ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2355/2019

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Integritate, B. și C., obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Integritate să soluționeze în mod efectiv și să-i transmită un răspuns complet și concret, motivat în fapt și în drept, privind rezultatul verificărilor efectuate urmare a petițiilor reclamantului înregistrate sub nr. x din 1 aprilie 2015, y din 9 aprilie 2015 și nr. z din 24 iunie 2015, obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 1.000.000 RON către reclamant cu titlu de daune morale suferite urmare a nesoluționării petițiilor anterior menționate și acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 743 din 7 martie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Integritate, B. și C., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că prin adresa nr. x din 1 iulie 2015 emisă de ANAF Direcția Generală de Integritate au fost reluate aspectele reținute în adresa de soluționare a petiției formulată de către reclamant sub numărul 912252 din 1 aprilie 2015 cu privirea la care reclamantul a fost informat prin adresa nr. A -DGI 1234 din 12 mai 2015 și s-a reținut că, din verificările efectuate în cursul prezentei acțiuni de soluționare nu se poate concluziona, în afara oricărui dubiu rezonabil, dacă documentele pe care D. le-a atașat demersului său personal de a sesiza BOR provin din documentația depusă în arhiva AFP sector 3 București la finalizarea activității specifice pe linie fiscală ori din documentele pe care structura fiscală le-a transmis organelor de urmărire penală competente, la care numitul D. a avut acces în cadrul activității de serviciu, astfel încât funcționarului nu i se poate reține în sarcină comiterea abaterii disciplinare vizând nerespectarea secretului profesional sau a confidențialității lucrărilor cu acest caracter. Împrejurarea că reclamantul este nemulțumit de răspunsul primit de la autoritatea publică pârâtă nu semnifică faptul că petițiile acestuia nu au fost soluționate în conformitate cu dispozițiile legale existente.

S-a mai arătat că, aspectele sesizate erau identice cu cele prezentate de reclamant prin petițiile anterioare nr. x din 1 aprilie 2015 și nr. y din 9 aprilie 2015, drept pentru care s-au aplicat dispozițiile art. 10 alin. (2) din O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor, întocmindu-se Nota de clasare a petiției nr. x din 1 iulie 2015 și în conformitate cu dispozițiile art. 8 din O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor, în data de 1 iulie 2015 a fost redactat răspunsul către reclamant care a fost înregistrat sub nr. 915991/ADGI 2441 și a fost transmis Serviciului comunicare, relații publice și mass-media cu adresa nr. x din 1 iulie 2014.

Prin Sentința civilă nr. 3773 din 27 octombrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de completare a Sentinței civile nr. 743 din 7 martie 2016 formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Integritate, B. și C., ca neîntemeiată.

Instanța de fond a reținut că susținerile reclamantului potrivit cărora instanța de judecată nu a analizat legalitatea și temeinicia adresei nr. x din 1 iulie 2015 sunt nefondate, deoarece din considerentele Sentinței civile nr. 743 din 7 martie 2016 a Curții de Apel București, SCAF rezultă că instanța de judecată a analizat legalitatea și temeinicia adresei menționată anterior.

Împotriva Sentinței civile nr. 743 din 7 martie 2016 și a Sentinței civile nr. 3773 din 27 octombrie 2016 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A. solicitând casarea hotărârii cu consecința admiterii acțiunii introductive astfel cum a fost formulată, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

- față de dispozițiile art. 8 alin. (1) teza a I-a din Legea nr. 554/2004, acțiunea în contencios administrativ are ca obiect:

"(...) anularea, în tot sau în parte, a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale (...)", în mod greșit instanța de fond s-a considerat sesizată cu o cerere având ca obiect obligarea la emiterea unui răspuns la petiție, adică ipoteza tezei a II-a a art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, text legal care prevede următoarele:

"De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept al său, recunoscut de lege, prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a cererii." În concluzie, o primă critică ține de împrejurarea că instanța nu a soluționat capătul principal de cerere: anularea Adresei cu nr. 915991/A-DGI 2441 din 1 iulie 2015, urmând ca, pe cale de rejudecare în fond, instanța de recurs să admită acțiunea introductivă sub acest aspect și să dispună în sensul desființării actului anterior indicat.

