele două persoane urmărite penal, respectiv inculparea și trimiterea în judecată fără ca acuzațiile să fie fundamentate pe probe.

Circumscris abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004, instanța disciplinară a reținut că, în limitele controlului efectuat, pot fi supuse cercetării administrative numai acele acte care încalcă în modul cel mai flagrant normele dreptului, fără nici cea mai mică justificare sau care alterează în mod grav realitatea, în pofida oricărei evidențe a probelor.

Sub aspectul laturii obiective, a reținut instanța că, din analiza motivării actelor judiciare emise de pârâta procuror, rezultă că argumentația care a fundamentat măsurile de punere în mișcare a acțiunii penale față de numiții B. și C. și de trimitere în judecată a celui din urmă, s-a bazat pe o interpretare eronată și subiectivă a probelor privind alte persoane cercetate, pe o necorelare logică între conținutul și semnificația reală a probelor și existența faptelor imputate celor două persoane cercetate. Astfel, în locul probelor corect interpretate, pârâta procuror a apelat la presupuneri și interpretări personale, la distorsionarea stării de fapt, la reținerea unor fapte și împrejurări imaginare care nu-și găseau temeiul în materialul probator existent în cauză. Prin această manieră de motivare, pârâta procuror a ajuns la deturnarea realității faptelor, luând față de persoanele cercetate măsuri procesuale în contradicție cu probele administrate și cu dispozițiile procesual penale aplicabile în cauză. Sub aspect subiectiv, pârâta procuror a acționat cu intenție, din verificările efectuate rezultând că aceasta a avut reprezentarea modului în care a înțeles să motiveze actele judiciare analizate, urmarea vătămătoare constând în afectarea prestigiului justiției și a demnității funcției de magistrat, în subminarea încrederii justițiabililor în calitatea actelor judiciare întocmite de procurori, în încălcarea dreptului recunoscut celor două persoane cercetate la o instrucție penală corectă și imparțială. III. Recursul declarat împotriva hotărârii instanței disciplinare

Împotriva hotărârii menționate la pct. 2 a declarat recurs pârâta A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Călărași, formulând critici circumscrise motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Printr-o primă serie de critici, recurenta-pârâtă susține că hotărârea instanței de disciplină este nelegală, ca urmare a respingerii, prin Încheierea din 22 martie 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/2016, a excepției nulității absolute parțiale a acțiunii disciplinare, invocată prin prisma absenței procesului-verbal de sesizare din oficiu în privința abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004, soluția pronunțată fiind rezultatul greșitei interpretări a dispozițiilor art. 10 alin. (6) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1027/2012 ("Regulamentul lucrărilor de inspecție"), care prevăd în mod neechivoc faptul că sesizarea din oficiu se realizează pe baza procesului-verbal întocmit de inspectorul-șef sau a procesului-verbal întocmit de inspectorul judiciar și avizat de șeful direcției corespunzătoare și inspectorul-șef. Recurenta susține că, la dosarul cauzei, nu se regăsește procesul-verbal de sesizare din oficiu cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. s) Legea nr. 303/2004 și jurisprudența Secției pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, reprezentată de Hotărârea nr. 6P din 25 iunie 2014.

Printr-o a doua serie de susțineri, recurenta-pârâtă critică hotărârea instanței de disciplină sub aspectul greșitei aplicări a normelor de drept material, afirmând că în mod greșit s-a reținut că este permisă o ingerință de natură disciplinară în actele procurorului și se poate recunoaște o competență de cercetare disciplinară a conduitei unui procuror prin prisma lucrărilor sale profesionale, fiind posibilă sancționarea calității actului procurorului în corelație cu cantitatea probelor pentru o argumentație deficitară, speculativă și fără să existe probe din care să reiasă aspectele expuse în actele de urmărire penală.

