ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3890/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2015 pe rolul Curții de Apel București, reclamantul A. în contradictoriu cu următoarele instituții Ministerul Justiției, Administrația Națională a Penitenciarelor, Penitenciarul de femei Târgșor, solicitând anularea deciziei directorului Penitenciarului Târgșor nr. G2 1112/PTPH din 15 mai 2015 și obligarea acestuia la permiterea vizitei fără dispozitiv de separare, anularea prevederilor art. 2 alin. (2) din Ordinul ministrului justiției nr. 2714/C/2008 și a prevederilor art. 224 arin. 5 din H.G. nr. 1897/2006, și să constate pe calea excepției de nelegalitate suspendarea aplicării art. 2 alin. (2) din Ordinul ministrului justiției nr. 2714/C/2008 și a prevederilor art. 224 alin. (5) din H.G. nr. 1897/2006 până la judecarea pe fond a prezentei cauze.

Prin Sentința nr. 401 din 10 februarie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiate excepția lipsei de interes invocată de către pârâtul Penitenciarul de Femei Târgșor cu privire la cererea principală și de intervenție, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrația Națională a Penitenciarelor și excepția lipsei de interes invocată de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor (invocate cu privire la cererea principală și cererea de intervenție), excepția inadmisibilității invocată de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor cu privire la cererea de intervenție, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, excepția inadmisibilității și a prematurității acțiunii (invocate de pârâtul Penitenciarul de Femei Târgșor cu privire la cererile modificatoare inițiale), excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Penitenciarul de Femei Târgșor și excepția lipsei procedurii prealabile-invocate de către același pârât cu privire la cererea completatoare a cererii principale și de intervenție.

Curtea de Apel București a admis în parte acțiunea principală formulată de reclamantul A. și cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta B., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Administrația Națională a Penitenciarelor, Penitenciarul de Femei Târgșor și Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului.

Totodată, a constatat caracterul nejustificat al refuzului exprimat de către pârâtul Penitenciarul de Femei Târgșor cu privire la petițiile adresate acestuia de către reclamant și intervenienta în interes propriu având ca obiect acordarea permisiunii de vizitare fără dispozitiv de separare.

A obligat pârâtul Penitenciarul de Femei Târgșor la plata către reclamant și intervenienta în interes propriu a sumei de 500 Euro, în echivalent RON la data plății la cursul BNR RON-EURO, pentru fiecare, cu titlu de despăgubiri.

A respins celelalte capete ale cererii principale și ale cererii de intervenție în interes propriu, astfel cum au fost ulterior completate și precizate, ca neîntemeiate.

A obligat pârâtul Penitenciarul de Femei Târgșor la plata către reclamant și intervenienta în interes propriu a sumei de 100 RON (pentru fiecare), cu titlu cheltuieli de judecată admise în parte, proporțional solicitărilor admise, constând în parte din taxa judiciară de timbru.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, pârâtul Penitenciarul de Femei Târgșor a formulat recurs, criticând soluția instanței de fond ca nelegală.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 488 al 1, pct. 3, 6 și 8 din C. proc. civ.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre soluționare la organul competent jurisdicțional care este potrivit Legii nr. 254/2013 judecătorul de supraveghere, față de calitatea intervenientei de arestat preventiv. În subsidiar a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) noul C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 5 martie 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) noul C. proc. civ.

Prin încheierea din 9 mai 2018 completul filtru, a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și pe cale de consecință a declarat recursul ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) noul C. proc. civ., și a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

Motivele de recurs invocate de către recurentul-pârât Penitenciarul de Femei Târgșor au fost încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3, art. 488 alin. (1) pct. 6 și art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În raport de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. recurentul-pârât invocă faptul că sentința atacată a fost pronunțată cu încălcarea competenței altei instanțe fiind nelegală soluția de respingere a excepției necompetenței materiale a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, excepție invocată în fața instanței de fond.

Recurentul-pârât apreciază că în cauză competența de soluționare în primă instanță revine Tribunalului Prahova, secția contencios administrativ și fiscal având în vedere că actul asimilat contestat este emis de recurentul-pârât care își are sediul pe raza teritorială a Tribunalului Prahova.

