ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 778/2019

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secția a II-a civilă la 6 decembrie 2013, reclamanta SC A. SA, societate în insolvență, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția de Șosele și Autostrăzi din Cehia, obligarea acesteia la plata sumei de 70.691,69 euro, la cursul de schimb valutar în RON, din ziua plății, actualizată cu indicele de inflație de la data nașterii obligației până la data plății efective, reprezentând echivalentul prejudiciului pe care aceasta l-a cauzat prin fapta sa culpabilă.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1349, art. 1376, art. 1381 C. civ.

Prin Sentința comercială nr. 4956/COM din 27 mai 2014 a Tribunalului Bihor, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, îndreptată prin încheierea din camera de consiliu din 15 februarie 2016, pronunțată de aceeași instanță în Dosarul nr. x/2013, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA, prin administrator special, în contradictoriu cu pârâta Direcția de Șosele și Autostrăzi (Reditelstvi Silnic a Dalnic CR), obligând-o pe aceasta la plata către reclamantă a despăgubirilor în sumă de 70.6991,69 euro, la cursul de schimb BNR din ziua plății, actualizată cu indicele de inflație până la data plății efective.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta Direcția de Șosele și Autostrăzi din Cehia (Reditelstvi Silnic a Dalnic CR) la 14 martie 2016 (data depunerii la oficiul poștal). Apelul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 7 mai 2017, sub același număr de dosar.

Prin Decizia nr. 279/C din 28 septembrie 2017, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis apelul declarat de pârâta Direcția de Șosele și Autostrăzi din Cehia (Reditelstvi Silnic a Dalnic CR), în contradictoriu cu intimata-reclamantă SC A. SA, prin administrator special, împotriva Sentinței nr. 4956 din 27 mai 2014 a Tribunalului Bihor, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, îndreptată prin încheierea din camera de consiliu din 15 februarie 2016, pronunțată de aceeași instanță în Dosarul nr. x/2013, pe care a schimbat-o în totalitate, în sensul că a admis excepția de necompetență internațională, invocată de pârâtă și a respins acțiunea formulată de reclamantă.

Pentru a dispune astfel, Curtea a reținut că reclamanta SC A. SA, societate în insolvență, în contradictoriu cu pârâta Direcția de Șosele și Autostrăzi din Cehia, a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 70.691,69 euro, la cursul de schimb în RON al BNR din ziua plății, actualizată cu indicele de inflație, începând cu data nașterii obligației, până la data plății efective, reprezentând echivalentul prejudiciului pe care aceasta l-a cauzat prin fapta sa culpabilă.

Instanța de apel a reținut că procedura judiciară a fost demarată de reclamantă, întrucât, la 8 decembrie 2010, autovehiculul cu numărul de înmatriculare x/B-XX-XXX, aparținând societății, circula pe autostrada I, șoseaua nr. 7 la km 44,853, în direcția Praga - Chomutov/Cehia, iar în timp ce rula, în dreptul localității Louny, șoferul autovehiculului a observat, la aproximativ 200 m în față, pe șosea, un camion care, derapând, s-a izbit de un obstacol, astfel că, a frânat, încercând să evite impactul, însă, din cauza poleiului, a derapat la rândul său, tamponând autovehiculul respectiv.

În urma acestui eveniment rutier, produs din cauza condițiilor de trafic, autovehiculul reclamantei a suferit daune majore.

Curtea a reținut că principala critică formulată de pârâtă în cererea de apel a vizat faptul că instanța de fond a soluționat cauza cu încălcarea dispozițiilor art. 1071 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că nu a verificat competența internațională a instanței române.

Astfel, a constatat că, în baza art. 1065 C. proc. civ., dispozițiile referitoare la procesul civil internațional se aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate, în măsura în care, prin tratatele internaționale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale, nu se prevede altfel.

Curtea a apreciat că, în cauză, este incident, Regulamentul CE nr. 864/2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale, care este prioritar față de norma legală mai sus menționată și care, la art. 17, stipulează că legea aplicabilă se stabilește prin raportare la locul în care se produce prejudiciul, indiferent de țara sau țările în care ar putea apărea efectele indirecte, iar, în cazul unor vătămări corporale sau daune asupra bunurilor, țara în care se produce prejudiciul trebuie să fie cea în care s-au produs vătămarea sau daunele.

