ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 309/2019

Asupra recursului de față:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la nr. x/2017 pe rolul Tribunalului Olt, reclamantul Municipiul Slatina reprezentat prin Primar a formulat cerere de chemare în judecată împotriva pârâtei S.C. A. S.R.L., pentru ca prin hotărârea ce se pronunța, să se constatate intervenită rezilierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 09.07.2008, fără restituirea sumei achitate, reprezentând prețul de cumpărare și să se dispună evacuarea terenului ocupat de aceasta, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 557 din 31 mai 2017 Tribunalul Olt, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția formulată de pârâta S.C. A. S.R.L. și a respins ca prescris dreptul la acțiune al reclamantului Municipiul Slatina reprezentată prin primar, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L.

În considerentele sentinței, instanța de fond a reținut că la data de 09.07.2008 a fost încheiat contratul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1065, privind suprafața de 4.200 mp intravilan, teren situat în municipiul Slatina, vânzător fiind municipiul Slatina, iar cumpărător societatea pârâtă. Potrivit înțelegerii părților, terenul a fost vândut cu obligația respectării prevederilor caietului de sarcini, anexă la HCL nr. 33/12.02.2008, potrivit căruia, cumpărătorul avea obligația să obțină autorizația de construire, în vederea realizării investiției și să o finalizeze, conform proiectului aprobat, în termen de 1 an de zile de la data obținerii autorizației, sub sancțiunea rezilierii contractului de vânzare-cumpărare, fără restituirea sumelor achitate, reprezentând prețul de cumpărare.

La data de 11.03.2009, pârâta a obținut autorizația de construire nr. x, cu valabilitate de 12 luni, timp în care trebuie începute lucrările de execuție, iar durata execuției de lucrări este de 24 de luni, situație în care, perioada de valabilitate a autorizației se extinde pe întreaga durată de execuție a lucrărilor.

Execuția lucrării nu s-a produs în acest interval de timp și nici ulterior, așa cum se recunoaște de către părți și, cum rezultă și din nota de constatare emisă de Primăria municipiului Slatina, cât și planșele foto atașate.

În speță, neexecutarea contractului, conform clauzei acestuia, conduce la rezoluțiune, ce constă în desființarea retroactivă și repunerea părților în situația anterioară.

Acțiunea în constatarea acestui drept, prin care se dorește confirmarea faptului că rezoluțiunea a operat de plin drept conform clauzei penale, menționată în contractul încheiat între părți, s-a considerat a fi prescrisă în raport de dispozițiile art. 1 din Decretul nr. 167/1958, deoarece, dreptul reclamantei de a exercita clauza penală reprezentată de pactul comisoriu de gradul IV putea fi pus în executare în termen de maxim 3 an, dacă nu era îndeplinită condiția respectivă de către vânzător.

S-a reținut că, potrivit autorizației de construire, termenul de finalizare a lucrărilor de investiții a fost de 24 de luni, perioadă ce se extinde pe întreaga durată de execuție a lucrărilor, rezultând un termen de 3 ani, care s-ar fi împlinit în luna martie 2012.

Deși, reclamanta era beneficiara clauzei penale inserată în contract, aceasta nu a făcut niciun demers pentru valorificarea clauzei respective, din înscrisurile depuse chiar de către reclamantă, terenul vândut se afla în aceeași situație ca la data încheierii actului de vânzare.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta solicită să se constate că în patrimoniul acesteia s-a născut o creanță de aproximativ 400.000 euro, contravaloarea terenului vândut, iar clauza penală inserată în contract reprezintă un drept de creanță, ce putea fi materializat și executat silit, în termen de 3 ani de la scadență.

Față de data formulării acțiunii la instanță, 27.10.2016, s-a constatat că termenul de prescripție, în ce privește clauza penală, depășește perioada de 3 ani prevăzută de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 și în raport de art. 1 din același act normativ, acțiunea reclamantei apreciindu-se a fi prescrisă.

Prin decizia nr. 971/2017 din 29 noiembrie 2017 Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, a admis apelul declarat de reclamantul Municipiul Slatina reprezentat prin Primar, împotriva sentinței nr. 557 din 31.05.2017, pronunțată de Tribunalul Olt, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a dispune astfel, instanța a reținut următoarele:

Reclamantul a înțeles să sesizeze instanța de fond cu o acțiune în constatare, solicitând să se constate intervenită rezoluțiunea convențională a contractului de vânzare cumpărare, autentificat sub nr. x/09.07.2008, susținând că, în cadrul acestei convenții, părțile contractante au stipulat un pact comisoriu expres -art. 6.2 lit. c) din Caietul de sarcini, parte integrantă a contractului de vânzare-cumpărare - conform căruia cumpărătorul este obligat "să obțină autorizația de construire în vederea realizării investiției și să o finalizeze conform proiectului aprobat și avizelor legale, în termen de 1 an de la data obținerii autorizației, sub sancțiunea rezilierii contractului de vânzare-cumpărare, fără restituirea sumelor achitate, reprezentând prețurile de cumpărare. Rezilierea operează de plin drept: fără punere în întârziere prealabilă, fără intervenția instanței."