Afirmă recurenta că, în dosarele în care a fost procuror de anchetă (Dosarele nr. x/2014 și nr. y/2015) a aplicat legea, probele din cauzele respective nu au fost criticate de cei în drept, iar ambele soluții de infirmare a ordonanței de punere în mișcare a acțiunii penale și rechizitoriului au fost emise ca urmare a unui control ierarhic, ex officio, inițiat de prim-procuror, fără a exista o sesizare în acest sens din partea persoanelor față de care a fost pusă în mișcare acțiunea penală. Sub acest aspect, recurenta susține că infirmarea actelor de urmărire penală nu a avut un temei juridic conturat, raportându-se la dispozițiile art. 309 alin. (1) C. proc. pen., deși singurul remediu era cel cuprins în art. 304 C. proc. pen.

Raportat la aspectele reținute de instanța de disciplină în sensul că la dosar nu existau probe care să contureze existența faptelor, imputându-i-se că a speculat, a avut în vedere probe imaginare și care nu ar fi avut conținutul reținut, recurenta-pârâtă invocă încălcarea principiului independenței procurorului și susține că instanța disciplinară nu avea competența de a decide dacă există probe suficiente sau dacă nu există probe, întrucât cele două căi de cenzură a conduitei procurorului nu se contopesc, ci sunt paralele. În acest sens, recurenta invocă Decizia nr. 48 din 27 februarie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, cu referire la următoarele aspecte: interpretarea probelor ține de modul în care se formează propria convingere, care este supus doar cenzurii de legalitate și temeinicie în cadrul controlului jurisdicțional, iar nu pe calea contenciosului disciplinar; în cauza respectivă s-a reținut că procurorului îi era imputată o conduită fără a putea fi indicate dispozițiile procedurale care îl obligă să procedeze într-un anumit fel; aplicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 194/2014 în ceea ce privește diferențele dintre măsura disciplinară și măsura procesuală.

Totodată, recurenta critică faptul că instanța de disciplină a luat în examinare probele, astfel cum au fost comentate de procurorul ierarhic, fără a face o examinare nemijlocită a ansamblului probator, și a comentat teoretic problema răspunderii disciplinare a procurorului pentru modul de interpretare a probelor, respectiv pentru faptul că prin modul, pretins defectuos, de emitere a actelor de punere în mișcare a acțiunii penale și rechizitoriului, ar fi comis o gravă neglijență. Or, susține recurenta că nu poate fi angajată răspunderea disciplinară cu privire la modul în care procurorul exercită activități jurisdicționale (punerea în mișcare a acțiunii penale și emiterea actului de sesizare), ci doar atunci când comite fapte de natură să afecteze prestigiul justiției sau abateri de la îndatoririle de serviciu, respectiv atunci când, prin actele realizate în exercitarea funcției, încalcă obligații și îndatoririi profesionale precis stabilite.

În subsidiar, recurenta-pârâtă critică modul de individualizare a sancțiunii disciplinare, solicitând aplicarea unei sancțiuni mai ușoare, având în vedere că are o vechime de peste 20 ani în funcția de procuror și faptul că nu a mai fost sancționată disciplinar. IV. Apărările intimatei Inspecția Judiciară

Intimata-reclamantă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea, ca temeinică și legală, a hotărârii atacate. V. Derularea procedurii judiciare în fața instanței de recurs

Recursul fiind de competența Înaltei Curți, a fost urmată procedura de filtrare prevăzută de art. 493 C. proc. civ., iar, prin Încheierea din 29 ianuarie 2018, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., Completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată pe fond la data de 23 aprilie 2018. VI. Considerentele Înaltei Curți

Conform art. 499 C. proc. civ., analizând criticile formulate de recurenta-pârâtă A., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele arătate în continuare.

Criticile formulate de recurenta-pârâtă cu privire la greșita respingere de către instanța disciplinară, prin Încheierea din 22 martie 2017, a excepției nulității absolute parțiale a acțiunii disciplinare pentru lipsa procesului-verbal de sesizare din oficiu cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004 nu pot fi primite pentru considerentele arătate în continuare.

