ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 459/2019

Deliberând asupra conflictului negativ de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, sub nr. x/2018, contestatorii A. și B. au formulat, în contradictoriu cu intimata C. SA, contestație la executare, solicitând anularea înștiințării din 8 ianuarie 2018, emisă de BEJ D. în dosarul de executare silită nr. x/2014, a încheierii de încuviințare a executării silite din 21 octombrie 2014, pronunțată de Judecătoria Pitești în dosarul nr. x/2014, a contractului de credit nr. x din 10 martie 2011, a contractului de garanție reală imobiliară și mobiliară aferente contractului de credit, a contractului de garanție reală mobiliară nr. x din 10 martie 2011, a contractului de fidejusiune nr. 125P, a contractului de credit nr. MH56/22 februarie 2013, a contractului de ipotecă imobiliară aferent contractului de credit nr. MH55/22 februarie 2013, a contractului de ipotecă mobiliară nr. 121MH/22 februarie 2013, a contractului de fidejusiune nr. 122MH/22 februarie 2013, a încheierii din 22 octombrie 2014 de constatare a cheltuielilor de executare silită și a popririi înființate asupra tuturor conturilor deschise de debitori la E.; de asemenea, au solicitat obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, contestatorii au arătat că au aflat întâmplător de existența executării silite ce face obiectul dosarului de executare nr. x/2014, ca urmare a popririi înființate asupra contului bancar al contestatorului A., deschis la E., la data de 7 februarie 2018, întrucât din luna septembrie 2017, când s-au întors definitiv în Germania, nu mai locuiesc la adresa din Râmnicu Vâlcea, jud. Vâlcea.

Pe de altă parte, aceștia au contestat caracterul cert, lichid și exigibil al creanței urmărite, întrucât nu se arată din ce se compune suma pretinsă.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 712 și următoarele C. proc. civ.

Prin întâmpinare, intimata a invocat excepția tardivității contestației la executare arătând că cei doi contestatori aveau cunoștință despre executarea silită. Pe de altă parte, înștiințarea și adresa de înființare a popririi au fost comunicate, la data de 8 ianuarie 2018, contestatorului A. la adresa de reședință din Râmnicu Vâlcea, județul Vâlcea, comunicare apreciată de intimată ca fiind corectă atât timp cât contestatorul nu a înțeles să anunțe banca sau executorul judecătoresc cu privire la o altă adresă unde să-i poată fi comunicate actele de executare, decât cea agreată prin art. 14.14 din contractul de credit nr. MH56/22 februarie 2013 și art. 14.13 din contractul de credit nr. MH55/22 februarie 2013.

A arătat intimata că, întrucât contestația a fost introdusă la instanță în data de 21 februarie 2018, orice critică adusă înștiințării din 8 ianuarie 2018, încheierii de încuviințare a executării silite pronunțată în data de 21 octombrie 2014 de Judecătoria Pitești și încheierii de constatare a cheltuielilor de executare din 22 octombrie 2014, este tardiv formulată.

Referitor la susținerea contestatorilor potrivit cărora nu au semnat și nu dețin contractele de credit, ele fiind preluate de președintele F., intimata a învederat că debitorii contestatori au calitatea de garanți ipotecari și garanți fidejusori, iar afirmația directorului sucursalei, G., făcută în adresa invocată de contestatori a făcut referire la contractele de credit nr. MH56/22 februarie 2013 și nr. MH55/22 februarie 2013, în cadrul cărora contestatorii au calitatea de garanți ipotecari; numai creanța constatată prin contractul de credit nr. RM82P/10 martie 2011 a fost garantată de contestatori în calitate de garanți fidejusori.

Prin Sentința civilă nr. 1890 din 20 aprilie 2018, Judecătoria Râmnicu Vâlcea, secția civilă, a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată de instanță din oficiu, și a declinat competența soluționării contestației la executare formulată de contestatorii A. și B., în contradictoriu cu intimata C. SA, în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.

În motivarea, această instanța a reținut incidența dispozițiilor art. 714 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora contestația la executare se introduce la instanța de executare, precum și a dispozițiilor art. 651 alin. (1) C. proc. civ., care dispun că instanța de executare este "... judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Dacă domiciliul sau, după caz, sediul debitorului nu se află în țară, este competentă judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul creditorului, iar dacă acesta nu se află în țară, judecătoria în a cărei circumscripție se află sediul biroului executorului judecătoresc învestit de creditor."

De asemenea, s-a reținut că, din titlurile executorii și din cererea de executare silită rezultă că, la data sesizării organului de executare, ambii contestatori aveau domiciliul în Germania, reședința fiind în Râmnicu Vâlcea, județul Vâlcea.

Prin notele de ședință depuse la dosar, contestatorii au combătut excepția invocată de instanță considerând că la stabilirea instanței de executare trebuie avută în vedere legea aplicabilă la data începerii executării silite, adică dispozițiile art. 650 C. proc. civ., în forma în vigoare la data de 6 mai 2014, dată la care s-a formulat cererea de executare silită. Or, potrivit acestor norme, instanța de executare era judecătoria în circumscripție căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea silită.