S-a constatat totodată că, în toate cererile formulate, în fata primei instante ca și în apel, reclamantul a susținut că, în temeiul acestei clauze contractuale, a operat o rezolutiune a contractului sus amintit, acesta fiind desființat de drept, exclusiv în temeiul declarației de rezoluțiune a părții îndreptățite, desființarea contractului producând efecte ca urmare a exercitării dreptului său potestativ cu acest obiect, fără intervenția instanței și fără a fi necesar consimțământul cumpărătorului și că, acțiunea pe care a înțeles să o formuleze, este o acțiune în constatarea unei situații juridice - faptul că rezoluțiunea contractului a operat deja prin exercitarea dreptului de denunțare a contractului. Așadar, obiectul cauzei, clar stabilit prin cererea de chemare în judecată, este pronunțarea unei hotărâri care să constate intervenirea rezolutiunii convenționale a unui contract sinalagmatic, prin valorificarea clauzei contractuale în raport de care se susține că reprezintă un pact comisoriu expres.

În raport de aceste constatări, instanța de fond avea obligația de a se pronunța în limitele în care a fost învestită, cu respectarea acestor limite, iar nu de a analiza acțiunea reclamantului prin aplicarea normelor specifice unei acțiuni în realizare, cu ignorarea obiectului concret al pretențiilor formulate.

Ori, față de obiectul acțiunii, Curtea a constatat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958: "Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege".

Caracterul imprescriptibil al acțiunii în constatare este întemeiat pe imprescriptibilitatea dreptului la acțiune, în sens procesual, întrucât prin intermediul acestei acțiuni nu se valorifică nici un drept împotriva cuiva, ci se solicită numai ca instanța să constate inexistența unui drept al pârâtului împotriva sa-dreptul de proprietate asupra terenului.

Prin urmare, instanța de fond în mod eronat a admis excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâta S.C. A. S.R.L., acțiunea fiind imprescriptibilă.

Cât privește celelalte două capete de cerere, respectiv constatarea intervenirii clauzei penale cu privire la restituirea prețului în cazul rezoluțiunii și evacuarea pârâtei de pe terenul ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare, acestea fiind cereri accesorii cererii principale, urmează regimul juridic al acesteia.

Constatând prescris dreptul la acțiune al reclamantei, instanța de fond a ignorat atât principiul disponibilității cât și prevederile legale menționate, astfel că decizia civilă apelată este lovită de nulitate.

Împotriva deciziei nr. 971/2017 din 29 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a declarat recurs pârâta S.C. A. S.R.L. întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În susținerea motivului de recurs invocat, după o prezentare a situației de fapt, a parcursului judiciar al cauzei și a unor fragmente din considerentele deciziei atacate, recurenta-pârâtă a arătat, în esență, că instanța de apel nu a arătat cum se aplică pactul comisoriu de grad IV asupra clauzei penale din contract, adică a unui drept de creanță și cum anume instanța de fond a greșit în aplicarea sa.

În ceea ce privește interpretarea rolului instanței privind soluția pentru o acțiune în constatarea cu care este investită, recurenta-pârâtă o apreciază neîntemeiată având în vedere faptul că instanța de apel limitează conținutul material al unei acțiuni în constatare, la denumirea și temeiul de drept, spunând practic că instanța de fond este obligată să se pronunțe pe constatare, neavând practic nici dreptul să analizeze ce anume se solicita prin această constatare nici dreptul să se pronunțe pe o excepție/apărare.

Or, susține recurenta, rezoluțiunea contractului este o sancțiune a neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic, constând în desființarea retroactivă a acestuia și repunerea părților în situația avută anterior încheierii contractului.

Însă, susține recurenta, prin această acțiune nu se solicită doar repunerea părților în situația anterioară, ci se solicită și reținerea prețului. Pe cale de consecință, nu este o acțiune în revendicare care poate fi imprescriptibilă, recurenta considerând prescriptibil dreptul material la o astfel de acțiune a cererii de chemare în judecată, termenul pentru o asemenea acțiune în constatarea pactului comisoriu extins la clauza penală fiind împlinit în anul 2012.

În ceea ce privește critica sentinței pe motiv că instanța de fond era obligată să se pronunțe în limitele în care a fost investită, recurenta o apreciază abuzivă având în vedere că, instanța pur și simplu îi impune să nu se pronunțe pe excepție sau să nu observe petitul cererii. Ceea ce susține instanța de apel este ca instanța de fond să se pronunțe pe rezoluțiune și să considere cererea cu privire la reținerea prețului una accesorie, adică trimite cauza spre rejudecare pentru ca instanța de fond să se pronunțe minus petita.

Pentru aceste considerente, recurenta a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat având în vedere faptul că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material privind clauzele contractuale (clauzele privind pactul comisoriu și clauza penală); normele de drept privind interpretarea acțiunii în constatare și normele de drept privind prescripția unui drept de creanță.

