ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1821/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 4 iunie 2016 pe rolul Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale SA, a învestit instanța cu acțiunea având ca obiect anularea actului administrativ reprezentat de Decizia de expropriere nr. 1035 din 22 iulie 2013 și anexa acesteia, în ceea ce o privește pe reclamantă, precum și suspendarea efectelor actului administrativ atacat până la soluționarea definitivă a cauzei.

Prin modificarea adusă cererii la data de 7 iulie 2014, reclamanta a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, anularea actului administrativ reprezentat de H.G. nr. 207/2013 și Anexa nr. 2 la această hotărâre, în partea care o privește pe reclamantă (nr. crt. 219), precum și suspendarea efectelor H.G. nr. 207/2013.

În cauză, a formulat cerere de intervenție accesorie Departamentul pentru Proiecte de Infrastructură, Investiții Străine, Parteneriat Public - Privat și Promovarea Exporturilor, solicitând respingerea capătului de cerere menționat în cererea modificatoare referitor la anularea H.G. nr. 207/2013 și a anexei nr. 2 la această hotărâre, în partea care o privește pe reclamantă.

Prin sentința civilă nr. 185/F din 11 decembrie 2014, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, a respins cererea în anulare formulată și precizată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții C.N.A.D.N.R. și Guvernul României și, în consecință, a admis cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul Departamentul pentru Proiecte de Infrastructură, Investiții Străine, Parteneriat Public - Privat și Promovarea Exporturilor.

Împotriva sentinței nr. 185/F din 11.12.2014, a declarat recurs reclamanta A., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă critică hotărârea primei instanțe arătând că aceasta nu răspunde majorității chestiunilor invocate prin cerere și se rezumă la preluarea ad litteram a unor pasaje extinse din nota de fundamentare a H.G. nr. 207/2013. Mai susține recurenta-reclamantă că esențială, din perspectiva motivării necesității adoptării H.G. nr. 207/2013, ar fi fost justificarea extinderii lucrării pe amplasamentul "suplimentar", iar considerentele hotărârii atacate sunt lacunare sub acest aspect.

Hotărârea atacată este lapidară și în ceea ce privește tratarea motivului de nelegalitate referitor la nemotivarea deciziei de expropriere nr. 1035/2013, întrucât judecătorul fondului se mărginește la a consemna, fără nicio justificare legală și factuală, că "este evident că toate argumente și motivele reținute în nota de fundamentare nu puteau fi inserate în cuprinsul deciziei de expropriere".

Or, prima instanță în mod greșit a concluzionat că motivarea principalului act al procedurii de expropriere nu este necesară, interpretare ce contravine flagrant principiilor-cadru ce guvernează materia. Sub acest aspect, recurenta arată că, în raport cu procedurile prevăzute de Legea nr. 255/2010, actul în baza căruia este realizat transferul forțat al proprietății este decizia de expropriere, în timp ce hotărârea Guvernului se referă la aprobarea indicatorilor tehnico-economici ai lucrării, la indicarea sursei de finanțare și la declanșarea procedurii de expropriere a tuturor imobilelor care constituie coridorul de expropriere, cuprinzând lista proprietarilor, sumele estimative individuale aferente despăgubirilor și termenul de virare a lor. Prin adoptarea hotărârii de Guvern nu operează transferul dreptului de proprietate, ci se creează numai premisele parcurgerii procedurii de expropriere.

Sentința atacată conține contradicții/argumente confuze în ceea ce privește lucrările efectuate pe terenul reclamantei începând cu luna aprilie 2012, anterior emiterii Deciziei nr. 1035/2013, precum și în ceea ce privește dreptul la despăgubiri, instanța nepronunțându-se asupra capătului de cerere referitor la despăgubirile solicitate pentru exproprierea de fapt, cerere depusă la data de 08.07.2014 și reiterată prin notele depuse în ședința publică din 04.09.2014.

Circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că în mod greșit prima instanță a reținut incidența în cauză a Legii nr. 255/2010, iar sentința recurată nu conține nicio motivare referitoare la criticile pe care le-a formulat sub acest aspect, ca unul dintre motivele principale de anulare parțială a celor două acte administrative.

De asemenea, susține că este eronată susținerea instanței referitoare la respectarea termenelor prevăzute de art. 8 din Legea nr. 255/2010.

Mai arată recurenta-reclamantă că în mod greșit a reținut prima instanță buna-credință a pârâților, deși prin înscrisurile pe care le-a depus în probațiune a dovedit că autoritățile implicate s-au manifestat discreționar, iar considerentele hotărârii nu cuprind argumentele care au conturat convingerea judecătorului asupra bunei credințe a autorităților.

4.1. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 10.04.2015, intimatul-intervenient accesoriu Ministerul Transporturilor a solicitat instanței de recurs să ia act că, urmare a intrării în vigoare a O.U.G. nr. 86/2014, Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA a trecut de sub autoritatea Departamentului pentru Proiecte de Infrastructură, Investiții Străine, Parteneriat Public - Privat și Promovarea Exporturilor sub autoritatea Ministerului Transporturilor.

În temeiul acestor dispoziții legale, Dosarul nr. x/64/2014 a fost predat Ministerului Transporturilor printr-un Protocol semnat între Secretariatul General al Guvernului, Departamentul pentru Investiții Străine și Parteneriat Public - Privat și Ministerul Transporturilor, astfel încât se solicită instanței să ia act de această transmisiune a calității procesuale.

În ceea ce privește calea de atac promovată de reclamanta A., intimatul solicită respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că instanța de fond s-a pronunțat asupra tuturor aspectelor deduse judecății și au fost analizate toate criticile de nelegalitate invocate de către reclamantă.

4.2. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 14.04.2015, intimata-pârâtă Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA a solicitat respingerea recursului formulat de reclamanta A., ca nefondat, susținând, în esență, că procedura de expropriere a fost derulată potrivit dispozițiilor Legii nr. 255/2010, reclamanta urmând a fi despăgubită pentru imobilul expropriat pentru cauză de utilitate publică.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 26 octombrie 2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., republicat.

Prin încheierea din data de 08 martie 2017, completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., republicat și a fixat termen pentru judecarea lui pe fond.

Prin încheierea de ședință din data de 03 mai 2017, Înalta Curte a constatat că Ministerul Transporturilor are calitatea de intimat-intervenient în prezenta cauză, fiind continuatorul activității Departamentului pentru Proiecte de Infrastructură, Investiții Străine, Parteneriat Public - Privat, în ceea ce privește proiectele de infrastructură, potrivit dispozițiilor O.G. nr. 86/2014. Înalta Curte a luat act și de modificarea denumirii Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale SA în Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, potrivit dispozițiilor O.G. nr. 55/2016.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, reținând următoarele considerente.

Criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate. Recurenta susține că instanța de fond nu a răspuns unora dintre motivele de nelegalitate ale actelor administrative invocate prin cererea introductivă și, respectiv, prin cererea adițională. Se referă, astfel, la argumentul din cerere referitor la nemotivarea H.G. nr. 207/2013, arătând că l-a invocat din perspectiva lipsei justificării extinderii lucrării pe "amplasamentul suplimentar".

Împrejurările de fapt ale cauzei stabilite de către instanța de fond nu sunt contestate, respectiv este fără dubiu că lucrările efectuate pe terenul reclamantei au fost demarate, în fapt, având la bază decizia de expropriere nr. 286 din 19 martie 2012, în cuprinsul căreia, însă, nu figura imobilul proprietatea reclamantei și că abia prin H.G. nr. 207/2013 acest teren a fost inclus în amplasamentul lucrării de utilitate publică "Varianta de ocolire a Municipiului Brașov, tronson I - DN 1 - DN 11 și tronson III - DN 13 - DN 1".