Cum accidentul de circulație a avut loc pe teritoriul Cehiei, iar daunele materiale solicitate de reclamant, urmare evenimentului rutier, s-au produs în aceeași țară, instanța de apel a reținut că au fost încălcate dispozițiile art. 1071 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, a stabilit că, potrivit acestor norme legale, instanța sesizată trebuia să își verifice, din oficiu, competența internațională, procedând conform regulilor interne privind competența, iar în cazul în care ar fi constatat că nu era competentă nici ea, nicio altă instanță română, se impunea să respingă cererea, ca nefiind de competența jurisdicției române, sub rezerva aplicării prevederilor art. 1.070, necompetența internațională a instanței române putând fi invocată în orice stare a procesului, chiar și în căile de atac, conform alin. (2) al acestui articol.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC A. SA, la 30 octombrie 2017, solicitând casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, pentru suplimentarea probatoriului administrat în cauză.

În motivarea cererii de recurs, după expunerea pe larg a situației de fapt deduse judecății, reclamanta a susținut că, în faza procesuală anterioară, a invocat excepția tardivității apelului declarat de pârâta Direcția de Șosele și Autostrăzi din Cehia (Reditelstvi Silnic a Dalnic CR), prin raportare la dispozițiile art. 185, art. 186, art. 468 și art. 469 C. proc. civ.

De asemenea, a arătat că a solicitat respingerea cererii de repunere în termen, întrucât pârâta nu a făcut dovada existenței unor împrejurări care să determine întreruperea sau suspendarea termenului, în condițiile prevăzute de art. 184 alin. (3) și (4) sau art. 469 C. proc. civ.

Recurenta a susținut că pârâta a fost citată la sediul din Cehia, Cercanska 12, CZ-14000 Praha, unde i-a fost comunicată Sentința civilă nr. 4956/COM din 27 mai 2014, pronunțată de Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, arhiva acestei instanțe specificând că nu s-a declarat apel împotriva acesteia. A menționat, de asemenea, că actele de executare silită, astfel cum a rezultat din anexele depuse de apelantă, au fost expediate la aceeași adresă, unde s-a dispus citarea în timpul procesului derulat la Tribunalul Bihor.

Deși pârâta a susținut că nu a primit actele de procedură la adresa mai sus menționată și că ar fi trebuit citată la o altă adresă, din afirmațiile sale a rezultat că aceasta a aflat despre existența procesului în momentul primirii documentelor de executare silită la sediul din CR, Cercanska 12, CZ-14000 Praha.

În ceea ce privește comunicarea cererii de chemare în judecată și a înscrisurilor aferente, a susținut că acestea i-au fost comunicate pârâtei, în traducere realizată în limba cehă, prin poșta electronică, de către recurentă, precum și de către Tribunalul Bihor la sediile din Cehia, conform reglementărilor legale naționale și europene.

Or, pârâta a formulat apel la 17 martie 2016, cu nerespectarea termenului legal de 30 de zile de la comunicarea sentinței atacate, respectiv octombrie 2014.

Recurenta a arătat că judecătorii învestiți cu soluționarea apelului au reținut că la dosar nu se regăsesc înscrisurile din care să rezulte modalitatea de comunicare a sentinței și că aceste dovezi nu pot fi reconstituite, motiv pentru care au constatat incidența prevederilor art. 186 C. proc. civ., încuviințând cererea de repunere în termenul de declarare a apelului și respingând excepția tardivității formulării acestuia.

În aceste condiții, a susținut că soluția instanței de apel a fost pronunțată cu ignorarea prevederilor art. 391 și art. 374 C. proc. civ., întrucât Curtea nu a solicitat de la oficiul poștal documente din care să rezulte data comunicării sentinței.

În drept, a invocat incidența motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la 11 ianuarie 2018, sub același număr de dosar, fiind repartizat aleatoriu, spre soluționare, Completului nr. 10 filtru.

Prin rezoluția completului din 18 ianuarie 2018, s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, ulterior efectuării procedurii de comunicare prevăzute de art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Conform dovezii de înmânare aflate la dosar, cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte la 2 februarie 2018, cu mențiunea de a formula întâmpinare, în termen de 30 de zile de la primire. Aceasta nu s-a conformat dispozițiilor instanței.

