ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1215/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Obiectul acțiunii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x, reclamanta Fundația A., în contradictoriu cu Guvernul României, a solicitat instanței să dispună anularea Hotărârii de Guvern nr. 1059/2012 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 155/2001 pentru aprobarea programului de gestionare a câinilor fără stăpân.

La data de 19.09.2014, Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor (ANSVSA) a formulat cerere de intervenție în interesul pârâtului Guvernul României.

De asemenea, la data de 10.12.2014 și Asociația B. a formulat cerere de intervenție accesorie în favoarea pârâtului Guvernul României.

Prin încheierea de ședință din data de 20.02.2015 au fost admise în principiu cererile de intervenție accesorii formulate de către Autoritatea Națională Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor și Asociația B..

Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 810 din 20.03.2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta Fundația A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României și intervenientele Autoritatea Națională Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor și Asociația B., fiind admise cererile de intervenție accesorie.

Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinței civile nr. 810/20.03.2015, a formulat recurs reclamanta Fundația A., recurs întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 5, 6, 7 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., recurenta arată că hotărârea instanței de fond nu este motivată, fiind o copie fidelă a sentinței nr. 2188/2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal pronunțată în dosarul nr. x

Prin hotărârea recurată instanța nu a răspuns criticilor formulate, în considerentele sentinței făcându-se trimitere la înscrisurile indicate în dosarul nr. x, hotărârea recurată fiind o copie fidelă a sentinței nr. 2188/2014.

O motivare corectă presupune: cunoașterea perfectă a dosarului, răspunsuri precise la toate capetele de cerere și la toate apărările formulate, pe baza tuturor probelor administrate în cauză, a argumentelor și raționamentelor juridice, a principiilor și a regulilor de drept substanțial și procesual: referirea la realitatea faptelor și la judecăți verificate în concret în speța respectivă, prin evitarea motivărilor sprijinite pe formulări generale, abstracte; consecvența și principialitatea, care exclud existența considerentelor contradictorii; respectarea regulilor gramaticale, de morfologie și sintaxă; respectarea stricta a soluției din minută.

Instanța de control trebuie sa aibă în vedere prevederile art. 175 C. proc. civ. care reglementează regimul nulităților procedurale.

"Actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. în cazul nulităților prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie".

În aceste condiții, prin nemotivarea hotărârii s-a adus o încălcare a dispozițiile art. 425 și 426 C. proc. civ. fiind încălcat atât dreptul la apărare, dar mai mult, nu face posibil controlul judiciar al instanței superioare, pentru că nu se cunosc rațiunile care au determinat instanța de fond sa pronunțe o astfel de soluție.

Aceasta soluție se impune cu atât mai mult cu cât ne aflăm într-o cauza de contencios administrativ în care calea de atac este nedevolutivă, fiind practic limitată la motive de nelegalitate.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - «hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină ori ea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii», s-a reținut în mod unanim că: motivarea hotărârii, în sensul strict juridic al cuvântului, înseamnă arătarea în scris a rațiunilor care determină pe judecător să respingă sau să admită o cerere o cale de atac, dar, cu strictă raportare la cauza dedusă judecății. "Motivarea"" hotărârii cu raportare la aspecte absolut străine de pricină constituie, de facto, o nemotivare în sens procedural. Instanța este ea însăși obligată să motiveze ce anume împrejurări au determinat-o să adopte o astfel de soluție, iar nu să traseze lapidar soluția.

Necesitatea motivării hotărârii în sensul indicat de normele imperative ale art. 425 alin. (1) lit. 1 C. proc. civ.. înlătură arbitrariul și face posibil controlul judiciar, precum și exercitarea căilor de atac de retractare, în timp ce o motivare necorespunzătoare sau lipsa motivării efective atrage nulitatea hotărârii.

Obligația de a motiva hotărârile judecătorești și de a răspunde tuturor capetelor de cerere formulate de părți intră și în conținutul dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din C.E.D.O.

