ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1279/2016

Decizia nr. 1279/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, la data de 4 octombrie 2013 sub numărul de Dosar nr. x/2/2013, reclamanții

A. și B. au chemat în judecată pe pârâții Guvernul României și Statul Român prin CN C. SA, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună, în principal: anularea în parte a H.G. nr. 377 din 12 iunie 2013 pentru modificarea și completarea H.G. nr.

381/2009

privind declanșarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată rămase de expropriat, situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică "Construcția autostrăzii București-Brașov, tronsonul București-Ploiești", în ceea ce privește poziția 804

30

din anexa nr. 1 la aceasta; suspendarea H.G. nr. 377 din 12 iunie 2013 pentru modificarea și completarea H.G. nr.

381/2009

privind declanșarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată rămase de expropriat, situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică "Construcția autostrăzii București-Brașov, tronsonul București-Ploiești"; anularea în tot a Hotărârii nr. 41/bis din 24 aprilie 2009 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 cu consecința aplicării directe și imediate a Hotărârii nr. 41 din 17 iunie 2008 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004; obligarea pârâtului Statul Român prin CN C. SA la consemnarea despăgubirilor în cuantum de 11.076.300 lei; obligarea pârâților la modificarea categoriei de folosință din ”arabil” în ”curți-construcții” pentru terenurile menționate la pozițiile 80429 și 80431 din Anexa nr. 1 la H.G. nr. 377/2013 și, în subsidiar, obligarea pârâților la modificarea categoriei de folosință din ”arabil” în ”curți construcții” pentru terenul menționat la poziția 804

30

din anexa nr. 1 la H.G. nr. 377/2013 cu consecința modificării cuantumului despăgubirilor; Constatarea ca eronată a Raportului de evaluare întocmit în baza art. 11 alin. (7) din Legea nr. 255/2010 în baza căruia au fost acordate despăgubirile cuprinse în H.G. nr. 377/2013; obligarea pârâților la efectuarea unui nou Raport de evaluare cu respectarea dispozițiilor art. 11 alin. 8 și 9 din Legea nr. 255/2010 care să fie în acord cu valoarea reală de circulație a imobilelor supuse exproprierii și cu încadrarea în categoria de folosință ”curți-construcții”; obligarea pârâților la plata sumei de 2.195.000 euro reprezentând prejudiciul material suferit de subsemnații prin împiedicarea vânzării imobilului - teren în suprafață de 6.020,68 mp având număr cadastral - societății SC D. SRL și încasării prețului, astfel cum s-a convenit prin antecontractul de vânzare-cumpărare din data de 08 mai 2012, precum și la plata sumei de 200.000 euro reprezentând daune-morale, prejudiciu cauzat ca urmare a adoptării și punerii în executare a H.G. nr. 377/2013.

Prin încheierea de ședință din data de 3 februarie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile pe capătul de cerere având ca obiect anularea H.G. nr. 377/2013 pentru modificarea și completarea H.G. nr. 381/2009 privind declanșarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată rămase de expropriat, situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică "Construcția autostrăzii București - Brașov, tronsonul București - Ploiești"; a respins ca neîntemeiată excepția lipsei de interes a cererii în ce privește capetele se cerere având ca obiect privind anularea și suspendare H.G. nr. 377/2013; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Guvernului României în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect acordarea despăgubirilor; a încuviințat în principiu cererea de chemare în garanție a E.; a încuviințat cererea chematului în garanție de amânare a judecării cauzei pentru a formula întâmpinare cu privire la cererea de chemare în garanție; a încuviințat pentru părți proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei; a pus în vedere părților să depună la dosarul cauzei toate înscrisurile de care înțeleg să se folosească, în copie certificată, pentru conformitate cu originalul; a pus în vedere pârâților să depună la dosarul cauzei înscrisurilor reprezentând amplasamentul lucrărilor de utilitate publică aprobate prin H.G. nr. 381/2009, astfel cum a fost completat prin H.G. nr. 377/2013, amplasamentul lucrărilor de utilitate publică aprobate prin H.G. nr. 424/2008 și comparația amplasamentelor de lucrări ce rezultă din celelalte 3 înscrisuri, a dispus emiterea unei adresă către Primăria Orașului Voluntari pentru a depune la dosarul cauzei, în conformitate cu prevederile art. 2 din Legea nr. 18/1991 înscrisuri oficiale din care să rezulte încadrarea terenurilor care sunt situate în raza teritorială a județului Ilfov, menționate la pct. 29, 30 și 31 din Anexa 1 la H.G. nr. 377/2013 și a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a executării H.G. nr. 377/2013 pentru modificarea și completarea H.G. nr. 381/2009 privind declanșarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată rămase de expropriat, situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică "Construcția autostrăzii București - Brașov, tronsonul București - Ploiești" formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României.