În cauză, nu se contestă faptul că, prin procesul-verbal din 04.10.2016, Inspecția Judiciară s-a sesizat din oficiu, în temeiul art. 14 alin. (2) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție, cu privire la săvârșirea de către procurorul A. a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

Întemeiat a reținut instanța disciplinară că sesizarea petentului F. și procesul-verbal de sesizare din oficiu din 04.10.2016 cuprind suficiente date cu privire atât la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 li.t) din Legea nr. 303/2004, cât și cu privire la abaterea prevăzută de art. 99 lit. s) din aceeași lege, iar actele materiale imputate pârâtei din perspectiva celor două abateri disciplinare nu pot fi disociate. Împrejurarea că aceleași fapte se circumscriu elementelor constitutive a două abateri disciplinare nu presupune întocmirea câte unui proces-verbal de sesizare din oficiu pentru fiecare dintre abaterile disciplinare. În speță, ambele abateri disciplinare au fost analizate prin raportare la aceleași împrejurări de fapt constatate în Dosarele nr. x/2015 și nr. y/2015

Totodată, în mod corect a reținut instanța de disciplină că nici Legea nr. 317/2004 și nici Regulamentul de efectuare a lucrărilor de inspecție judiciară nu prevăd sancțiunea nulității pentru neîntocmirea unui proces-verbal de sesizare din oficiu pentru fiecare dintre abaterile disciplinare cărora li se circumscriu faptele imputate magistratului.

Pe de altă parte, raportat la dispozițiile art. 14 alin. (2) din Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecție, care prevăd că "Verificările prealabile efectuate de inspectorii judiciari, ca urmare a unei sesizări, sunt, de regulă, limitate la aspectele semnalate. Inspectorii judiciari pot însă constata, cu ocazia efectuării verificărilor, orice alte încălcări ale normelor legale sau regulamentare, situație în care întocmesc un proces-verbal de sesizare din oficiu în condițiile art. 10 alin. (6)", este corectă interpretarea instanței disciplinare în sensul că sintagma "orice alte încălcări ale normelor legale și regulamentare" se referă la alte fapte decât cele care fac obiectul sesizării, ipoteză care nu se constată în prezentul litigiu.

Cu titlu prealabil, raportat la susținerile recurentei-pârâte întemeiate pe principiul independenței procurorului, Înalta Curte are în vedere considerentele Curții Constituționale din Decizia nr. 194/2014, prin care, referitor la art. 991 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, s-a reținut că "Legea [...] definește în termeni lipsiți de echivoc împrejurările în care exercitarea funcției cu rea-credință [...] constituie abateri disciplinare. Prin urmare, modul în care judecătorul interpretează și aplică legea într-o cauză dată nu este susceptibil de sancțiune disciplinară decât în măsura în care acesta încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane [...]. Altfel spus, o neregularitate a hotărârii judecătorești constituie temei pentru formularea unei căi de atac, în timp ce răspunderea disciplinară poate fi antrenată în cu totul alte condiții decât cele prevăzute de lege pentru promovarea unei căi de atac".

În cauză, instanța disciplinară nu a examinat legalitatea ori temeinicia soluțiilor pronunțate de pârâta procuror, care se cenzurează în căile de atac reglementate de lege, ci, în cadrul analizei efectuate cu privire la condițiile de angajare a răspunderii disciplinare a magistratului, a reținut că motivarea soluției este contrară raționamentului-juridic în sensul dispozițiilor art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004, fiind evidențiate elemente care reflectă faptul că argumentația care stă la baza măsurilor dispuse de pârâtă se bazează pe simple presupuneri și aprecieri pur personale și lipsite de veridicitate care distorsionează starea de fapt.

Se cuvine a fi subliniat faptul că, în același sens reținut și de instanța disciplinară, circumscris abaterilor disciplinare analizate nu se realizează un control administrativ al actelor procurorului și nu se aduce atingere principiului independenței procurorului.

Pentru argumentele expuse la pct. 26 - 28 nu pot fi primite nici criticile pârâtei întemeiate pe Decizia nr. 48 din 27 februarie 2017 a Completului de 5 judecători. Suplimentar, se reține că, în litigiul respectiv, a fost analizată existența elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza a doua din Legea nr. 303/2004, în timp ce, în prezentul litigiu disciplinar, este analizată răspunderea disciplinară din perspectiva abaterilor prevăzute de art. 99 lit. s) teza a doua și art. 99 lit. t) teza întâi din Legea nr. 303/2004.

