Decizia nr. 3590/2018 — ÎCCJ, Secția I civilă

Motivul de recurs privind nemotivarea deciziei sub aspectul criticilor referitoare la existența unei exproprieri în fapt cu privire la terenul recurenților și respectiv toate aspectele de fapt și de drept privind existența unei exproprieri în fapt nu pot fi primite întrucât, prin cererea de apel nu s-au formulat critici privind soluția dată de prima instanță cererii privind existența unei exproprieri în fapt și acordarea de despăgubiri pe acest temei de drept, instanța neanalizând, justificat, hotărârea primei instanțe sub aceste aspecte de fapt și drept.

Motivul al doilea de recurs este nefondat întrucât instanța de apel nu a făcut o analiză a existenței unei exproprieri în fapt a terenului, cu consecința acordării de despăgubiri, eventual în raport de criteriile impuse de art. 26 din Legea nr. 33/1994, ci a avut a analiza doar existența elementelor răspunderii civile delictuale, reținând în mod legal că la determinarea cuantumului eventualelor despăgubiri nu pot fi avute în vedere criteriile impuse de art. 26 din Legea nr. 33/1994, prin similitudine, cele două instituții având reglementări proprii și specifice.

Motivul trei și patru de recurs, privind greșita apreciere a faptului că nu pot fi solicitate despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin efectele încadrării terenului într-o zonă urbanistică și încălcarea principiului proporționalității ingerinței în dreptul de proprietate au fost găsite ca nefondate. Susținerile recurenților că zona "C." și extinderea acesteia au înaintat până la 500 mp de proprietatea acestora, iar această extindere a generat și modificarea zonei de protecție sanitară prin H.C.L. nr. 493/2014 au fost apreciate ca nefondate întrucât din nicio probă nu rezultă că s-ar fi depozitat deșeuri noi aproape de terenul reclamanților, decât anterior ultimei modificări a regimului urbanistic al zonei, prin H.C.L. nr. 493 din 22 decembrie 2014, astfel că nu se poate reține o faptă ilicită a pârâtei.

Instanța de apel a analizat conținutul dreptului de proprietate așa cum acesta este definit de dispozițiile art. 555 C. civ. și garantat de dispozițiile art. 44 din Constituție, dar și limitările care pot fi impuse prin lege, conform art. 556 C. civ., respectiv Legea nr. 350/2001.

Instanța de apel a motivat hotărârea cu privire la existența prejudiciului prin raportare la probele administrate, iar critica privind neanalizarea de către instanța de apel a tuturor dovezilor administrate și invocate în acest sens nu a fost primită pentru că toate aceste aspecte erau chestiuni de fapt, nu de drept.

Instanța de apel a motivat hotărârea cu referire la critica privind încadrarea parțială a terenului în zona de siguranță a magistralei de gaz și a arătat că această afirmație a instanței de fond nu are nicio legătură cu motivele invocate în susținerea cererii introductive, fiind străină de pricină, iar în raport de gradul de încadrare, era evident, că nu s-a produs un prejudiciu.