Prima instanță a analizat criticile reclamantei referitoare la nemotivarea H.G. nr. 207/2013, constatând că acestea sunt nefondate întrucât hotărârea are la bază o notă de fundamentare, al cărei conținut relevant a fost citat în cuprinsul sentinței. Susținerile recurentei pe acest aspect nu reliefează o lipsă a motivării hotărârii, ci o invocată aplicare eronată a legii, raportat la conținutul actului administrativ atacat, aspect care va fi tratat în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A mai arătat recurenta că nu a fost tratată nici critica din cererea introductivă referitoare la lipsa motivării deciziei de expropriere, însă și din detalierea acestui motiv de recurs rezultă că el nu se referă la nemotivarea înlăturării criticii, ci la invocata neconcordanță a soluției cu prevederile Legii nr. 255/2010, argument care, de asemenea, va fi tratat în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta se referă și la lipsa de coerență a motivării, respectiv la contradicții sau argumente confuze, însă și aceste critici sunt nefondate.

Astfel, arată că unul dintre capetele cererii l-a constituit solicitarea de despăgubiri pentru prejudiciul care i-a fost creat prin privarea, de facto, de terenul proprietatea sa (teren afectat de lucrările la varianta ocolitoare a orașului) și că față de acest petit instanța nu s-a pronunțat, reținând că nu s-a solicitat în cauză o reparație pentru lipsa de folosință a terenului corespunzătoare perioadei anterioare emiterii actelor de expropriere.

Contradicțiile invocate nu se confirmă. Recurenta se referă la cererea adițională înregistrată la data de 7.07.2014. Or, din cuprinsul acestei modificări a cererii introductive nu rezultă formularea petitului menționat, referitor la despăgubiri. Din cuprinsul încheierii premergătoare din 4.09.2014 rezultă că instanța de fond a constatat încă din timpul cercetării judecătorești că nu a fost investită cu o cerere de despăgubiri pentru prejudiciul suferit prin exproprierea de fapt, motiv pentru care a respins cererea de probă cu expertiză de evaluare a prejudiciului.

De asemenea, reținerea situației de fapt în sensul afectării proprietății reclamantei prin lucrările de utilitate publică chiar anterior emiterii deciziei de expropriere nu reprezintă un argument contradictoriu cu soluția pronunțată întrucât instanța de fond a constatat că legalitatea actelor administrative referitoare la expropriere nu este afectată de această împrejurare de fapt.

În concluzie, hotărârea recurată corespunde exigențelor impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și argumentele pentru care au fost înlăturate motivele de nelegalitate invocate prin cererea introductivă și prin cererea adițională.

Cât privește motivele de recurs subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că și acestea sunt nefondate.

Un prim motiv de recurs susținut se referă la inaplicabilitatea în cauză a prevederilor Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauze de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local.

Recurenta apreciază fără nici un temei că dispozițiile acestei legi nu ar fi aplicabile cauzei datorită invocatei exproprieri de facto anterioare. În contra acestor susțineri stau prevederile art. 1-3 din lege care stabilesc domeniul de aplicare al legii, domeniu în care se încadrează lucrările la "Varianta de ocolire a Municipiului Brașov, tronson I - DN 1 - DN 11 și tronson III - DN 13 - DN 1".

În al doilea rând, prima instanță a reținut corect că atât HG nr. 207 din 23 aprilie 2013 care se referă la extinderea amplasamentului lucrării de utilitate publică, incluzând, conform anexei 2 pct. 219, și imobilul proprietatea reclamantei, cât și decizia de expropriere nr. 1035 din 22 iulie 2013 sunt acte administrative motivate și emise în concordanță cu dispozițiile Legii nr. 255/2010.