Prin sentința civilă nr. 2160 din 7 iulie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis în parte cererea reclamanților A. Și B., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Statul Român Prin CN C. SA; a dispus anularea în parte, în privința reclamanților, a H.G. nr. 377 din 12 iunie 2013 pentru modificarea și completarea H.G. nr. 381/2009 privind declanșarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată rămase de expropriat, situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică "Construcția autostrăzii București-Brașov, tronsonul București-Ploiești", în sensul că a dispus obligarea pârâtului Guvernul României să procedeze la modificarea categoriei de folosință, din arabil în curți-construcții, a terenurilor aparținând reclamanților menționate în Anexa 1 pozițiile 804

29

, 804

30

, 804

31

la H.G. nr. 377 din 12 iunie 2013 pentru modificarea și completarea H.G. nr. 381/2009 și a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Guvernul României împotriva chematei în garanție Departamentul pentru Proiecte de Infrastructură și Investiții Străine.

Împotriva încheierii de ședință din data de 3 februarie 2014 și a sentinței civile nr. 2160 din 7 iulie 2014 ale Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, criticându-le pentru nelegalitate și netemeinicie, reclamanții A. și B. au declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 488 pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Totodată, împotriva sentinței civile nr. 2160 din 7 iulie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au formulat cereri de recurs pârâții Statul Român prin CN C. SA, în temeiul art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și Guvernul României, care a invocat prevederile art. 488 pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește Încheierea din 3 februarie 2014 (filele 52-57 dosar fond) reclamanții au contestat doar faptul că s-a „admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Guvernului României în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect acordarea despăgubirilor” (fila 6 dosar recurs).

Motivarea reclamanților este aceea că instanța de fond nu se putea pronunța asupra acestui capăt de cerere întrucât fusese disjuns în favoarea Tribunalului Ilfov, instanța argumentând faptul că reclamanții nu au stabilit care sunt capetele de cerere formulate în contradictoriu cu Guvernul României și cele în contradictoriu cu Statul Român prin CN C. SA.

Motivarea din recurs se raportează la nelămurirea prin această motivare a unor aspecte esențiale ale cauzei și nepunerea excepției în discuție contradictorie a părților.

Cât privește nepunerea excepției în discuția contradictorie a părților este a se vedea cum rezultă și din sentința civilă nr. 145 din 20 ianuarie 2014 pronunțată în Dosarul nr. x/2/2013 a Curții de Apel București faptul că aceasta a fost invocată de către pârâtul Guvernul României.

Că s-a pus în discuție rezultă, neîndoielnic, din precizările reclamantului, prin avocat, de altfel, menționate și în cererea de recurs.

Cât privește inexistența unui capăt de cerere privind despăgubirile pretinse de reclamant, din chiar obiectul acțiunii rezultate prin disjungere, astfel cum a fost consemnat în sentința atacată (fila 47-49 dosar fond) rezultă existența unei astfel de solicitări, astfel că recursul analizat nu apare ca întemeiat.

În ceea ce privește recursul reclamanților împotriva sentinței civile nr. 2160 din 7 iulie 2014, Înalta Curte reține următoarele:

- incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv încălcarea de către instanța de fond a regulilor de procedură, s-a solicitat a fi analizată în raport de încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (5) C. proc. civ. apreciindu-se faptul că judecătorul fondului a schimbat temeiul juridic al acțiunii.