- se remarcă, în legătură cu divulgarea secretului fiscal și de serviciu, divulgare ce stă la baza formulării "Sesizării", în cadrul Răspunsului nr. 915991/A-DGI 2441 din data de 1 iulie 2015, atacat în prezenta cauză, faptul că nu se regăsește niciun comentariu și nu se oferă nici o motivare în fapt și în drept a acțiunii numitului D. în acest sens, ceea ce face ca Răspunsul atacat să aibă în realitate un caracter pur formal, mascând inacțiunea totală manifestată de Direcția de Integritate din cadrul ANAF, inacțiune de natura să încurajeze astfel de abuzuri ale funcționarilor publici, care de altfel, ar fi trebuit să fie cenzurați chiar de către această instituție.

În ceea ce privește recursul formulat împotriva Sentinței civile nr. 743 din 7 martie 2016, se arată că prima instanța a avut în vedere în mod corect atât situația de fapt cât și prevederile legale incidente în cauză, motivele de recurs invocate de recurentul-reclamant nefiind de natură să ducă la schimbarea sentinței instanței de fond. Într-o acțiune având ca obiect obligarea la soluționarea unei cereri, instanța nu se poate pronunța și asupra aspectelor ce țin de soluția ce urmează a fi adoptată de organul competent. Prin urmare, instanța de contencios nu poate decât să analizeze dacă cererea a fost soluționată sau nu, dacă au existat motive de prelungire a termenului de soluționare și eventual să oblige la soluționarea cererii, rămânând la latitudinea organului competent dacă cererea va fi soluționată în sensul pozitiv, de admitere a solicitărilor formulate de contribuabil sau de respingere a acestor solicitări. Altfel, s-ar îngrădi dreptul autorității de a analiza și decide asupra aspectelor învederate de petent prin petiție.

În ceea ce privește recursul formulat împotriva Sentinței civile nr. 3773 din 27 octombrie 2016, se arată că prin cererea de completare a dispozitivului Sentinței civile nr. 743/2016, reclamantul tinde nu la completarea dispozitivului sentinței, ci la completarea cererii de chemare în judecată cu un capăt nou de cerere, ceea ce este evident inadmisibil. Prin sentința civilă a cărei completare se solicită instanța nu a omis să se pronunțe cu privire la un capăt de cerere pentru a putea fi aplicabile dispozițiile art. 444 alin. (1) din C. proc. civ., ci prin respingerea în totalitate a cererii de chemare în judecată a reclamantului, este cât se poate de clar că instanța de fond a înțeles să respingă acțiunea în privința tuturor capetelor de cerere și aspectelor asupra cărora a fost chemată să se pronunțe.

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a actelor dosarului și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Recurentul-reclamant A. a investit instanța de contencios administrativ și fiscal, pe calea prevăzută de art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004, cu o acțiune îndreptată împotriva pârâților Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Integritate, B. și C., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună:

- obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Integritate să soluționeze în mod efectiv și să-i transmită un răspuns complet și concret, motivat în fapt și în drept, privind rezultatul verificărilor efectuate urmare a petițiilor reclamantului înregistrate sub nr. x din 1 aprilie 2015, y din 9 aprilie 2015 și nr. z din 24 iunie 2015; - obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 1.000.000 RON către reclamant cu titlu de daune morale suferite urmare a nesoluționării petițiilor anterior menționate; -acordarea cheltuielilor de judecată.

Prima instanță, pentru considerentele arătate pe scurt la punctul 2, a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Integritate, B. și C., ca neîntemeiată. Ulterior a fost respinsă și cererea de completare a hotărârii inițiale, formulată tot de reclamantul A.

Nemulțumit de aceste hotărâri, reclamantul A. a declarat recurs împotriva Sentinței civile nr. 743 din 7 martie 2016 și a Sentinței civile nr. 3773 din 27 octombrie 2016 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară.