În raport de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se invocă faptul că soluția de respingere a excepțiilor inadmisibilității cererii de intervenție în interes propriu și soluția dispusă pe fond de admitere în parte a acțiunii principale și a cererii de intervenție astfel cum a fost completată și motivate este motivată contradictoriu, existând și motive străine de obiectul cauzei.

Prin sentința atacată au fost respinse ca neîntemeiate excepțiile lipsei de interes, excepția lipsei calității procesuale pasive, excepția lipsei procedurii prealabile, excepția inadmisibilității cererii de intervenție în interes propriu, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului-intimat, excepțiile vizând acțiunea principală și cererea de intervenție în interes propriu astfel cum au fost completate și precizate.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. privește soluția dată excepțiilor, dar și soluția pe fond dispusă prin care acțiunea principală și cererea de intervenție în interes propriu au fost admise în parte și ca o consecință a constatării caracterului nejustificat al recursului-pârât, cu privire la cererile reclamantului și ale intervenientei având ca obiect acordarea permisiunii de vizitare fără dispozitiv de separare, a fost admisă și cererea de acordare de despăgubiri de câte 500 Euro fiecare solicitare de către reclamant și intervenientă în interes propriu.

Recurentul-pârât arată că prima instanță a motivat contradictoriu respingerea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului și excepția inadmisibilității cererii de intervenție în interes propriu. Cu privire la aceasta din urmă recurentul-pârât apreciază că în mod greșit și nemotivat prima instanță a respins excepția inadmisibilității cererii de intervenție în interes propriu, cererea fiind inadmisibilă atât în raport de dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru lipsa procedurii prealabile cât și în raport de dispozițiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 pe motiv că actul administrativ asimilat contestat nu putea fi atacat pe calea contenciosului administrativ deoarece se prevedea prin lege specială Legea nr. 254/2013 o altă procedură judiciară.

Soluționarea nelegală a cauzei atât pe excepții cât și pe fond formează obiectul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocându-se aplicarea greșită a normelor de drept material atât în ceea ce privește acțiunea principală cât și în ceea ce privește cererea de intervenție astfel cum au fost completate și precizate.

Față de acțiunea principală recurentul-pârât invocă nelegala respingere a excepției lipsei calității procesuale active și admiterea în parte a acțiunii apreciind că în cauză hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. a), i) și n) din Legea nr. 554/2004 și a dispozițiilor art. 8 și 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Se apreciază că în cauză în raport de obiect reclamantul-intimat nu are calitatea de persoană vătămată deoarece pretinsul refuz nejustificat de neacordare a vizitei fără dispozitiv de separare privea pe intervenientă în interes propriu în calitate de persoană arestată preventiv căreia îi erau aplicabile dispozițiile normei speciale art. 56 și 57 din Legea nr. 254/2013, iar cererea de daune morale este nefondată deoarece nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale și condițiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 pentru a fi acordate despăgubirile morale solicitate.

În ceea ce privește cererea de intervenție în interes propriu astfel cum a fost completată și precizată recurentul-pârât invocă greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 în ceea ce privește respingerea inadmisibilității cererii de intervenție în interes propriu față de cererile având ca obiect constatarea refuzului nejustificat și acordarea despăgubirilor și pe fond cererea de intervenție în interes propriu apreciindu-se în cauză nu sunt îndeplinite condițiile existenței unui refuz nejustificat privind dreptul la vizită fără dispoziția de separare și condițiile răspunderii pentru cererea de daune.

În ceea ce privește respingerea inadmisibilității cererii de intervenție în interes propriu recurentul-pârât invocă nelegala respingere a acestei excepții în raport de faptul că actul administrativ contestat de intervenientă, constând în decizia directorului Penitenciarul de Femei Târgșor având ca obiect acordarea permisiunii de vizitare fără dispozitiv de separare putea fi modificat sau desființat prin o altă procedură judiciară prevăzută de o lege organică dispozițiile art. 57 și 58 din Legea nr. 254/2013 fiind inadmisibilă cererea formulată în condițiile normei generale respectiv a dispozițiilor Legii nr. 554/2004.