Art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin cererea introductiv s-a învederat că nelegalitatea unor articole esențiale din H.G. nr. 1059/2013 - articole ce reglementează aspecte fundamentale ce țin de implementarea programului de gestionare a câinilor fără stăpân - derivă din adăugarea la lege (O.U.G. nr. 155/2001) sau din încălcarea prevederilor acestui ultim act normativ și a altor prevederi cu forță juridică superioară.

Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative prevede la art. 4 alin. (1) că: "Actele normative se elaborează în funcție de ierarhia lor, de categoria acestora și de autoritatea publică competentă să le adopte", iar potrivit art. 4 alin. (3) "Actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă".

Instanța de fond "analizând" în concret dispozițiile H.G. nr. 1059/2013 a ales să ignore existența mai multor neconformități față de dispozițiile legale preeminente, care au drept consecință nelegalitatea prevederilor Hotărârii de Guvern.

Încă din debutul considerentelor - copiind în integralitate din sentința nr. 2188/14.07.2014 - instanța de fond face vorbire despre scopul și documentația care a stat la baza adoptării H.G. nr. 1059/2013 și constata ca la elaborarea acesteia au fost respectate prevederile Legii nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică.

Instanța de fond a "constatat" niște aspecte necontestate, criticile învederate, atât prin acțiune, cât și prin răspunsurile la întâmpinări vizând exclusiv nelegalitatea H.G.-ului, prin care se "adaugă la lege", respectiv la O.U.G. nr. 155/2001 și nicidecum faptul ca H.G.-ul ar fi fost emisă cu neîndeplinirea procedurii prealabile adoptării.

Este evident că instanța nu cunoștea dosarul în momentul pronunțării hotărârii, în raport de "motivele" punctuale pe care aceasta le-a reținut cu privire la articolele din H.G. nr. 1059/2013, expres contestate. Important de menționat este că instanța de fond nu s-a ostenit "să motiveze"decât acele articole din H.G. unde a putut copia.

Faptul ca instanța de fond a reținut ca art. 2 lit. n) din H.G. nr. 1059/2013 nu contravine art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 155/2001, întrucât acest articol "se referă la condițiile minime pentru funcționarea adăposturilor pentru câini", demonstrează că nu știa dosarul, că nici măcar nu a citit răspunsul la întâmpinările depuse și nici concluziile în care s-a învederat că "în mod evident s-a strecurat o eroare materială cu ocazia redactării cererii introductive, de vreme ce din enunțul articolului citat rezultă cu claritate că s-a făcut referire la dispozițiile art. 2 alin. (4) și nu la cele prevăzute de art. 4 alin. (2), de aceea a și învederat apărări cu privire la disp. art. 2 alin. (4) O.U.G. nr. 155/2001."

Așadar, instanța de fond nu justifică în niciun fel cum a ajuns la această concluzie, nu aduce niciun contraargument cu privire la criticile prin care s-a demonstrat că prin acest articol 2 lit. n) din H.G. nr. 1059/2013, se adaugă la lege - art. 2 alin. (4) din O.U.G. nr. 155/2001 - întrucât (i) pe de o parte, se extinde categoria entităților care pot concesiona serviciile publice de gestionare a câinilor fără stăpân către alte persoane juridice față de cele stabilite inițial prin O.U.G. nr. 155/2001, respectiv către fundații și asociații, iar (ii) pe de altă parte, se adaugă alte forme de atribuire a acestui serviciu public decât concesionarea, respectiv "delegarea" și "încredințarea".

Contrar interpretării Guvernului, s-a arătat cu argumente științifice că textul art. 2 alin. (4) nu conține o enumerare ci o opoziție dezvoltată astfel încât, înțelesul evident al acestui articol de lege este: "Serviciile specializate pentru gestionarea câinilor fără stăpân pot fi concesionate numai către asociații sau fundații care desfășoară activități în domeniul protecției animalelor". Acest înțeles indubitabil rezidă în interpretarea lingvistică gramaticală și semantică a textului.