Astfel, Domnul D. a formulat la Cancelaria Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române o sesizare împotriva reclamantului A., preot în cadrul Arhiepiscopiei Tomisului. Prin petiția inițială, înregistrată la AFP Sector 3 București sub numărul x din 30 martie 2015, reclamantul A. a solicitat instituției să precizeze dacă a avut cunoștință de demersul numitului D., dacă un astfel de demers este compatibil cu calitatea ANAF de operator de date cu caracter personal, plasat sub incidența Legii nr. 677/2001; în situația în care AFP sector 3 a avut cunoștință de demersul numitului D., să se precizeze dacă documentele în cauză au fost puse la dispoziția acestuia de către superiorii săi ierarhici sau au fost sustrase fără drept, din proprie inițiativă, cu ocazia exercitării atribuțiilor de serviciu, situație în care acesta se face vinovat de săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 259 alin. (2) din C. pen. în situația în care AFP sector 3 nu a avut cunoștință de demersul numitului D., reclamantul a solicitat să precizeze dacă această instituție înțelege să gireze demersul numitului D. constând în faptul de a formula sesizări în nume propriu împotriva unui contribuabil urmărit în procedura fiscală de AFP sector 3, comunicarea exhaustivă către Cancelaria Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a informațiilor obținute în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu, precum și utilizarea în scopurile aceleiași sesizări a unor atașamente constând în acte interne ANAF, fără legătură directă și nemijlocită cu persoana reclamantului .

Prin adresa nr. x din 8 aprilie 2015 emisă de AFP sector 3, ca urmare a cererii înregistrată de reclamant la AFP sector 3 București sub numărul x din 30 martie 2015, s-a comunicat faptul că demersul întreprins de către numitului D. a fost întreprins în nume personal, iar celelalte aspecte semnalate în cererea înregistrată de reclamant la AFP sector 3 București au fost înaintate spre competentă soluționare structurii cu atribuții în soluționare din cadrul ANAF, respectiv Direcția Generală de Integritate.

Reclamantul a revenit cu aceleași solicitări prin alte două petiții înregistrate sub nr. x din 1 aprilie 2015 și nr. y din 9 aprilie 2015. La acestea a primit răspuns de la ANAF Direcția Generală de Integritate, prin adresa nr. A-DGI 1234 din 12 mai 2015, în sensul că și acestea au fost redirecționate către Direcția Generală de Integritate, unde au fost înregistrate sub nr. A-DGI 1234 din 6 aprilie 2015 și 1205 din 3 aprilie 2015. Totodată s-a precizat că aspectele sesizate au fost verificate, nefiind constatată vreo faptă care să constituie abatere disciplinară .

Reclamantul revine cu aceeași petiție la data de 19 iunie 2015, aceasta fiind transmisă Direcției Generale de Integritate unde este înregistrată sub nr. A-DGI 2441 din 22 iunie 2015, iar ulterior este înregistrată și în Registrul unic pe ANAF sub nr. x din 24 iunie 2015.

Prin adresa 915991/A-DGI 2441 din 1 iulie 2015 emisă de ANAF-Direcția Generală de Integritate i se comunică reclamantului că întrucât petiția din 24 iunie 2015 conține, în sinteză, aceleași aspecte pe care le-a adus la cunoștința instituției prin petițiile nr. x din 1 aprilie 2015 și nr. y din 9 aprilie 2015, în conformitate cu prevederile art. 10 din O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 233/2002, ale art. 5.2, alin. (5) și ale 5.4 alin. (1) pct. 1 din Procedura operațională nr. 51.02 privind Modul de soluționare a petițiilor de către aparatul de control intern al ANAF, s-a dispus clasarea petiției.

Tot prin această adresă, se comunică reclamantului aspecte din argumentația avută în vedere la soluționarea petiției nr. x din 1 aprilie 2015 cu privire la care a fost informat prin adresa nr. x din 12 mai 2015, respectiv:

"Întrucât din verificările efectuate în cursul prezentei acțiuni de soluționare nu se poate concluziona, în afara oricărui dubiu rezonabil, dacă documentele pe care D. le-a atașat demersului său personal de a sesiza Biserica Ortodoxă Română provin din documentația depusă în arhiva A.S3. F.P. la finalizarea activităților specifice efectuate pe linia inspecției fiscale ori din documentele pe care structura fiscală le-a transmis organelor de urmărire penală competente, la care susnumitul a avut acces în urma procedurilor judiciare în care a avut calitățile procesuale precizate în conținutul prezentei note de soluționare a petiției, funcționarului public nu i se poate reține în sarcină comiterea abaterii disciplinare vizând nerespectarea secretului profesional sau a confidențialității lucrărilor cu acest caracter."