Recurentul-pârât critică ca nelegală soluția primei instanțe care a respins excepția inadmisibilității cererii de intervenție în interes propriu apreciind că intervenția era inadmisibilă pe motiv că intervenienta-intimată avea la dispoziție posibilitatea constatării măsurii dispuse de directorul penitenciarului cu plângere la judecătorul de supraveghere, ținând cont de situația sa de persoană arestată preventiv la data comunicării refuzului administrativ având ca obiect acordarea permisiunii de vizitare fără dispozitiv de separare.

În ceea ce privește soluția de admitere pe fond, în parte a cererii de intervenție în interes propriu criticile sunt aceleași cu cele privind acțiunea principală în sensul că nu sunt îndeplinite condițiile unui exces de putere manifestat prin respingerea cererii intervenientei având ca obiect acordarea permisiunii de vizitare.

În ceea ce privește cererea de acordare a daunelor morale se apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale în subsidiar apreciindu-se cuantumul excesiv al despăgubirilor acordate prin sentința atacată atât pentru reclamant cât și pentru intervenientă în interes propriu.

Se solicită admiterea recursului, casarea în parte a sentinței atacate în principal în sensul excepțiilor invocate și în subsidiar în sensul respingerii în tot a acțiunii principale și a cererii de intervenție în interes propriu astfel cum a fost completate și precizate.

La dosar intimații-reclamanți și intervenienta în interes propriu au formulat întâmpinare în care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, iar recurentul-pârât a formulat răspuns la întâmpinare.

Analizând recursul declarat, în raport de motivele de casare Curtea îl apreciază pentru următoarele considerente ca nefondat fiind îndeplinite condițiile motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., sentința atacată urmând a fi casată pentru următoarele motive:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. este apreciat de Curte ca nefondat, "în cauză neputându-se reține pronunțarea sentinței de fond Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii".

În mod corect prima instanță a respins excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal de a soluția în primă instanță acțiunea reclamantului și cererea de intervenție astfel cum au fost completate și precizate.

Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal era instanță competentă material și tribunalul să soluționeze acțiunea având în vedere atât cererile inițiale cât și cererile completate și precizate care aveau ca obiect în baza art. 4 și art. 1 din Legea nr. 554/2004 excepția de nelegalitate și respectiv constatarea nelegalității unor articole din acte administrative cu caracter normativ emise de autoritățile publice centrale - respectiv Ordinul Ministerului Justiției nr. 2714/C/2008 și H.G. nr. 1897/2006 emise de intimați Ministerul Justiției și guvernul României care sunt intimați în cauză și are calitatea de autorități publice centrale. În consecință în raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004, Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal era instanță competentă de a soluționa în primă instanță acțiunea principală și cererea de intervenție în interes propriu astfel cum au fost completate și precizate.

Faptul că recurentul-pârât este o instituție publică de nivel local nu este de natură a infirma competența de primă instanță a curții de apel deoarece cadrul procesual este mai larg în raport de obiect, fiind contestate acte administrative tipice sau asimilate emise de autorități publice centrale și locale.

În mod corect, în baza art. 131 C. proc. civ. prima instanță și-a verificat competența și a respins excepția necompetenței materiale în cauză fiind aplicate corect dispozițiilor art. 10 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004.

Motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. sunt apreciate de Curte ca fondate, sentința atacată fiind în parte nelegală și în ceea ce privește soluționarea acțiunii principale astfel cum a fost completată și prevăzută și în ceea ce privește soluționarea excepției inadmisibilității cererii de intervenție în interes propriu.

Curtea apreciază că în cauză sunt îndeplinite condițiile motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. sentința atacată fiind motivată contradictoriu și stabilind premise greșite și fiind dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. a) lit. i), lit. n), art. 8 și art. 18 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004 în ceea ce privește soluționarea acțiunii principale în ceea ce privește petitul admis - contestarea refuzului nejustificat privind dreptul la vizită fără dispozitiv de suspendare și acordarea despăgubirilor și soluționarea excepției inadmisibilității cererii de intervenție în interes propriu.

În ceea ce privește acțiunea principală astfel cum a fost completată și precizată sentința recurată este greșită pe aspectul motivării și nelegală pe aspectul aplicării greșite a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. a) lit. i) lit. n( și art. 8 și 18 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004 în ceea ce privește capetele de cerere admise din acțiunea principală.