Art. 2 lit. n) din Norme, adaugă în mod flagrant la lege introducând, pe lângă modalitatea concesionarii, alte două modalități prin care operatorii serviciilor publice de gestionare a câinilor fără stăpân pot intra în posesia banilor publici și a dreptului de a efectua activități de gestionare a câinilor fără stăpân.

Acest fapt contravine atât prevederilor art. 1 alin. (1) și alin. (4) din O.U.G. nr. 155/2001 cat și prevederilor art. 36 alin. (2) lit. d) și alin. (6) lit. a) pct. 19 din Legea nr. 215/2001, precum și cele ale O.U.G. nr. 34/2006, cu consecința gestionării nelegale a câinilor fără stăpân și a banilor publici - instanța de fond nepronunțându-se cu privire la aceste neregularități semnalate.

Instanța de fond a copiat cu fidelitate și integral motivarea din sentința civilă nr. 2188/14.07.2014 pronunțată de Curtea de apel în dosarul nr. x - ceea ce poate duce la concluzia că într-o anumită măsură hotărârea a fost pronunțată de un alt judecător decât cel care a luat parte la dezbateri, fiind practic incident în speța și motivul de recurs prev. la art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Instanța de fond - cu privire la disp. art. 5 alin. (4) din H.G. - în motivarea respingerii criticilor formulate se folosește din nou de procedura copy-paste din sentința civilă nr. 2188/14.07.2014, însă în graba sa omite să motiveze în vreun fel respingerea criticilor cu privire la disp. art. 5 alin. (5) și alin. (6), limitându-se a copia doar motivarea alin. (4).

Prin aceste prevederi se adaugă la lege, încălcând spiritul și lit. O.U.G. nr. 155/2001, în special prevederile art. 2 alin. (1)-(3) dar și prevederile Legii nr. 215/2001, ale H.G. nr. 955/2004, prin care se încalcă drepturile revendicatorilor și adoptatorilor de câini. De asemenea, discriminându-i, se încalcă prevederile Deciziei nr. 1/2012 a CCR, încalcă principiului de interpretare a legii care spune ca excepțiile sunt de stricta interpretare și în consecința, acolo unde legiuitorul nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă și generează insecuritate juridică, afectând în mod grav exigența de predictibilitate a Legii prin faptul ca permite plasarea adăposturilor publice pentru câini fără stăpân în afara UAT care le amenajează.

Din textul O.U.G. nr. 155/2001 dar și din prevederile Legii nr. 215/2001 reiese faptul ca adăposturile pentru câinii fără stăpân pot fi amenajate numai pe teritoriul U.A.T. respectiv, pe de o parte pentru ca acestea sunt bunuri-imobile aparținând UAT și, pe de altă parte, pentru ca numai pe teritoriul pe care își exercita autoritatea în regim de putere publică, un consiliu local poate amenaja adăposturi pentru câini care funcționează în regim de adăposturi publice.

În ceea ce privește nelegalitatea art. 5, alin. (5) și (6) din Norme se arată că încălcarea prevederilor art. 2. alin. (1) din O.U.G. 155/2001 care stipulează că toate consiliile locale au obligația de a amenaja și suplimenta din fonduri proprii, în funcție de necesitați, în condițiile prevăzute de Anexa I.

Atât supradimensionarea unor adăposturi publice cât și renunțarea unor U.A.T. la amenajarea unor adăposturi publice proprii, reprezintă moduri de încălcare ale prev. art. 2. alin. (1) din O.U.G. nr. 155/2001.

În concluzie, O.U.G. nr. 155/2001 nu stabilește, cu titlul de excepție, posibilitatea unor U.A.T. de a nu amenaja propriile adăposturi și de a adăposti câinii în adăposturile altor UAT, astfel încât prevederile criticate din Anexa la H.G. nr. 1059/2013 sunt inserate cu exces de putere.