Prin raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, s-a reținut că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 486 alin. (3) C. proc. civ.,

Potrivit dovezilor de înmânare aflate la dosar, raportul a fost comunicat părților la 11 mai 2018, cu mențiunea de a depune, în scris, puncte de vedere cu privire la acesta.

La 31 mai 2018, recurenta-reclamantă SC A. SA, prin administrator judiciar CITR Filiala Bihor SPRL, a depus un punct de vedere, prin care a solicitat să se constate admisibilitatea în principiu a recursului. Intimata-pârâtă nu și-a exprimat poziția procesuală cu privire la concluziile reținute în raport.

Prin rezoluția din 11 septembrie 2018, Înalta Curte a stabilit termen de judecată la 24 octombrie 2018, pentru analiza admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu din 24 octombrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. x/2013, în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., instanța a suspendat judecata recursului declarat de reclamanta SC A. SA, prin administrator judiciar CITR - Filiala Bihor SPRL împotriva Deciziei civile nr. 279/C din 28 septembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, până la soluționarea sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept care a făcut obiectul Dosarului nr. x/2018 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Având în vedere că sesizarea privind pronunțarea unei hotărâri prealabile care a făcut obiectul dosarului mai sus menționat a fost soluționată prin Decizia nr. 2 din 14 ianuarie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în Dosarul nr. x/2018, în sensul respingerii acesteia, ca inadmisibilă, constatând că nu mai subzistă motivul suspendării, prin Rezoluția din 22 ianuarie 2019, s-a dispus repunerea pe rol a cauzei pentru continuarea procedurii de filtru, acordându-se termen de judecată la 27 februarie 2019, pentru discutarea admisibilității în principiu a recursului.

Prin Încheierea din camera de consiliu din 27 februarie 2019, pronunțată în Dosarul nr. x/2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis în principiu recursul declarat de reclamanta SC A. SA, prin administrator judiciar CITR Filiala Bihor SPRL împotriva Deciziei nr. 279/C/2017-A din 28 septembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și a stabilit termen de judecată pentru soluționarea acestuia la 10 aprilie 2019, cu citarea părților, în ședință publică.

Examinând recursul prin prisma criticilor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Analizând motivele expuse în cuprinsul cererii de recurs, Înalta Curte reține că acestea se referă, exclusiv, la încălcarea de către instanța de apel a normelor de procedură referitoare la repunerea în termen, prevăzute de art. 186 C. proc. civ., și a dispozițiilor art. 391 și art. 374 din același act normativ, care reglementează modalitatea de comunicare a înscrisurilor deținute de terți și completarea unor probe, încălcare ce rezidă, în opinia recurentei, din faptul că instanța nu a solicitat oficiului poștal relații cu privire la dovezile de comunicare către pârâtă a hotărârii instanței de fond.

Susținând incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a arătat că, deși pârâta a fost citată corect la sediul din Cehia, Cercanska 12, CZ-14000 Praha, unde i-a fost comunicată Sentința civilă nr. 4956/COM din 27 mai 2014, pronunțată de Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în mod greșit instanța de apel a reținut că la dosar nu s-au regăsit înscrisuri din care să rezulte modalitatea de comunicare a sentinței atacate și că aceste dovezi nu au putut fi reconstituite de prima instanță.

În raport de aceste constatări, a menționat că instanța de apel, în mod greșit a încuviințat cererea de repunere în termenul de declarare a apelului, formulată de pârâtă și a respins excepția tardivității căii de atac, invocată de reclamantă prin întâmpinare, constatând că sunt aplicabile dispozițiile art. 186 C. proc. civ.

Critica este nefondată.

Pentru a se reține incidența motivului de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este necesar ca părții să îi fie produsă o vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin desființarea actului de procedură lovit de nulitate.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. evocă prevederile art. 175 și art. 176 din acest act normativ cu privire la nulitatea condiționată sau necondiționată a actelor de procedură, precum și pe cele ale art. 178, referitoare la regimul juridic al nulității, și ale art. 179 din cod, care vizează efectele acesteia.

Nulitatea, ca sancțiune procedurală, se impune a fi analizată în strânsă corelație cu actele de procedură pe care instanța, părțile sau alți participanți le-au îndeplinit pe parcursul activității judiciare.