Prin sentința atacată a fost admisă în parte acțiunea principală respectiv s-a constatat refuzul nejustificat al recurentului-pârât având ca obiect acordarea permisiunii de vizitare fără dispozitiv de separare, vizitare solicitată de către reclamantul- intimat persoană liberă și care se consideră vătămată în raport de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 pe motiv că nu i s-a permis vizita fără dispozitiv de separare cu o persoană aflată în stare de detenție - arest preventiv respectiv intervenienta din prezenta cauză.

Ca o consecință a constatării acestui refuz nejustificat în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 reclamantului și intervenientei prima instanță le-a acordat despăgubiri - daune morale apreciind că refuzul care a reprezentat un exces de putere le-a afectat părților reclamantului intervenientei dreptul la viață privată în sensul art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea apreciază cca nelegală sentința atacată și dată cu aplicarea greșită a legii deoarece prima instanță a apreciat greșit și a aplicat nelegal dispozițiile Legii nr. 554/2004 în sensul că reclamantul intimat persoană liberă ar avea un drept vătămat prin refuzul comunicat intervenientei - persoană aflată în arest preventiv de a avea drept la vizită fără dispozitiv de separare.

Prima instanță a plecat de la o premisă greșită și a aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 554/2004 și anume că reclamantul intimat are calitatea de persoană vătămată în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004.

În opinia Curții ca instanță de recurs, recurentul-intimat nu are calitatea de persoană vătămată în sensul art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 deoarece reclamantul nu are un drept recunoscut de lege vătămat privind refuzul pretins nejustificat privind dreptul la vizită fără dispozitiv de separare. Acest drept este recunoscut de lege, respectiv prin dispoziții speciale - Ordinul Ministerului Justiției nr. 2714/C/2008 numai în favoarea persoanelor aflate în stare de detenție (inclusiv cele arestate preventiv) și nu poate exista ca un drept pretins vătămat al persoanelor aflate în stare de libertate - cazul recurentului intimat. Din acte rezultă că cererile adresate de reclamant către recurentul-pârât au primit răspuns în sensul că cererea intervenientei B. persoană aflată în arest nu a fost aprobată, fiind respinsă pe motiv că nu îndeplinește condițiile legale - dosar fond.

Nu se poate aprecia că reclamantul-intimat persoană în libertate pe cererea respinsă a unei persoane aflate în stare de arest are calitatea de persoană vătămată și drept recunoscut de lege vătămat în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004.

Neavând drept recunoscut de lege vătămat, dreptul de vizitare fără dispozitiv de separare, putându-l avea conform legii, numai persoana deținută sau arestată preventiv deci numai intervenienta, față de recurentul-intimat nu există și nu se poate constata un refuz nejustificat în sensul constatat de prima instanță.

Recurentul-reclamant nu are dreptul recunoscut de lege pentru sine de i se acorda permisiunea de vizitare fără dispozitiv de separare, în cauză el nu are calitatea de persoană vătămată în sensul art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004.

În consecință față de reclamant nu există un exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) și n) al recurentului-pârât cu privire la cererea sa având ca obiect acordarea permisiunii de vizitare fără dispozitiv de suspendare cu intervenienta aflată la data cererii în stare de arest preventiv.

În ceea ce privește cererea de despăgubiri solicitate constând în daune morale Curtea o apreciază ca nefondată în cauză nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 18 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004 pentru a fi admisă o astfel de cerere în despăgubire care în raport de dispozițiile art. 18 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004 are caracter subsidiar.

Prima instanță a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 plecând de la o premisă stabilită greșit aceea că reclamantul în stare de libertate poate avea în contencios calitatea de persoană vătămată în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 pe o cerere care viza o altă persoană aflată în stare de detenție căruia i s-a respins cererea având ca obiect acordarea permisiunii de vizitare fără dispozitiv de separare.

În mod nelegal a fost admisă cererea reclamantului de acordare a daunelor morale, în cauză nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 o cerere subsidiară constatării nelegalității unui act administrativ asimilat în sensul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 sau condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 solicitarea de daune pe cale separată.

Verificarea încălcării art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului invocată de reclamant poate fi făcută în cadrul unei acțiuni civile distincte în cadrul căreia să se verifice cererea de daune morale în sensul verificării îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale generale - fapta ilicită care a produs un prejudiciu moral, inclusiv legătura de cauzalitate.