Dispozițiile art. 7 alin. (1) din H.G. prevede că "Adăposturile private pentru câinii fără stăpân aparținând organizațiilor și fundațiilor pentru protecția animalelor trebuie să asigure animalelor fără stăpân condițiile minime prevăzute în anexa nr. I. la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 155/2001. cu modificările și completările ulterioare" adaugă în mod flagrant la lege și încalcă principiul securității juridice, prin introducerea în sarcina adăposturilor private aparținând ONG-urilor, obligația abuzivă de a respecta condițiile de la Anexa nr. 1 din O.U.G. nr. 155/2001.

În privința nelegalității art. 17 lit. a) din Norme:

"În vederea îndeplinirii obligației prevăzute la art. 16. serviciile specializate pentru gestionarea câinilor fără stăpân, respectiv operatorii serviciilor specializate pentru gestionarea câinilor fără stăpân desfășoară următoarele activități:

a) amenajarea de panouri speciale de afișaj stradale la intrarea în adăposturile publice pentru câinii fără stăpân și în spațiile pentru primirea vizitatorilor din incinta adăposturilor publice respective: panourile de afișaj trebuie să conțină cel puțin următoarele informații:

I. data și locul capturării fiecărui fel de câini, precum și numărul cuștilor în care câinii respectivi sunt cazați".

Aceasta dispoziție restrânge o obligație prevăzută expres de legiuitor, respectiv aceea de a amenaja panouri de afișaj și la sediul serviciilor publice de gestionare a câinilor fără stăpân, mențiune care nu se regăsește și în textul articolului din H.G. nr. 1059/2013.

În privința nelegalității art. 20 din Norme:

"(1) În vederea recuperării câinilor revendicați, proprietarii vor achita contravaloarea sumelor cheltuite pe perioada staționarii acestora în adăpost, în cuantumul stabilit prin hotărârea consiliului local respectiv prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului București.

(2) Achitarea sumelor se va face în termenul stabilit prin hotărâre a consiliului local, respectiv prin hotărârea Consiliului General al Municipiului București"

Acest articol adaugă la lege, contravenind dispozițiilor art. 4 alin. (5) coroborate cu art. 7 alin. (1) lit. c), art. 8 alin. (2) și Anexei 4 din O.U.G. nr. 155/2001, încălcând dreptul de proprietate al deținătorilor de câini al principiului securității juridice întrucât: condiționează recuperarea câinilor revendicați de achitarea cheltuielilor efectuate pe timpul staționarii acestor câini în adăposturi și abilitează în mod abuziv consiliile locale sa stabilească "termenul" în care se vor achita sumele respective.

În timp ce art. 4 alin. (5) din O.U.G. nr. 155/2001 stabilește că obligația proprietarilor este aceea de a suporta "contravaloarea cheltuielilor de întreținere a câinelui", emitentul normelor folosește, la art. 20 alin. (1), o formulare ambiguă (…contravaloarea sumelor cheltuite pe perioada staționarii câinilor în adăpost") afectând astfel în mod grav exigența de claritate și predictibilitate a legii.

Conform art. 24 alin. (1) din Norme "Persoana care adoptă mai mult de 2 câini din adăposturile publice și îi adăpostește într-un bloc de locuințe în care există asociație de proprietari aceasta trebuie să prezinte la momentul depunerii cererii ele adopție acordul asociației de proprietari" dar prin aceasta dispoziție se adaugă la lege și se încalcă drepturile adoptatorilor de câini și principiul securității juridice prin faptul că împiedica adoptatorii de câini să opteze între acordul vecinilor și acordul asociației de proprietari.

Art. 8 alin. (3) lit. c) din O.U.G. nr. 155/2001 prevede că "Adopția câinilor din adăposturi se face cu respectarea cumulativă a următoarelor condiții: C) prezentarea de către adoptator a acordului asociației de proprietari sau, după caz, a vecinilor, în cazul adoptării a mai mult de 2 câini" dar emitentul Normelor restrânge dreptul legal de adopție a cetățenilor care locuiesc în blocuri de locuințe și încalcă "egalitatea în drepturi a cetățenilor, fără privilegii sau discriminări", consfințită prin art. 16 și art. 20 din Constituție

O.U.G. nr. 155/2001 nu prevede și nu sancționează nici obligația deținerii unui carnet de sănătate al câinelui, referirea la carnetul de sănătate apărând doar în conținutul art. 13

3

alin. (3) care prevede obligația medicului veterinar de a trece numărul microcipului în carnetul de sănătate al animalului.