Raportând susținerile din recurs la dispozițiile legale mai sus menționate și la lucrările dosarului, Înalta Curte constată că, prin încheierea de dezbateri din 21 septembrie 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/2013, care face parte integrantă din Decizia nr. 279/C-A din 28 septembrie 2017, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, verificând dosarul instanței de fond și constatând că, în urma reconstituirii, acesta nu conține înscrisuri din care să rezulte modalitatea de comunicare a hotărârii apelate, reținând că sunt aplicabile dispozițiile art. 186 C. proc. civ., a încuviințat cererea de repunere în termenul de declarare a apelului, formulată de apelanta-pârâtă și a respins excepția tardivității apelului, invocată de reclamantă.

Această soluție a fost adoptată prin raportare la Sentința comercială nr. 77/LP din 25 aprilie 2017, prin care Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă, în temeiul art. 1053 C. proc. civ., a constatat reconstituit Dosarul nr. x/2013 al acestei instanțe.

Înalta Curte reține că inițierea procedurii de reconstituire a Dosarului nr. x/2013, în care s-a pronunțat Sentința comercială nr. 4956/COM/2014 din 27 mai 2014, îndreptată prin încheierea din camera de consiliu din 15 februarie 2016, a fost demarată de Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă în contextul în care a constatat că dosarul nu a fost înaintat la Curtea de Apel Oradea, în calea de atac al apelului, deși, potrivit sistemului de evidență informatizată a instanțelor, la 17 martie 2016, pârâta Direcția de Șosele și Autostrăzi din Cehia (Reditelstvi Silnic a Dalnic CR) declarase apel.

Din considerentele Sentinței comerciale nr. 77/LP din 25 aprilie 2017 a Tribunalului Bihor, secția a II-a civilă, dosarul reconstituit conține încheierile, hotărârea și fișa dosarului, listate din sistemul ECRIS, iar nu și dovezile de comunicare ale Sentinței comerciale nr. 4956/COM din 27 mai 2014 a Tribunalului Bihor, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal împotriva căreia pârâta a exercitat calea de atac a apelului.

Or, în ceea ce privește termenul de apel, Înalta Curte constată că, potrivit dispozițiilor art. 468 alin. (1) C. proc. civ., acesta este "de 30 de zile de la data comunicării hotărârii, dacă legea nu dispune altfel". Alin. 2 al acestui articol stipulează că "Termenul de apel prevăzut la alin. (1) curge de la comunicarea hotărârii, chiar atunci când aceasta a fost făcută odată cu încheierea de încuviințare a executării silite".

Astfel, în lipsa dovezilor de comunicare ale sentinței apelate, ce nu au putut fi reconstituite, Curtea s-a aflat în imposibilitatea efectuării verificărilor referitoare la termenul în care a fost declarată calea de atac a apelului declarat de pârâta Direcția de Șosele și Autostrăzi din Cehia (Reditelstvi Silnic a Dalnic CR).

Din acest motiv, Înalta Curte constată că, în raport de circumstanțele cauzei, în mod judicios instanța de apel a aplicat dispozițiile art. 186 C. proc. civ., care acordă posibilitatea părții care a pierdut un termen procedural, să fie repusă în termen, atunci când, din ansamblul materialului probator administrat în cauză, rezultă că aceasta a fost împiedicată, din motive temeinice, să îndeplinească actul de procedură în conformitate cu dispozițiile legale.

Legea nu enumeră cazurile în care poate fi acordată repunerea în termen, lăsând la latitudinea instanței de judecată aprecierea împrejurărilor invocate de parte, limitele acestei aprecieri rezultând din formula utilizată de legiuitor "motive temeinic justificate", care subliniază caracterul excepțional al acestei instituții.

În cauză, însă pârâta a invocat, ca motiv de repunere în termenul de exercitare a apelului, faptul că a aflat de existența dosarului în calea de atac a apelului, la 11 februarie 2016, din comunicarea făcută Cabinetelor de avocați B. și C. cu privire la declanșarea procedurii executării silite, în baza dispozițiilor legii cehe.