În același sens, contestatorii au invocat dispozițiile art. 25 C. proc. civ., conform cărora: "Procesele în curs de judecată, precum și executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi."

Judecătoria Râmnicu Vâlcea a apreciat că susținerile contestatorilor nu pot fi primite, întrucât, dincolo de normele tranzitorii cu caracter general conținute de art. 25 C. proc. civ., care au ca scop fixarea legii aplicabile întregii proceduri, în funcție de data începerii procesului, respectiv de data începerii executării silite, trebuie avut în vedere că noul C. proc. civ. a suferit numeroase modificări, astfel că există 6 forme succesive și diferite ale noului C. proc. civ. și anume: forma în vigoare în perioada 15 februarie 2013 - 14 ianuarie 2014 (forma existentă la momentul intrării în vigoare a C. proc. civ.); forma în vigoare în perioada 15 ianuarie 2014 - 15 iulie 2014 (ca urmare a publicării în Monitorul Oficial nr. 30/15 ianuarie 2014 a Deciziei Curții Constituționale nr. 473/2013 referitoare la prevederile art. 659 alin. (3) C. proc. civ.); forma în vigoare în perioada 16 iulie 2014 - 18 octombrie 2014 (urmare a publicării în Monitorul Oficial nr. 529/16.07.2014 a Deciziei Curții Constituționale nr. 348/2014 referitoare la prevederile art. 650 alin. (1) C. proc. civ.); forma în vigoare în perioada 19 octombrie 2014 - 3 februarie 2016 (urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 138/2014); forma în vigoare în perioada 4 februarie 2016 - 23 martie 2017 (urmare a publicării în Monitorul Oficial nr. 84/04.02.2016 a Deciziei Curții Constituționale nr. 895/2015 referitoare la prevederile art. 666 C. proc. civ. și în Monitorul Oficial nr. 85/04.02.2016 a O.U.G. nr. 1/2016) și forma existentă începând cu data de 24 martie 2017 (urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 17/2017 de aprobare a O.U.G. nr. 1/2016).

În speță, ne aflăm în situația unei executări silite începute înainte de publicarea în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 348/17.06.2014 a Curții Constituționale prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiile fostului art. 650 C. proc. civ., potrivit cărora instanța de executare era judecătoria în circumscripția căreia se afla biroul executorului judecătoresc, însă contestația la executare a fost formulată după această dată. În această situație, trebuie avute în vedere două aspecte esențiale, respectiv că deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii și au putere numai ex nunc, pentru viitor, (respectiv de la publicarea lor în Monitorul Oficial al României) și faptul că ceea ce soluționează instanța de executare reprezintă incidente apărute în cursul executării silite, astfel că momentul determinant în stabilirea competenței instanței de executare îl reprezintă data sesizării instanței cu contestația la executare.

Pe de altă parte, nici înainte de publicarea în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 348 din 17 iunie 2014 a Curții Constituționale, nici după acest moment, C. proc. civ. nu a stabilit instanța de executare în funcție de reședința debitorului, ci numai în funcție de domiciliul acestuia (în cazul persoanei fizice), astfel că încuviințarea executării silite de o altă instanță decât cea competentă potrivit normei în vigoare la data pronunțării ei, este contestabilă tot la instanța competentă potrivit normei în vigoare la data sesizării instanței cu contestația la executare.

În speță, atât la data sesizării executorului judecătoresc, cât și la data formulării contestației la executare, contestatorii aveau domiciliul în Germania, fiind astfel aplicabilă teza a doua a art. 651 C. proc. civ., conform căreia, în cazul în care domiciliul debitorului nu se află în țară este competentă judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul creditorului.

Aceste norme reglementează o competență teritorială exclusivă pe care părțile nu o pot înlătura, astfel că sunt incidente dispozițiile art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

Întrucât sediul creditoarei se află în București sectorul 2, în baza art. 132 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ., Judecătoria Râmnicu Vâlcea a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, la data de 25 iulie 2018, sub nr. x/2018.

Prin Sentința civilă nr. 9373 din 3 octombrie 2018, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu; a declinat competența de soluționare a cauzei, și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

În motivare, Judecătoria Sectorului 2 București a arătat că executarea silită a fost demarată de intimata C. SA, împotriva debitorului F. Râmnicu Vâlcea și împotriva debitorilor-contestatori A. și B. prin formularea cererii de executare silită, cerere care a fost înregistrată pe rolul BEJ D. la data de 6 mai 2014.

La momentul demarării procedurii de executare silită, normele legale privind competența instanței de executare, respectiv art. 650 alin. (1) C. proc. civ., prevedeau că instanța de executare este judecătoria în circumscripția căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.

Ulterior momentului începerii executării silite, respectiv la data de 16 iulie 2014, a fost publicată în Monitorul Oficial Decizia Curții Constituționale nr. 348/2014, referitoare la prevederile art. 650 alin. (1) C. proc. civ.