În cauză, în sarcina pârâtei a fost reținută abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004, constând în "motivarea în mod vădit contrară raționamentului juridic, de natură să afecteze prestigiul justiției sau demnitatea funcției de magistrat".

Așa cum a reținut și instanța disciplinară, raționamentul juridic reprezintă un silogism în care este necesar a fi validă concluzia la care magistratul ajunge pe baza celor două premise principale, respectiv situația de fapt analizată și dispozițiile legale aplicabile, iar motivarea actului este necesar să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea magistratului pe baza probelor administrate.

Realizând propria evaluare a probatoriului administrat, Înalta Curte constată că, în motivarea actelor judiciare prin care a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată, pârâta a realizat o interpretare eronată și subiectivă a probelor, contrară raționamentului logic, distorsionând starea de fapt prin faptul că, pe baza unor simple presupuneri și aprecieri pur personale și lipsite de veridicitate, a reținut fapte și împrejurări care nu își găseau corespondent în realitate.

În acest sens, sunt relevante concluziile decelate de instanța disciplinară, a căror reluare în cuprinsul prezentelor considerente ar avea caracter superfluu. Totodată, instanța de recurs constată că recurenta-pârâtă nu combate în concret aspectele reținute în hotărârea atacată, ci se rezumă să se prevaleze de principiul independenței procurorului și susține că instanța disciplinară nu avea competența de a aprecia cu privire la modul în care procurorul a apreciat probatoriul administrat în cauzele penale instrumentate. Contrar susținerilor recurentei-pârâte, se constată că instanța disciplinară s-a rezumat să evidențieze elementele care conturează conduita magistratului constând în motivarea măsurilor dispuse prin actele procedurale analizate pe baza unei argumentații în mod vădit contrare raționamentului juridic.

Spre exemplu, sunt edificatoare în acest sens, următoarele aspecte reținute de instanța disciplinară: (i) deși pârâta procuror reține că, în cadrul unei convorbiri telefonice, suspectul nu neagă faptul că ar fi remis sume de bani cu titlu de mită, în realitate, în cadrul convorbirii respective, suspectul neagă constant și fără echivoc o asemenea ipoteză în ciuda insistențelor denunțătorului; (ii) sub un alt aspect, pârâta procuror a reținut remiterea, cu titlu de mită, a sumei de 200 lei, deși suma respectivă nu este evidențiată în niciunul dintre mijloacele de probă analizate; (iii) în Dosarul nr. x/2015, între conținutul și semnificația reală a probelor și informațiilor invocate de pârâtă și argumentele pe care își fundamentează actele și măsurile dispuse față de numitul C. nu există nicio legătură logică, iar acuzațiile aduse persoanei respective se bazează doar pe presupuneri, aprecieri personale, pe fapte și împrejurări imaginare, lipsite de suport probator, interpretarea probelor făcându-se distorsionat, tendențios și contrar raționamentului logico-juridic.

Sub aspectul laturii subiective, pârâta procuror a acționat cu intenție, întrucât a avut reprezentarea modului în care a înțeles să argumenteze în fapt și în drept acte judiciare emise, ce formează obiectul analizei. Dovadă în acest sens sunt inclusiv susținerile din recurs, prin care recurenta tinde să argumenteze faptul că modul în care a motivat actele analizate se circumscrie atribuțiilor specifice funcției și este plasat sub protecția principiului independenței procurorului.

În ceea ce privește urmarea vătămătoare produsă prin fapta imputată pârâtei procuror, se reține, dincolo de orice dubiu, faptul că actul de justiție și funcția de magistrat sunt esențialmente caracterizate printr-un raționament juridic corect în acord cu starea de fapt și dispozițiile legale incidente. În aceste condiții, este evident faptul că motivarea contrară raționamentului juridic a unor acte judiciare care vizează finalmente drepturi și libertăți fundamentale ale omului, cu deosebire sub aspectul angajării răspunderii penale, are drept consecință atingerea adusă prestigiului justiției și demnității funcției de magistrat.

Pentru toate considerentele arătate, se reține că instanța disciplinară, realizând o corectă apreciere a probatoriului administrat, a reținut că sunt îndeplinite elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004 în forma referitoare la "motivarea [actelor judiciare ale procurorului] în mod vădit contrară raționamentului juridic, de natură să afecteze prestigiul justiției sau demnitatea funcției de magistrat".