De asemenea, a specificat că nu i-a fost comunicat titlul executoriu, reprezentat de Sentința civilă nr. 4956/COM din 27 mai 2014, pronunțată de Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, nefiind citată pe parcursul procesului derulat în fața primei instanțe la sediul din Cehia, str. x 546/56 14000 Praha.

Coroborând aceste susțineri cu circumstanțele particulare ale cauzei, în sensul că dosarul în care a fost pronunțată sentința apelată a fost pierdut, iar din dosarul reconstituit lipsesc dovezile de comunicare ale sentinței, ce nu au putut fi reconstituite, situație care echivalează cu absența lor, Înalta Curte reține că, în cauză, a fost justificată măsura adoptată de instanța de apel privind repunerea pârâtei în termenul de exercitare a căii de atac a apelului.

Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că este corectă soluția instanței de apel privind respingerea excepției tardivității apelului declarat de pârâtă în cauză, invocată de reclamantă prin întâmpinare, pentru că, și în absența unei cereri de repunere în termen, nu s-ar fi putut aplica sancțiunea decăderii apelantei din termenul de exercitare a apelului, întrucât aceasta s-a aflat în termenul de declarare a apelului, câtă vreme la dosar nu exista dovada comunicării și partea adversă nu făcea dovada depunerii peste termen.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel cum susține recurenta, întrucât acesteia nu i s-a produs vătămarea prevăzută de art. 175 alin. (1) C. proc. civ., pentru a se constata nulitatea actelor de procedură îndeplinite de instanța de apel.

Cât privește critica referitoare la încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 391 și art. 374 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este fondată.

Astfel, dispozițiile art. 22 C. proc. civ. consacră, în mod expres, rolul activ al judecătorului în procesul civil, care, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, are obligația să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, în scopul pronunțării unei hotărâri judecătorești temeinice și legale.

Pentru a lămuri toate împrejurările concrete ale cauzei, instanța, în virtutea rolului său activ, poate solicita atât reclamantului, cât și pârâtului, explicații sau lămuriri, oral sau în scris, precum și să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă acestea nu au fost menționate în cererea de chemare în judecată sau în întâmpinare.

Alin. 7 al art. 22 C. proc. civ. obligă instanța de judecată, în situațiile în care legea îi rezervă judecătorului putere de apreciere, să țină seama de toate circumstanțele cauzei, de principiile generale ale dreptului, urmând să soluționeze litigiul conform regulilor de drept aplicabile.

Rolul activ al judecătorului nu trebuie însă să afecteze dreptul de disponibilitate al părților, ci trebuie să se armonizeze cu inițiativa acestora, în scopul stabilirii adevărului, judecătorul nefiind obligat, prin dispozițiile art. 22 C. proc. civ., să dispună suplimentarea probatoriilor decât în situația în care susținerile părților și probele administrate nu ajută la aflarea adevărului și la soluționarea cauzei.

În speță, astfel cum s-a arătat, instanța de apel a soluționat cauza în raport de înscrisurile aflate la dosar, dar prin raportare la procedura reconstituirii, reglementată de art. 1054 - 1056 C. proc. civ., în care s-a constatat imposibilitatea reconstituirii dovezilor de comunicare ale sentinței apelate.

De altfel, dispozițiile art. 391 C. proc. civ., pretins încălcate de instanța de apel, conform susținerilor recurentei, lasă la latitudinea instanței de judecată completarea sau refacerea unor probe, în cazul în care, din dezbateri, rezultă necesitatea luării acestei măsuri.

În plus, se constată că reclamanta nu a solicitat instanței de apel să efectueze verificări la oficiul poștal în vederea identificării actelor de procedură din care să rezulte data comunicării sentinței către pârâtă și nici nu a făcut ea însăși astfel de verificări. Or, lipsa de diligență a acesteia nu poate fi imputată instanței de judecată.

Nici motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. nu își găsesc incidența în cauză, față de invocarea formală a acestora, recurenta limitându-se doar să le menționeze în cererea de recurs, fără să aducă argumente în susținerea lor.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SA, prin administrator judiciar CITR Filiala Bihor SPRL, împotriva Deciziei civile nr. 279/C-A din e 28 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A. SA, prin administrator judiciar CITR Filiala Bihor S.P.R.L., împotriva Deciziei civile nr. 279/C-A din data de 28 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 aprilie 2019.

Procesat de GGC - LM