Neincidența acestui motiv, care de altfel, doar printr-o interpretare extensivă s-ar încadra în prevederile invocate, rezultă însă din cuprinsul art. 22 alin. (5) C. proc. civ. care face vorbire, pentru aplicabilitatea lui, de existența unui „acord expres” între părți, ceea ce nu există în prezenta cauză.

- incidența motivului prevăzut de pct. 6 alin. (1) din art. 488 C. proc. civ., s-ar raporta la motivele contradictorii sau lipsa motivării, în raport de înscrisurile administrate ca și probe.

Criticile privind greșita declinare a competenței reluate în acest context nu pot fi analizate având în vedere caracterul definitiv al sentinței nr. 144 din 20 ianuarie 2014 al Curții de Apel București.

De altfel, o mare parte a criticii reclamanților din prezentul recurs se circumscrie unei atari argumentații ce nu poate fi primită fără a încălca autoritatea de lucru judecat a acestei sentințe.

Tot referitor la autoritatea de lucru judecat, prin dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanții tind să minimalizeze sau să dea o altă interpretare celor reținute prin sentința civilă nr. 1368 din 1 septembrie 2011 a Tribunalului București, respectiv că prin această sentință pronunțată de secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2008, definitivă prin respingerea apelului ca nefondat prin Decizia civilă nr. 241 din 12 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și revocabilă prin respingerea recursului ca nefondat prin Decizia civilă nr. 2586 din 14 mai 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamanților A. și B. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - CN C. SA având ca obiect plata sumei de 11.076.300 de lei reprezentând despăgubiri pentru exproprierea imobilului - proprietatea reclamanților și obligarea pârâtului la plata dobânzii legale și la cheltuieli de judecată.

Curtea a reținut că în putere de lucru judecat intră dispozitivul hotărârii, precum și considerentele acesteia în măsura în care se reflectă în dispozitiv și îl explicitează.

Astfel, în considerentele sentinței nr. 1368 din 01 septembrie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2008, definitivă prin respingerea apelului ca nefondat prin Decizia civilă nr. 241 din 12 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și revocabilă prin respingerea recursului ca nefondat prin Decizia civilă nr 2586 din 14 mai 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție instanța a reținut, în esență faptul că Hotărârea nr. 41/bis din 24 aprilie 2009 a Comisiei de Aplicare a Legii nr. 198/2004 din cadrul Consiliului Local Voluntari prin care s-a dispus revocarea Hotărârii nr. 41 din 17 iunie 2008 a Comisiei de Aplicare a Legii nr. 198/2004 din cadrul Consiliului Local Voluntari este legală și temeinică și produce toate efectele juridice pentru care a fost adoptată, precum și faptul că H.G. nr. 424 din 16 aprilie 2008 nu mai produce niciun efect juridic în privința reclamanților.

Mai mult, prin sentința nr. 335 din 29 ianuarie 2010 a Tribunalului București, secția de contencios administrativ și fiscal, irevocabilă prin respingerea recursului ca nefondat prin Decizia civilă nr. 2027 din 4 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, instanța a respins ca neîntemeiate excepția lipsei capacității procesuale de folosință și excepția lipsei calității procesuale a Comisiei de Aplicare a Legii nr. 198/2004 și a respins ca neîntemeiată excepția de nelegalitate a Hotărârii nr. 41/bis din 24 aprilie 2009, invocată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâții Statul Român - prin CN C. SA și Comisia de Aplicare a Legii nr. 198/2004 din Cadrul Consiliului Local Voluntari, județul Ilfov.

Susținerile din recurs precum că Hotărârea nr. 41/bis din 24 aprilie 2009 poate fi contestată însă pentru alte motive nu pot fi primite, deosebit de faptul că, astfel cum a reținut și instanța de fond, aceasta nu a fost investită cu soluționarea unei astfel de cereri, eventuala nepronunțare a acestei instanței asupra unuia din obiectele cauzei neputând fi remediată pe calea recursului, ci pe cea a completării hotărârii, cum prevăd expres dispozițiile art. 445 C. proc. civ.