Arată recurenta că esențială, din perspectiva motivării necesității adoptării H.G. nr. 207/2013, ar fi fost justificarea extinderii lucrării pe amplasamentul "suplimentar", nu furnizarea repetată a datelor generale preexistente ale șoselei ocolitoare a municipiului.

Este fără dubiu în cauză că, pentru executarea obiectivului de interes național anterior menționat, coridorul de expropriere a cuprins terenul reclamantei, dovadă stând înseși lucrările efectuate pe acest teren chiar înaintea emiterii H.G. nr. 207/2013.

Pe de altă parte, potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, expropriatul nu poate contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii și, cu atât mai puțin, ar putea contesta caracterul, declarat prin chiar art. 2 alin. (1) lit. a) din legea menționată, de utilitate publică al lucrărilor de construcție de drumuri de interes național.

H.G. nr. 207/2013 privește declanșarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul suplimentar al lucrării de utilitate publică "Varianta de ocolire a Municipiului Brașov, tronson I - DN 1 - DN 11 și tronson III - DN 13 - DN 1". Rezultă că a avut loc. o revizuire a studiului de fezabilitate, a proiectului tehnic sau a detaliilor de execuție care a determinat o modificare a amplasamentului lucrării. O astfel de situație este avută în vedere de prevederile art. 15 alin. (6) din Legea nr. 255/2010, expropriatorul fiind în drept să procedeze la actualizarea datelor de identificare a imobilelor supuse exproprierii, prin întocmirea unor documentații cadastrale și actualizarea tabelelor cu imobilele proprietate privată expropriate, cu respectarea reglementărilor în vigoare.

În concluzie, motivarea actelor administrative nu presupunea, așa cum susține recurenta, o justificare a extinderii lucrărilor pe amplasamentul suplimentar, utilitatea publică fiind declarată chiar prin lege, iar stabilirea coridorului de expropriere fiind atributul expropriatorului.

Împrejurarea că lucrările necesare executării proiectului au afectat în fapt terenul reclamantei chiar înaintea declanșării procedurii de expropriere (pentru amplasamentul suplimentar din care face parte și terenul reclamantei) nu atrage nelegalitatea acestei proceduri, care a fost derulată în conformitate cu prevederile Legii nr. 255/2010, în sensul respectării etapelor menționate de art. 4 din lege.

Neregulile din procedura administrativă de expropriere invocate de către recurenta-reclamantă se referă la afectarea terenului de lucrările necesare realizării obiectivului anterior declanșării procedurilor de expropriere, respectiv la ceea ce reclamanta-recurentă numește "expropriere de facto anterioară", echivalentă, în opinia sa, cu nerespectarea caracterului prealabil al acordării compensației pentru transferul dreptului de proprietate.

Aspectul de fapt menționat nu afectează legalitatea actelor administrative referitoare la expropriere, putând da naștere exclusiv unui drept la despăgubiri, în condițiile întrunirii elementelor răspunderii civile delictuale, pentru eventuala lipsire a reclamantei de unele dintre atributele dreptului de proprietate anterior datei la care operează de drept transferul dreptului de proprietate.

A mai arătat recurenta că nu s-au respectat termenele și procedura de expropriere, respectiv că nu a fost emisă nici până în prezent hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, prevăzută de art. 20 din Legea nr. 255/2010.

Aspectul invocat este, de asemenea, nerelevant în analiza legalității hotărârii de guvern emisă în condițiile art. 5 din Legea nr. 255/2010 și a deciziei de expropriere emisă în condițiile art. 9 din lege, având în vedere că hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii se emite ulterior emiterii celor două acte administrative contestate în cauza de față și depinde de verificarea dreptului de proprietate, de formularea cererii pentru plata despăgubirilor, etc., adică de etape ale procedurii ulterioare emiterii deciziei de expropriere și care nu fac obiect de analiză în cauza de față.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A., împotriva sentinței civile nr. 185/F din 11 decembrie 2014 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 mai 2017.