Judecătoria Sectorului 2 București a apreciat că pentru stabilirea instanței de executare competente este necesar ca raportarea să se facă la data depunerii cererii de executare silită și la normele legale incidente la acel moment, iar nu la dispozițiile legale modificate după data de 19 octombrie 2014.

Totodată, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 107 C. proc. civ., având în vedere faptul că nu este vorba despre o executare demarată după publicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 348/2014 în Monitorul Oficial, pentru a considera că ar fi devenit incidente normele de drept comun.

S-a mai reținut că, în cazul în care s-ar aprecia că ar fi incidente dispozițiile art. 651 alin. (1) C. proc. civ., varianta după republicare și modificare, în cauză, competența Judecătoriei Râmnicu Vâlcea este atrasă de faptul că debitorul principal, respectiv F. Râmnicu Vâlcea avea, la data formulării cererii de executare silită, sediul în Râmnicu Vâlcea, fiind incidente în acest caz, dispozițiile art. 112 alin. (1), teza a II-a C. proc. civ., contestatorii-debitori fiind obligați accesoriu.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în temeiul dispozițiilor art. 133 pct. 2 coroborate cu cele ale art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 24 C. proc. civ.:

"dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", iar conform art. 25 C. proc. civ.: "procesele în curs de judecată, precum și executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi."

Executarea silită împotriva debitorului F. Râmnicu Vâlcea și împotriva debitorilor-contestatori A. și B. a fost declanșată de intimata C. SA prin formularea cererii de executare silită care a fost înregistrată pe rolul BEJ D. la data de 6 mai 2014.

La momentul începerii procedurii de executare silită, normele legale privind competența instanței de executare, respectiv art. 650 alin. (1) C. proc. civ., prevedeau că instanța de executare este judecătoria în circumscripția căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.

Ulterior momentului începerii executării silite, respectiv la data de 16 iulie 2014, a fost publicată în Monitorul Oficial, Decizia Curții Constituționale nr. 348/2014 prin care s-a constatat neconstituționalitate prevederilor art. 650 alin. (1) din C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 47/1992:

"(1) Decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie. (2) În caz de admitere a excepției, Curtea se va pronunța și asupra constituționalității altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate prevederile menționate în sesizare. (3) Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept (...)."

Înalta Curte reține că, urmare pronunțării Deciziei nr. 348/2014 a Curții Constituționale, după expirarea termenului de 45 de zile art. 650 alin. (1) din C. proc. civ. a fost modificat prin Legea nr. 138 din 15 octombrie 2014, în sensul că:

"Instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Dacă domiciliul sau, după caz, sediul debitorului nu se află în țară, este competentă judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul creditorului, iar dacă acesta nu se află în țară, judecătoria în a cărei circumscripție se află sediul biroului executorului judecătoresc învestit de creditor."

În speță, față de prevederile art. 31 din Legea nr. 47/1992, menționate, Înalta Curte constată că la stabilirea instanței competente să soluționeze contestația la executare nu pot fi avute în vedere dispozițiile art. 650 alin. (1) din C. proc. civ. în forma în vigoare la momentul formulării cererii de executare silită.

Pe de altă parte, nici forma modificată prin Legea nr. 138/2014 a dispozițiilor art. 650 alin. (1) C. proc. civ. nu poate fi avută în vedere, întrucât aceasta nu era în vigoare la momentul de referință (data începerii executării silite).

Art. 713 alin. (1) C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii executării silite, prevedea:

"Contestația se introduce la instanța de executare."

În lipsa unei norme speciale atributive de competență, pentru determinarea instanței de executare devin aplicabile dispozițiile art. 107 alin. (1) din C. proc. civ., care stipulează că:

"Cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel."

Cum în faza executării silite reclamantul poartă denumirea de creditor, iar pârâtul pe cea de debitor, instanța de executare este cea de la domiciliul debitorului.

Având în vedere că prin cererea de declanșare a executării silite creditoarea a solicitat deopotrivă urmărirea debitorului principal F. Râmnicu Vâlcea, cu sediul în municipiul Râmnicu Vâlcea, și a garanților A. și B., cu domiciliul în Germania, devin incidente prevederile art. 112 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit cărora:

"Cererea de chemare în judecată a mai multor pârâți poate fi introdusă la instanța competentă pentru oricare dintre aceștia (...)."

Teza a II-a a textului legal menționat nu este aplicabil deoarece în procedura de executare silită, debitorul poate fi reprezentat atât de împrumutat, cât și de garant, așadar nu numai de debitorul din raportul obligațional.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 135 C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare în favoarea Judecătoriei Râmnicu Vâlcea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de contestatorii B. și A. în contradictoriu cu intimata C. SA, având ca obiect "contestație la executare", în favoarea Judecătoriei Râmnicu Vâlcea.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 februarie 2019.

Procesat de GGC - CL