Rămânând în cadrul obiectului Dosarului nr. x/2/2014 respectiv solicitarea de anulare a H.G. nr. 377 din 12 iunie 2013, în recurs se critică neanalizarea oportunității emiterii acesteia, în contextul similitudinii în privința terenurilor reclamanților cu H.G. nr. 424/2008, care nu a fost revocată, fapt ce face noul act supus sancțiunii nulității absolute.

Or, nici în ceea ce privește susținerile privind inadmisibilitatea unei proceduri succesive de expropriere, nici în a existenței nulității absolute a actului subsecvent, reclamanții nu indică temeiul juridic al pretențiilor lor, temei care de altfel nu se găsește în nici unul din textele de lege aplicabile în speță.

De altfel, adoptarea unui act normativ nou poate conduce la modificarea unuia anterior, fără a se preciza în mod expres abrogarea acestuia din urmă.

Incidența motivului prevăzut de pct. 8 alin. (1) art. 488 C. proc. civ. respectiv aceea că hotărârea s-ar fi dat cu încălcarea sau aplicare greșită a normelor de drept material, argumentele, deși expuse pe larg (filele17-23 dos. recurs), nu decelază în concret susținerile.

Recurenții-reclamanți reiau susținerile, vizând fondul pricinii cu aceeași argumentare ca și cea analizată în motivul precedent, respectiv imposibilitatea emiterii H.G. nr. 377/2013.

Analiza însă vădește faptul că critica reclamantului se axează împotriva H.G. nr. 424/2008 și H.G. nr. 381/2009 ceea ce nu poate fi primit.

Susținerile precum că Nota de fundamentare a H.G. nr. 377/2003 are la bază elemente neconforme cu realitatea în ceea ce privește terenul în suprafață de 4.181 mp aparținând reclamantului nu pot fi primite fiind vorba despre o procedură în curs de durată, ce a implicat reveniri și corecțiunii.

De aceea aspectul particular al reclamantului respectiv al existenței litigiilor lor anterioare nu avea cum să oprească procedura exproprierii, îndelungată și incluzând etape distincte.

Recursul pârâtului Statul Român prin CN C. SA se subsumează dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., critica referindu-se la greșita aplicare și interpretare a Legii nr. 255/2010 în ceea ce privește procedura de adaptare a H.G. prin care se dispune exproprierea unor imobile.

Ca motive, s-a invocat faptul că nu s-ar fi arătat în ce constă nelegalitatea actului administrativ, iar în subsidiar faptul că cererea a rămas fără obiect și că de altfel, culpa aparține proprietarilor înscriși în Cartea Funciară.

În ceea ce privește categoria de folosință a terenului ce face obiectul exproprierii, acesta a fost scos din circuitul agricol încă din anul 2011, în baza Avizului nr. 50 din 27 noiembrie 2001 emis de F., aspect menționat și în adresa din 3 februarie 2004.

Mai mult, în memoriul textelor documentației și planul de amplasament ce fac obiectul primei proceduri de expropriere (filele 428-434 dos. fond) la categoria de folosință a terenului este menționat CC-, respectiv curți-construcții.

A pretinde, precum prin cererea de recurs, că nu s-a avut cunoștință despre acest aspect, răstoarnă poziția pe care a susținut-o partea pe fondul litigiului în fața instanței de fond.

Celelalte susțineri precum că cererea rămas fără obiect se dovedesc nu doar a întări soluția pe fond, dar, alături de celelalte critici care transferă responsabilitatea erau în seama proprietarului terenului, simpla alegație nesusținută de considerente de ordin juridic, nu poate produce niciun fel de efecte.

Cât privește recursul Guvernului României acesta este întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește incidența pct. 6 din art. 488 C. proc. civ. se susține că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau acestea sunt contradictorii.