Eventualele nerespectări a obligațiilor și termenelor prevăzute în Legea nr. 211/2011, H.G. nr. 349/2005, de către autoritățile locale, în materia deșeurilor nu pot constitui, în abstract, fapte ilicite, decât în măsura în care se face dovada afectării drepturilor unor terțe persoane. Or, în cauză, s-a reținut că nu s-au depozitat deșeuri mai aproape de terenul reclamanților, după modificarea planului urbanistic prin H.C.L. nr. 493/2014, iar faptul că nu s-a închis vechea zonă "C." nu poate fi apreciat că ar fi condus la diminuarea valorii terenului reclamanților, acest depozit existând anterior dobândirii terenului de către reclamanți. Împotriva acestei decizii, contestatorii B. și A. au formulat contestație în anulare la data de 13 august 2018. Contestatorii solicită, în temeiul art. 503 alin. (2) punctele 2 și 3 noul C. proc. civ., admiterea contestației în anulare și anularea hotărârii atacate, admiterea recursului, respectiv casarea în tot a Deciziei civile nr. 315/A/2017; în principal trimiterea spre rejudecare a cauzei iar, în subsidiar, reținerea cauzei pentru judecarea recursului, cu consecința admiterii apelului și a acțiunii introductive și obligarea intimaților, în solidar, la plata sumei de 2.955.310 RON, echivalentul a 656.739 euro, cu titlu de despăgubiri și plata dobânzii legale penalizatoare la această sumă, de la data producerii prejudiciului, anume 18 septembrie 2014 și până la plata efectivă a despăgubirii. Contestatorii invocă eroarea materială vădită și omisiunea de a se cerceta un motiv de recurs, sens în care consideră incidente prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 noul C. proc. civ., menționând că nu a mai fost exercitată vreo contestație în anulare împotriva Deciziei civile nr. 1979/2018, pronunțată de Înalta Curtea de Casație și Justiție, secția I civilă, în ședința publică din 23 mai 2018. Contestatorii arată că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale vădite. Astfel, motivele 3 și 4 de recurs au fost respinse susținându-se că "în raport de aprecierea instanței de apel a faptului că din nicio probă nu rezultă că s-ar fi depozitat deșeuri noi aproape de terenul reclamanților decât anterior ultimei modificări a regimului urbanistic al zonei prin H.C.L. nr. 493 din 22 decembrie 2014, este evident că nu se poate reține o faptă ilicită a pârâtei." - pagina 8 din decizia civilă atacată. Această motivare a fost reținută identic și pentru respingerea motivului 9 de recurs, indicat la punctul 7, pagina 8 din decizia civilă atacată prin prezenta contestație în anulare. Aceste motivări sunt rezultatul unei erori materiale vădite, deoarece contestatorii au invocat expres că terenul lor a fost afectat de lucrările de interes local de extindere a gropii de gunoi C. din culpa intimaților pârâți, care a avut loc după anul 2014, atât în cererea introductivă de instanță, cât și în motivele de recurs. Depozitarea deșeurilor pe suprafața stabilită ca extindere a continuat cel puțin până în anul 2015, stabilit ca termen limită prin H.C.L. nr. 364 din 18 septembrie 2014, astfel încât acest termen este ulterior datei de 22 decembrie 2014 reținută de către instanța de recurs, aspect care nu a fost observat de către instanța de recurs, fiind în prezența unei erori materiale evidente. Instanța de recurs, respingând recursul, a omis să cerceteze un motiv de casare invocat de recurent în termen, deoarece reținerea formală de către instanța de recurs a faptului că nu s-ar fi depozitat deșeuri aproape de terenul recurenților după anul 2014 echivalează cu o necercetare a motivului de recurs 9 și respectiv 3 și 4, respinse cu această motivare. Faptul depozitării deșeurilor și după anul 2014 a fost recunoscut de către Județul Cluj prin reprezentant, respectiv chiar prin comunicatul de presă din data de 28 iulie 2015, precum și cel din 8 iulie 2015, în care se arată textual că, din momentul ultimei măsurători, anume în anul 2014, până în anul 2015, deci în decursul unui an, a fost depozitată ilegal această cantitate enormă de deșeuri, anume 541.835 mc. Analizând contestația în anulare, Înalta Curte constată următoarele: Contestatorii invocă greșita reținere de către instanța de apel a împrejurării că, ulterior anului 2014, pe terenul în litigiu nu s-ar mai fi depozitat deșeuri, aspect de natură a schimba soluția pronunțată în cauză deoarece, dacă s-ar lua în considerare probele administrate în cauză pe care contestatorii le indică, s-ar demonstra contrariul, făcându-se astfel dovada existenței unei fapte ilicite. Prin urmare, contestatorii invocă o greșită neluare în