Astfel, prevederile din H.G. nr. 1059/2013 la care s-a făcut referire vizează însăși esența mecanismului ce se dorește a fi implementat prin O.U.G. nr. 155/2001 și legislația subsecventă, fapt ce reclamă anularea lor. având în vedere situațiile de fapt și de drept pe care le reglementează articolele invocate.

Apărările formulate în cauză

Intervenienta Autoritatea Națională Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului ca nefondat.

Cu privire la motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., se arată că instanța de fond a motivat hotărârea pronunțată iar faptul că prima instanță și-a formulat aceeași convingere, ca și judecătorul care a soluționat cererea ce a făcut obiectul dosarului nr. x, nu poate fi considerat ca o " lipsă de respect pentru actul de justiție" sau că acesta "nu a înțeles ce are de judecat în cauză" așa cum susține recurenta, ci dovedește că solicitările recurentei-reclamante sunt neîntemeiate de vreme ce doi magistrați au avut aceeași opinie.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se arată că argumentele recurentei nu se circumscriu cazului de casare invocat, nemotivarea hotărârii putând constitui un motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Faptul că instanța de fond a constatat că actul normativ contestat a fost emis cu îndeplinirea procedurii prealabile adoptării nu înseamnă că hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material.

Cu privire la motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se arată că instanța de fond a interpretat și aplicat corect normele de drept material incidente în cauză, intervenienta reluând argumentele expuse în fața instanței de fond, concluzionând că hotărârea recurată este temeinică și legală, motiv pentru care se impune respingerea recursului ca nefondat.

Pârâtul Guvernul României a formulat întâmpinare la recursul formulat de reclamanta Fundația A., solicitând, în esență, respingerea recursului ca nefondat.

Astfel, hotărârea recurată este motivată, în cauză nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

În sentința atacată instanța fondului a luat în considerare documentația ce a stat la baza emiterii actului administrativ cu caracter normativ, reținând cu precădere nota de fundamentare, și constatând că Hotărârea Guvernului nr. 1059/2013 a fost adoptată în temeiul art. 108 din Constituția României, republicată, și al art. III din Legea nr. 258/2013 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 155/2001 privind aprobarea programului de gestionare a câinilor fără stăpân.

Hotărârea contestată a fost adoptată de Executiv prin însușirea proiectului inițial de Autoritatea Națională Sanitar Veterinară și Pentru Siguranța Alimentelor și de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale ca organe ale administrației publice cu atribuții și competențe în domeniul de reglementare al Hotărârii Guvernului nr. 1059/2013.

În practica sa, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 3338/2011, a statuat că: "motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar". Înalta Curte a mai statuat că "motivarea hotărârii constituie o garanție pentru părți în fața eventualului arbitrariu, judecătoresc, precum și singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noțiunii de proces echitabil în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului".

Afirmația reclamantei că "sentința de față nu este motivată, fiind copiată după altă sentință" este nefondată, deoarece, atunci când două sau mai multe cauze privesc același obiect, (în speță anularea H.G.. nr. 1059/2013) instanța poate să armonizeze motivările, pentru uniformizarea practicii și a opiniilor.

Se arată că instanța nu s-a pronunțat expressis verbis asupra prevederilor art. 5 alin. (5) și (6), art. 7 din norme, deoarece au legătură directă cu prevederile art. 3 alin. (1) din Norme, stabilind regimul adăposturilor publice și al serviciilor specializate pentru gestionarea câinilor să încheie protocoale de colaborare cu unitățile administrativ teritoriale cu care se învecinează.