Dar în prezenta cauză, în limitele Legii nr. 554/2004, în lipsa calității de persoană vătămată nu există față de reclamant un refuz nejustificat - act administrativ asimilat în sensul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și nu există un exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din același act normativ.

În consecință, și cererea de acordare a daunelor morale este nefondată, Curtea apreciind în totalitate acțiunea reclamantului ca nefondată urmând a fi respinsă ca atare.

Pe capetele de cerere respinse reclamantul-intimat nu a formulat recurs, acestea intrând în puterea lucrului judecat și urmând a fi menținute ca atare prin decizia pronunțată în recurs.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. sunt îndeplinite în cauză și în ceea ce privește soluționarea excepției inadmisibilității cererii de intervenție în interes propriu formulată de către intervenientă.

Cu o motivare contradictorie și cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și neaplicarea dispozițiilor legii speciale Legea nr. 254/2013, prima instanță a apreciat cererea de intervenție în interes propriu ca admisibilă în contencios administrativ și a analizat-o alături de acțiunea principală verificând greșit și nelegal față de intervenția formulată îndeplinirea pe fond a condițiilor prevăzute de art. 2 alin. (2) și art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Conform art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 "Nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede prin lege organică o altă procedură judiciară".

Cererea de intervenție în interes propriu formulată este inadmisibilă în raport de dispozițiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 deoarece la data emiterii actului administrativ contestat, - refuzul Directorului Penitenciarul de a permite vizita fără dispozitiv de separare perioada aprilie - iulie 2015 - cerere - 15 mai 2015 răspuns 15 mai 2015, revenire - 21 mai 2015 - clasare 26 mai 2015 - dosar fond, intervenienta - avea calitatea de persoană arestată preventiv, deci persoană aflată în executarea unei măsuri privative de libertate. La data formulării cererii a revenirii și a măsurilor dispuse față de intervenienți erau aplicabile dispozițiile legii speciale - respectiv Legea nr. 254/2013.

Această lege prevedea o procedură specială de contestare care era aplicabilă intervenientei, care avea calitatea de deținută în perioada aprilie - iulie 2015, dispozițiile legii speciale asigurând un recurs efectiv și accesul liber la justiție al intervenientei, acces care nu poate fi primit în baza normei generale Legea nr. 554/2004, în condițiile în care există o lege organică specială care reglementează o altă procedură judiciară.

Iar Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, în Capitolul V, reglementează drepturile persoanelor condamnate, care se aplică în mod corespunzător, potrivit art. 110 din aceeași lege, și persoanelor arestate preventiv, cum era intervenienta la data formulării cererii către administrația penitenciarului Târgșor, stabilind în art. 56 alin. (2) că, împotriva măsurilor referitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de prezenta lege, luate de către administrația penitenciarului, persoanele condamnate pot face plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate și ulterior contestație !a judecătoria în a cărei circumscripție se află penitenciarul.

În mod nelegal prima instanță a respins excepția inadmisibilității cererii de intervenție în interes propriu înlăturând de la aplicare dispozițiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 apreciind că intervenienta în stare de detenție la data formulării cererii avea posibilitatea să opteze, respectiv să nu se adreseze judecătorului de supraveghere conform art. 56 și 57 din Legea nr. 254/2013.

Curtea apreciază că intervenienta putea și avea dreptul de a contesta actul administrativ contestat privind respingerea cererii sale având ca obiect permisiunea de vizitare fără dispozitiv de separare conform art. 56 și 57 din Legea nr. 254/2013. Intervenienta nu a uzat de calea plângerii la judecătorul de drepturi și libertăți și ulterior de calea contestației la judecătoria în circumscripția căreia se află penitenciarul susținând că revenirea la cerea inițială trebuia calificată din oficiu ca fiind contestație și înaintată la judecătorul de drepturi și libertăți.