Procedura derulată în recurs a constat în întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin care s-a constatat că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 10.10.2018, completul de filtru a apreciat recursul declarat admisibil în principiu și, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ. a fixat termen de judecată acestuia.

Examinând în cadrul controlului de legalitate, motivele de recurs formulate în raport de dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va reține că recursul este nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. privind încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Înalta Curte face precizarea că prin intermediul acestui motiv de recurs este permisă remedierea oricărei nelegalități numai din punct de vedere al aplicării dreptului substanțial, fără a putea fi reanalizat pe fond litigiul dintre părți, în virtutea caraterului nedevolutiv al recursului.

Prin prisma acestui motiv de nelegalitate, criticele recurentei au vizat interpretarea greșită a normelor de drept material care vizează valorificarea clauzei contractuale prin care reclamanta a susținut că reprezintă un pact comisoriu expres.

Recurenta apreciază că în mod corect instanța a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, aplicând dispozițiile art. 1 din Decretul nr. 167/1958, apreciind că acțiunea este prescriptibilă, întrucât se tinde la valorificarea unui drept de creanță.

Considerentele instanței de fond au vizat analizarea contractului încheiat între părți în raport de neexecutarea acestuia, iar Tribunalul a stabilit că potrivit clauzei penale menționată în contract, acțiunea este prescrisă întrucât dreptul reclamantei de a exercita clauza penală putea fi pus în executare în termen de maxim 3 ani.

Criticile sunt nefondate.

În speță, reclamantul a înțeles să sesizeze instanța de fond cu o acțiune în constatare, solicitând să se constate intervenită rezoluțiunea convențională a contractului de vânzare cumpărare, autentificat sub nr. x/09.07.2008, susținând că, în cadrul acestei convenții, părțile contractante au stipulat un pact comisoriu expres - art. 6.2 lit. c) din Caietul de sarcini, parte integrantă a contractului de vânzare-cumpărare - conform căruia cumpărătorul este obligat "să obțină autorizația de construire în vederea realizării investiției și să o finalizeze conform proiectului aprobat și avizelor legale, în termen de 1 an de la data obținerii autorizației, sub sancțiunea rezilierii contractului de vânzare-cumpărare, fără restituirea sumelor achitate, reprezentând prețurile de cumpărare. Rezilierea operează de plin drept: fără punere în întârziere prealabilă, fără intervenția instanței."

Așadar, obiectul cauzei, clar stabilit prin cererea de chemare în judecată, este pronunțarea unei hotărâri care să constate intervenirea rezoluțiunii convenționale a unui contract sinalagmatic, prin valorificarea clauzei contractuale în raport de care se susține că reprezintă un pact comisoriu expres.

Cu alte cuvinte, reclamantul în calitate de creditor care și-a executat sau s-a declarat gata să-și execute obligațiile a ales să facă aplicarea clauzei penale referitoare la pactul comisoriu de gradul IV.

În funcție de scopul material urmărit de reclamant, acțiunea de față este una în constatarea dreptului, întrucât se solicită instanței să constate inexistența dreptului pârâtului împotriva sa. În speță, reclamantul s-a aflat în această ipoteză, întrucât a solicitat instanței să constate intervenirea rezoluțiunii convenționale a contractului de vânzare-cumpărare, fără restituirea sumelor achitate, reprezentând prețul de cumpărare.

Acțiunile în realizarea dreptului se disting de acțiunile sau cererile în constatare, întrucât prin acestea se urmărește condamnarea pârâtului, respectiv obligarea acestuia prin hotărâre la executarea obligației corelative dreptului subiectiv.

Or, în speța de față, reclamantul a solicitat intervenirea rezoluțiunii convenționale a contractului sinalagmatic prin valorificarea pactului comisoriu expres, cu reținerea prețului de cumpărare.

Petitul privind restituirea prețului în cazul rezoluțiunii și evacuarea pârâtei reprezintă cereri accesorii, care urmează să fie analizate în raport de regimul juridic aplicabil acțiunii în constatarea rezoluțiunii.

Din acest punct de vedere se constată că în mod corect instanța de apel a reținut că dreptul opus pârâtei respectiv proprietatea asupra imobilului a fost dobândită prin contractul de vânzare-cumpărare și că prin constatarea inexistenței dreptului pârâtei, se constată cu efect retroactiv rezoluțiunea contractului, care a operat deja prin exercitarea dreptului de denunțare a contractului.

În concluzie, Înalta Curte constată că s-a apreciat în mod corect de către instanța de apel că reclamantul a promovat o acțiune în constatare, în temeiul dispozițiilor art. 111 C. proc. civ., articol care dă dreptul părții care are interes să facă cerere pentru constatarea existenței sau inexistenței unui drept, în speță, raportul juridic trebuia să fie examinat în limitele în care a fost investită instanța, potrivit obiectului concret al pretențiilor formulate, și nu prin aplicarea normelor specifice acțiunii în realizare, cum a stabilit greșit de instanța de fond.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 971/2017 din 29 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 februarie 2019.