Se susține că dată fiind soluția de declinare a competenței pentru pct. 7 și 8 din acțiunea introductivă (referitoare la Raportul de evaluare întocmit pe categorii de folosință în temeiul art. 5 din Legii nr. 255/2010 și art. 4 alin. (7) lit. c) din H.G. nr. 53/2011 - raport care a stat la baza elaborării H.G. nr. 377/2014) și soluția de admitere a cererii de anulare parțială a H.G. nr. 377/2013 pentru motive țin tocmai de categoria de folosință a terenurilor menționate în Anexa 1 pozițiile 804

29

, 804

30

, 804

31

, câtă vreme judecătorul fondului a stabilit în mod irevocabil prin sentința civilă nr. 144 din 20 ianuarie 2014 pronunțată în Dosarul nr. x/2/2013 că nu este competent să analizeze cererile privind „constatare a ca eronată a Raportului de evaluare întocmit în baza art. 11 alin. (7) din Legea nr. 255/2010 în baza căruia au fost acordate despăgubirile cuprinse în H.G. nr. 377/2013", respectiv, obligarea pârâților la efectuarea unui nou Raport de evaluare cu respectarea dispozițiilor art. 2 alin. (8) și 9 din Legea nr. 255/2010 care să fie în acord cu valoarea reală de circulație a imobilelor supuse exproprierii și cu încadrarea în categoria de folosință curți-construcții" nu exista posibilitatea ca acesta să revină și să statueze asupra încadrării terenurilor în categoria de folosință curți-construcții, această chestiune prejudicială urmând a fi soluționată irevocabil de Tribunalul Ilfov (unde a fost înregistrat Dosarul nr. x/93/2014), instanța de contencios administrativ fiind limitată în analiza legalității H.G. nr. 377/2013 tocmai ce soluția ce ar fi fost dată de instanța de drept comun asupra cererilor privind Raportul de evaluare pe care actul Guvernului a fost fundamentat.

Deși prin încheierea de ședință din 3 februarie 2014 a încuviințat în principiu cererea de chemare în garanție a E., totuși, judecătorul fondului stabilește în considerentele sentinței (fila nr. 56) că „respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată atrage, pe cale de consecință, respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în garanție formulată de pârâtul Guvernul României (...)".

Dincolo de faptul că în realitate cererea de chemare în judecată nu a fost respinsă ca neîntemeiată, ci a fost admisă parțial, trebuie remarcat că nici unul dintre argumentele prezentate în cererea de chemare în garanție a E. nu a fost înlăturat de prima instanță, nefiind combătut nici măcar de reprezentanții departamentului în cauză, ceea ce ar li impus admitere; cererii formulate de Guvern împotriva instituției subordonate care a elaborat proiectul H.G. nr. 377/2013 și care era răspunzătoare pentru realitatea datelor înscrise în lista cuprinzând imobilele proprietate privată care constituie coridorul de expropriere al lucrării dar și de corectitudinea datelor înscrise în documentele care au stat la baza stabilirii acestora.

Raportat la prima critică, pct. 7 și 8 din cererea precizatoare se referă la constatarea ca eronat a Raportului de evaluare ce a stat la baza emiterii H.G. nr. 377/2013 și obligarea părților la întocmirea unui nou Raport.

În realitate, dincolo de faptul că astfel, cum s-a reținut prin sentința de declinare nr. 144 din 20 ianuarie 2014 definitivă, instanța a rămas competentă a soluționa cererea de obligare a părților la modificarea categoriei de folosință din „arabil” în „curți construcții”, se impune a se observa că modificarea Raportului care atrage o competență materială diferită era subsumată tocmai acestei modificări a categoriei de folosință.

Instanța Tribunalul Ilfov nefiind competentă să analizeze legalitatea unui act administrativ precum o hotărâre de guvern nici chiar în ceea ce privește această modificare a categoriei de folosință, în realitate este vorba despre o procedură ce se desfășoară în mai multe etape, cu competențe diferite din punct de vedere judiciar, astfel că în mod corect instanța de fond s-a pronunțat exclusiv asupra aspectului greșitei menționări în hotărârea de guvern a categoriei de folosință.