Adresa x din 1 iulie 2015 emisă de ANAF Direcția Generală de Integritate este semnată de către pârâții din prezenta cauză, director general B. și șef serviciu C. .

Prin prezenta acțiune, recurentul-reclamant a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Integritate să soluționeze în mod efectiv și să-i transmită un răspuns complet și concret, motivat în fapt și în drept, privind rezultatul verificărilor efectuate urmare a petițiilor reclamantului înregistrate sub nr. x din 1 aprilie 2015, y din 9 aprilie 2015 și nr. z din 24 iunie 2015 și obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 1.000.000 RON cu titlu de daune morale suferite urmare a nesoluționării petițiilor anterior menționate.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public".

Înalta Curte reține că Legea nr. 554/2004 reglementează, pe lângă actul administrativ (art. 2 alin. (1) lit. c) din lege) și o categorie de acte administrative asimilate, respectiv refuzul autorității publice de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim (art. 2 alin. (2) din lege).

În concepția legii contenciosului administrativ, refuzul unei autorități publice de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau un interes legitim îmbracă trei forme: refuzul nejustificat explicit sau manifest (art. 2 alin. (1) lit. i) teza I din lege); refuzul nejustificat asimilat (art. 2 alin. (1) lit. i) teza a II-a din lege) și, tăcerea administrației în sensul nesoluționării în termen legal a unei cereri (art. 2 alin. (1) lit. h) din lege).

Legea nr. 554/2004 dă posibilitatea instanțelor să verifice dacă refuzul de a soluționa o cerere - exprimat explicit de către o autoritate este sau nu justificat, caz în care, dacă îl apreciază ca nejustificat, fiind dat cu exces de putere, poate analiza cererea persoanei respective, iar în cazul nesoluționării unei cereri în termenul prevăzut de lege, situația recunoscută ca fiind "tăcerea administrației publice", acțiunea în contencios administrativ vizează decât obligarea autorității publice să răspundă cererii formulate.

Nesoluționarea în termenul legal a unei cereri este definită în art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 ca fiind faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la primirea cererii, dacă prin lege specială nu se prevede un alt termen.

Această definiție cuprinsă în Legea cadru a contenciosului administrativ corespunde prevederilor art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor, care impun autorităților și instituțiilor publice sesizate "obligația să comunice petiționarului, în termen de 30 de zile de la data înregistrării petiției, răspunsul, indiferent dacă soluția este favorabilă sau nefavorabilă."

În cauză, din analiza situației de fapt prezentate mai sus prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține că recurentul reclamant a primit un răspuns la fiecare dintre petițiile înregistrate, cu respectarea termenului legal, neputându-se reține tăcerea administrației publice. Împrejurarea că reclamantul este nemulțumit de răspunsul primit de la autoritatea publică pârâtă nu semnifică faptul că petițiile acestuia nu au fost soluționate în conformitate cu dispozițiile legale existente.

Pe de altă parte, față de cele prezentate mai sus, dezlegarea primei instanțe, inclusiv argumentația pe care se fondează, este la adăpost de orice critică, fiind adoptată și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de analiză a faptelor și normelor incidente cauzei, constatându-se că nu există un refuz nejustificat de soluționare a cererii reclamantului înregistrată inițial la AFP sector 3 București sub numărul x din 30 martie 2015, emis cu exces de putere în accepțiunea prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c), i) și n) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 care să derive din încălcarea drepturile reclamantului conferite acestuia de O.G. nr. 27 din 30 ianuarie 2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor.

Răspunzând punctual criticilor recurentului, Înalta Curte constată că prima critică ține de împrejurarea că instanța nu a soluționat capătul principal de cerere privind anularea Adresei cu nr. x din 1 iulie 2015, urmând ca, pe cale de rejudecare în fond, instanța de recurs să admită acțiunea introductivă sub acest aspect și să dispună în sensul desființării actului anterior indicat.