considerare a acelor probe care ar dovedi contrariul celor reținute de instanța de recurs, dar și neanalizare a trei motive de recurs în care s-ar fi criticat aspecte legate de același moment (perioada ulterioară, nu anterioară anului 2014), în raport de care, în opinia recurenților, se putea dovedi existența faptei ilicite constând în continuarea depozitării de deșeuri pe terenul în litigiu. Analizând aceste critici din perspectiva motivelor de contestație în anulare reglementate în art. 503 alin. (2) pct. 2 și 4 din C. proc. civ., Înalta Curte observă că dezlegarea dată recursului nu este rezultatul unei erori materiale, în accepțiunea art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., iar instanța de recurs s-a pronunțat asupra motivelor de recurs invocate, pentru argumentele ce succed. Art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. vizează greșeli de fapt involuntare, iar nu greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural, deoarece nu este posibil ca instanței care a pronunțat hotărârea să i se solicite, ca instanță de retractare, să reanalizeze modul în care a apreciat probele și a stabilit raporturile dintre părți. Greșelile materiale ce pot fi invocate în cazul contestației în anulare, în conformitate cu prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. nu se referă la erorile care pot fi îndreptate pe calea unei cereri de îndreptare a erorilor materiale, ci la greșelile de fapt, neintenționate, în legătură cu aspecte formale ale judecării recursului și care au drept consecință pronunțarea unei soluții greșite. Greșeala pe care o comite instanța trebuie să se realizeze prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale care sunt determinante în pronunțarea soluției, fără a se confunda cu aspecte de nelegalitate legate de modul de interpretare a probelor sau de aplicare a normelor de drept material sau procedural. Or, contestatoarele invocă tocmai o greșeală de judecată, respectiv omisiunea de analizare a unor înscrisuri aflate la dosar (comunicatul de presă din data de 28 iulie 2015, precum și cel din 8 iulie 2015 al Județului Cluj), pe care le consideră hotărâtoare în soluționarea pricinii, din care ar rezulta existența faptei ilicite constând în depozitarea de gunoaie în apropierea terenului în litigiu și ulterior anului 2014. Ca atare, aspectele invocate nu pot fi îndreptate pe calea contestației în anulare, ca și cale de atac de retractare. Întemeindu-și contestația și pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., contestatorii susțin că nu au fost analizate motivele de recurs menționate la punctele 3, 4 și 9 din cererea de recurs, care se refereau la împrejurarea că depozitarea deșeurilor ar fi avut loc și ulterior anului 2014. Analizând criticile expuse în cererea de recurs la punctele 3, 4 și 9, Înalta Curte observă că acestea constituie de fapt argumente în susținerea aceluiași motiv de recurs, cel prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., referitoare la determinarea momentului până la care s-ar fi săvârșit fapta ilicită. Deși recurentul a invocat faptul că depozitarea deșeurilor în perioada 2014 - 2015 a fost recunoscută de Județul Cluj prin comunicatul de presă din data de 28 iulie 2015, instanța de recurs a reținut, însușindu-și motivarea instanței de apel, că nu se poate dovedi o faptă ilicită a pârâtei întrucât din nici o probă nu rezultă că s-ar fi depozitat deșeuri noi aproape de terenul reclamanților, decât anterior ultimei modificări a regimului urbanistic al zonei prin H.C.L. nr. 493 din 22 decembrie 2014, deci anterior anului 2014. Chiar dacă nu a analizat concludența și pertinența comunicatului de presă din data de 28 iulie 2015 a Județului Cluj, instanța de recurs a motivat de ce a considerat că nu se poate angaja răspunderea civilă delictuală a pârâtei, în perioada 2014 - 2015, arătând că, în lipsa dovezilor, fapta lipsește (ceea ce atrage lipsa celorlalte trei elemente ale răspunderii civile delictuale: prejudiciul, legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăția), astfel că nu se poate considera că nu s-a răspuns motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., din perspectiva întrunirii elementelor necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale în perioada 2014 - 2015. În consecință, instanța de recurs nu a omis cercetarea vreunuia dintre motivele de casare invocate de recurent în termen, potrivit art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ. Pentru argumentele anterior expuse, Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca nefondată.