Critica vizând greșita respingere a cererii de chemare în garanție pornește de asemenea de la o eroare de interpretare.

Instanța de fond a dat această soluție ca urmare a respingerii cererii de chemare în judecată.

Recurentul critică acest aspect din perspectiva faptului că totuși acțiunea a fost admisă în parte.

Recurentul face trimitere la încheierea din 3 februarie 2014 prin care a fost admisă în principiu cererea sa de chemare în garanție a E. Doar că cererea de chemare în garanție a fost formulată înainte de Sentința de declinare a competenței pentru capetele de cerere vizând despăgubiri și refacere cuantum despăgubiri.

În acest dosar au rămas a fi soluționate în principal cererile de anulare și suspendare a H.G. nr. 377 din 12 iunie 2013, în ceea ce privește terenul proprietatea reclamanților, cerere ce a fost respinsă de instanță.

În atare condiții, adoptarea doar a modificării categoriei de folosință a acestui teren, în fapt o operațiune de rectificare, nu poate atrage decât într-o interpretare sofistică concluzia admiterii acțiunii.

Astfel, în raport de însăși definiția și scopul propriu unei cereri de chemare în garanție, astfel cum e prevăzut de C. proc. civ. - art. 72-74, nu poate exista obiectul pentru care Departamentul pentru Proiecte și Infrastructură să garanteze, în locul pârâtului Guvernul României.

Referitor la incidența art. 488 alin. (1) C. proc. civ. pârâtul Guvernul României critică, similar recursului CN C. SA, admiterea acțiunii cât privește modificarea categoriei de folosință a terenului expropriat.

Se invocă faptul că o astfel de e cerere nu putea fi admisă câtă vreme nu s-a stabilit existența vreunei neconcordanțe în documentația cadastrală avizată de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară București.

Or, în analiza acelorași argumente din recursul CN C. SA s-a reliefat că în documentația aferentă exproprierii terenul în litigiu era menționat ca având categorie de folosință „curți construcții”, nu „arabil”, fiind astfel evident și de necontestat eroarea.

O altă critică susține că s-ar fi ignorat competențele exclusive ale E și cele ale CN C. SA, raportat la dispozițiile art. 5 din Legea nr. 255/2010 modificată și completată.

Critica, în sensul că instanța ar fi trebuit să se mărginească să oblige aceste din urmă părți la a iniția realizarea de noi operațiuni și acte premergătoare pentru o altă hotărâre de guvern este nu doar absurdă, dar și lipsită de temei legal pentru a nu ne referi și la excesul de birocrație pentru care îl încurajează.

În fapt este vorba despre un act administrativ normativ, în vigoare, conținând erori, cel puțin în ceea ce privește subiectul în analiză.

A proceda așa propune recurenta presupune a menține în vigoare actul nelegal până la „inițierea realizarea unei noi operațiuni și acte premergătoare”, ceea ce apare contrar însăși controlului de legalitate prevăzut de Legea nr. 554/2004.

Că această eroare aparține inițiatorului actului administrativ ori chiar emitentului actului, nu prezintă importanță din punct de vedere reclamanților în această fază, de esență fiind remedierea erorii. De altfel, în mod just instanța de fond nu obliga la emiterea unei noi hotărâri de guvern, ci la „modificarea categoriei de folosință” sugerând că acest lucru se poate face inclusiv printr-o rectificare a actului, ceea ce nu ar presupune reluarea întregii proceduri.

Oricum, acest motiv de recurs nu vădește faptul că s-ar fi încălcat de către judecătorul fondului normele de drept material.

În raport de analiza realizată mai sus recursurile părților din prezentul dosar nu s-au dovedit întemeiate, astfel că, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. urmează a le respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 2160 din 07 iulie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge recursurile declarate de pârâții Guvernul României și Statul Român prin CN C. SA împotriva sentinței civile nr. 2160 din 07 iulie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 20 aprilie 2016