Curtea constată ca nefondată această apărare deoarece din actul din 21 mai 2015 - dosar fond nu rezultă că intervenienta ar fi înțeles să formuleze o contestație conform art. 56 din Legea nr. 254/2013, neexistând obligația calificării din oficiu a unei cereri administrative ca fiind o contestație către judecătorul de drepturi și libertăți. În cererea formulată din 21 mai 2015 intervenienta solicită Directorului motivarea refuzului respingerii cererii de vizitare fără însă a formula contestație și ulterior plângere în baza legii speciale care i se aplică având în vedere calitatea sa de deținută preventiv la data cererii și primirii refuzului. Aceasta în condițiile în care intervenienta avea studii de specialitate și a beneficiat de asistență juridică pe perioada deținerii și în cadrul procesului penal.

În cauză este inadmisibilă cererea de intervenție formulată ulterior deținerii, la data de 7 iulie 2015 - dosar fond având ca obiect cererea formulată de reclamantul-intimat, în cauză pretinsul refuz abuziv nejustificat și exclusiv al directorului Penitenciarului ca act administrativ putând fi contestat și desființat în baza unei legi speciale Legea nr. 254/2013 care prevede o altă procedură judiciară aplicabilă tuturor persoanelor aflate la data cererilor în aceeași situație cu intervenienta.

Inadmisibilitatea cererii de intervenție în raport de dispozițiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 urmează a fi contestată de către instanța de recurs prin admiterea acestei excepții și respinge ca inadmisibilă a cererii de intervenție în interes propriu în raport de dispozițiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 față de cererile având ca obiect constatarea refuzului nejustificat privind dreptul la vizită față dispozitiv de separare și acordarea despăgubirilor.

Cererea de despăgubiri astfel cum a fost formulată reprezentând daune morale era admisibilă și putea fi verificată ca atare în condițiile art. 56 și 57 din Legea nr. 254/2013 judecătoria în calea plângerii formulate fiind deplin competentă a analiza și cererea solidară de daune dacă se înțelege a solicita acest lucru neputându-se reține inadmisibilitatea unei astfel de cereri în cadrul unui dosar penal și un argument pentru opțiunea intervenientei de a uza de o cale inadmisibilă, respectiv de dispozițiile Legii nr. 554/2004, care nu se aplică în cazul său în raport de dispozițiile art. 5 alin. (2) din același act normativ.

Iar încălcarea dreptului la viață privată prevăzută de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ca drept civil poate fi invocat în cadrul unei pretenții civile, caz în care la fel ca reclamantul este necesar a fi îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.

În prezenta cauză o astfel de cerere de daune cuprinsă în cadrul unei cereri de intervenție inadmisibilă în raport de dispozițiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nu poate forma obiectul analizei în raport de dispozițiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 cum în mod nelegal a apreciat și a procedat prima instanță.

Față de cele expuse mai sus, Curtea în baza art. 596 alin. (1) și (2) C. proc. civ. va admite recursul declarat de Penitenciarul de Femei Târgșor și va casa sentința atacată și rejudecând va dispune conform art. 20 din Legea nr. 554/2004.

Va respinge în tot acțiunea principală astfel cum a fost completată și precizată, ca nefondată în cauză nefiind îndeplinite condițiile existenței unui refuz nejustificat de soluționare a cererii și condițiile acordării daunelor morale, iar actele administrate cu caracter normativ contestate au fost legal emise.

Va admite excepția inadmisibilității cererii de intervenție în interes propriu și în consecință va respinge ca inadmisibilă cererea de intervenție în interes propriu în raport de dispozițiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 față de cererile având ca obiect contestarea refuzului nejustificat privind dreptul la vizită fără dispozitiv de separare și acordarea despăgubirilor.

Va menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate privind soluționarea celorlalte excepții și a celorlalte capete ale acțiunii principale și cererii de intervenție astfel cum au fost completate și precizate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Penitenciarul de Femei Târgșor împotriva Sentinței nr. 401 din 10 februarie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și rejudecând:

Respinge în tot acțiunea principală astfel cum a fost completată și precizată, ca nefondată.

Admite excepția inadmisibilității cererii de intervenție în interes propriu.

Respinge ca inadmisibilă cererea de intervenție în interes propriu în raport de dispozițiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 față de cererile având ca obiect constatarea refuzului nejustificat privind dreptul la vizită fără dispozitiv de separare și acordarea despăgubirilor .

Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate privind soluționarea celorlalte excepții și a celorlalte capete ale acțiunii principale și ale cererii de intervenție, astfel cum au fost completate și precizate.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 13 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - LM