Se poate lesne constata că cererile recurentului reclamant au fost de obligare a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Integritate să soluționeze în mod efectiv și să-i transmită un răspuns complet și concret, motivat în fapt și în drept, privind rezultatul verificărilor efectuate urmare a petițiilor reclamantului înregistrate sub nr. x din 1 aprilie 2015, y din 9 aprilie 2015 și nr. z din 24 iunie 2015 și de obligarea a pârâților, în solidar, la plata sumei de 1.000.000 RON către reclamant cu titlu de daune morale suferite urmare a nesoluționării petițiilor anterior menționate. În primul rând, în acțiunea formulată nu există un capăt de cerere care să vizeze anularea Adresei cu nr. x din 1 iulie 2015, astfel că potrivit principiului disponibilității consacrat în art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., "Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților", iar art. 22 alin. (6) din același cod, prevede că "Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".

Or, în cauză, cadrul procesual a fost stabilit de recurentul-reclamant care a indicat în mod expres care sunt pretențiile sale, care sunt părțile chemate să i le soluționeze și pentru ce motive de fapt și de drept, iar instanța s-a pronunțat cu respectarea întocmai a acestor limite, în nici un caz sintagma "... în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel" neavând în vedere obligația sau aptitudinea instanței de a iniția modificarea cererii reclamantului.

În al doilea rând, chiar dacă principalul petit al acțiunii recurentului reclamant a fost formulat în sensul determinării autorității publice să dea răspuns la fiecare dintre petițiile înregistrate (tăcerea administrației), totuși prima instanță constatând că s-a primit un răspuns la aceste petiții a verificat dacă acest răspuns a fost nejustificat și emis cu exces de putere.

Constatându-se că răspunsul primit a fost emis cu respectarea dispozițiilor legale și că nemulțumirea reclamantului cu privire la conținutul răspunsului (faptul că autoritatea publică a reținut că nu se impune cercetarea disciplinară a funcționarului public) nu este de natură a-l aprecia ca emis cu exces de putere, prima instanță în mod corect a respins acțiunea.

Criticile recurentului cu privire la pretinsul abuz al funcționarului public D. exced cadrului procesual de față, instanța fiind ținută să verifice dacă autoritatea publică a dat un răspuns, cu respectarea dispozițiilor legale, petițiilor formulate de reclamant.

Cu privire la recursul formulat împotriva Sentinței civile nr. 3773 din 27 octombrie 2016 prin care s-a respins cererea de completare a Sentinței civile nr. 743 din 7 martie 2016 ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, recurentul a criticat împrejurarea că instanța nu a soluționat capătul principal de cerere, respectiv anularea Adresei cu nr. x din 1 iulie 2015, deși toate criticile dezvoltate în acțiunea introductivă, toate mijloacele de probă administrate în fața instanței, toate materialele scrise depuse în fața primei instanțe sunt în sensul criticii acestei adrese. Potrivit dispozițiilor art. 444 alin. (1) din C. proc. civ.:

"Dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în același termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reținere, în termen de 15 zile de la pronunțare. În cazul hotărârilor definitive pronunțate în apel sau în recurs, completarea acestora se poate cere în termen de 15 zile de la comunicare."

Or, așa cum am arătat mai sus, în acțiunea formulată nu există un capăt de cerere care să vizeze anularea Adresei cu nr. x din 1 iulie 2015.

Prima instanță a analizat actul administrativ asimilat constatând că nu există un refuz nejustificat de soluționare a cererii reclamantului înregistrată inițial la AFP sector 3 București sub numărul x din 30 martie 2015, emis cu exces de putere în accepțiunea prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c), i) și n) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 care să derive din încălcarea drepturile reclamantului conferite acestuia de O.G. nr. 27 din 30 ianuarie 2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor.

Dacă reclamantul dorea anularea Adresei cu nr. x din 1 iulie 2015, privită ca un act administrativ propriu-zis, demersul său trebuia să se concretizeze într-un capăt de cerere distinct și urma să fie analizat prin prisma dispozițiilor art. 2 lit. c) din Legea contenciosului administrativ:

"act administrativ - actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice;".

Așa fiind, Înalta Curte constată că soluția adoptată a fost corect și amplu motivată, s-a fundamentat pe interpretarea probelor administrate raportat la prevederile legale aplicabile, astfel încât motivele de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză.

Pentru aceste considerente și în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 și art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile formulate de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 743 din 7 martie 2016 și Sentinței nr. 3773 din 27 octombrie 2016 ale Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 743 din 7 martie 2016 și Sentinței nr. 3773 din 27 octombrie 2016 ale Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 08 mai 2019.

procesat de GGC - MM