În ceea ce privește apărările pârâtei întemeiate pe faptul că s-a dispus clasarea în cauzele penale în care a fost cercetată pentru săvârșirea infracțiunii de represiune nedreaptă prevăzută de art. 283 alin. (3) C. pen., cu motivarea că fapta nu există, întrucât procurorul nu a acționat cu știința nevinovăției persoanelor cercetate, în deplin acord cu instanța disciplinară, Înalta Curte reține că neîndeplinirea condițiilor de angajare a răspunderii penale nu presupune implicit faptul că nu sunt îndeplinite nici condițiile de angajare a răspunderii disciplinare, atât timp cât cele două forme de răspundere au un caracter autonom și vizează ocrotirea unor relații sociale diferite.

În sensul considerentelor arătate în continuare, Înalta Curte reține că nu sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza întâi coroborat cu art. 991 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, conform cărora constituie abatere disciplinară "exercitarea funcției cu rea-credință" și "există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane".

Contrar concluziei instanței disciplinare, Înalta Curte constată că pârâta nu a conștientizat nevinovăția persoanelor trimise în judecată și nu a acționat cu intenția manifestă de a produce o vătămare persoanelor respective, ci, așa cum susține inclusiv în recurs, a avut convingerea cu privire la vinovăția persoanelor respective, deși motivarea actelor judiciare pe care le-a emis era în mod vădit contrară raționamentului juridic.

Or, niciunul dintre mijloacele de probă nu relevă existența, sub aspectul elementului psihologic, în sensul dispozițiilor citate la pct. 39, a unei conduite conștiente a pârâtei procuror de încălcare a normelor de drept material ori procesual urmărind sau acceptând o vătămare a drepturilor și intereselor unor persoane.

În context, nu poate fi trecut cu vederea că actele materiale - constând în argumentația în mod vădit contrară raționamentului juridic - imputate pârâtei au fost deja reținute în conținutul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004, fără a fi evidențiate elemente suplimentare, sub aspect obiectiv sau subiectiv, care să demonstreze întrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza întâi din Legea nr. 303/2004.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că este fondat recursul pârâtei A. cu privire la soluția instanței disciplinare în ceea ce privește admiterea acțiunii disciplinare pentru abaterea prevăzută de art. 99 lit. t) teza întâi coroborat cu art. 991 din Legea nr. 303/2004.

Fără a minimaliza gravitatea conduitei imputate pârâtei, la individualizarea sancțiunii se impune a fi avut în vedere faptul că, în sensul considerentelor anterioare, nu a fost reținută și abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) teza întâi coroborat cu art. 991 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

Astfel fiind, întrucât în sarcina pârâtei a fost reținută numai abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004, având în vedere vechimea în magistratură a pârâtei și faptul că nu a mai fost sancționată disciplinar, Înalta Curte apreciază că scopul prezentei proceduri disciplinare este atins și prin aplicarea, pentru abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004, a următoarei sancțiuni ca severitate, respectiv cea prevăzută de art. 100 lit. d) din Legea nr. 303/2004. Înalta Curte apreciază că această sancțiune este de natură a determina conștientizarea de către magistrat a gravității faptelor reținute în sarcina sa și a necesității imperioase de a-și adapta conduita profesională la standardele specifice funcției pe care o exercită.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că este fondat recursul declarat de pârâta A., fiind întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sub aspectul aplicării dispozițiilor art. 99 lit. t) teza întâi și art. 100 din Legea nr. 303/2004. Astfel fiind, în temeiul art. 51 din Legea nr. 317/2004 coroborat cu art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta A., va casa hotărârea atacată și, rejudecând, va respinge, ca neîntemeiată, acțiunea disciplinară pentru abaterea prevăzută de art. 99 lit. t) teza întâi din Legea nr. 303/2004, va admite acțiunea disciplinară pentru abaterea prevăzută de art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004 și, în baza art. 100 lit. d) din Legea nr. 303/2004, va aplica pârâtei sancțiunea constând în "suspendarea din funcție pe o perioadă de 6 luni".