Așa cum bine a sesizat și instanța fondului, prevederile art. 3 alin. 1, art. 5 alin. (4), (5), (6) din norme nu adaugă la lege, așa cum susține recurenta reclamantă, întrucât aceste norme nu consacră posibilitatea de gestionare a câinilor dintr-un UAT de către serviciile specializate dintr-un alt UAT.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se arată că acestea nu sunt incidente, instanța de fond interpretând și aplicând corect dispozițiile legale incidente, intimatul reluând argumentele expuse și prin întâmpinarea formulată în dosarul de fond cu privire la legalitatea H.G. nr. 1059/2013.

Recurenta Fundația A. a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de pârât și intervenient, reluând motivele de recurs formulate.

Procedura de filtru a recursului

În procedura de filtru a recursului, reglementată de dispozițiile art. 493 C. proc. civ., pe baza motivelor de recurs, a întâmpinărilor, a răspunsului la întâmpinare, a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, conform art. 493 alin. (2) C. proc. civ., raport ce a fost comunicat părților conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea de ședință din data de 25 aprilie 2017, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta Fundația A., împotriva sentinței civile nr. 810 din 20 martie 2015, fiind dispusă citarea părților, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

La data de 23.09.2017, Asociația "C." a formulat, în temeiul dispozițiilor art. 63 și 64 C. proc. civ., cerere de intervenție accesorie, în interesul recurentei Fundația A. .

La data de 07.02.2018, Asociația D., a formulat cerere de intervenție accesorie în favoarea recurentei Fundația A., prin care a solicitat în esență admiterea recursului, casarea sentinței și, rejudecând, să se admită acțiunea astfel cum a fost formulată, cu consecința anulării H.G. nr. 1059/2013 .

Hotărârea instanței de recurs

Analizând sentința recurată în limita criticilor formulate, a apărărilor expuse, ținând cont și de dispozițiile legale incidente, se constată că recursul este fondat din perspectiva motivelor de recurs întemeiate în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. pentru următoarele considerente.

Prin acțiunea promovată, reclamanta Fundația A. a solicitat instanței să verifice legalitatea H.G. nr. 1059/2013 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 155/2001 privind aprobarea programului de gestionare a câinilor fără stăpân și să dispună în raport de dispozițiile art. 18 alin. (1) coroborat cu art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, revocarea actului normativ evocat.

Instanța de fond, prin hotărârea recurată, respinge acțiunea formulată dar în considerentele sentinței sunt reluate toate argumentele expuse în dosarul nr. x, respectiv sentința civilă nr. 2188/14.07.2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal .

O astfel de hotărâre nu răspunde exigențelor impuse de dispozițiile art. 425 lit. b) C. proc. civ., motivarea fiind un element esențial al hotărârii judecătorești, lipsa motivării atrăgând casarea ei.

În principiu, hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, motivarea hotărârii fiind o puternică garanție a imparțialității judecătorului, a calității actului de justiție, oferind posibilitatea unui cerc larg de persoane de a cunoaște considerentele de fapt și drept ce au determinat pronunțarea hotărârii judecătorești dând totodată posibilitatea exercitării de către instanța superioară a unui control eficient și optim.

Instanța de fond nu a stabilit împrejurările de fapt esențiale în raport de criticile formulate de reclamată prin acțiunea formulată, nu evocă normele esențiale incidente și aplicarea lor în speță, soluția exprimată prin dispozitiv fiind pur formală, instanța de fond mărginindu-se a copia considerentele expuse în sentința 2188/2014 .

Este de reținut că o astfel de hotărâre nu respectă nici exigențele art. 6 § 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, noțiunea de proces echitabil presupunând ca o instanță să examineze în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse.

Instanța de fond a reluat pur și simplu concluziile unei alte instanțe iar în lipsa considerentelor proprii care au stat la baza emiterii sentinței recurate, în recurs nu se poate verifica dacă soluția pronunțată este sau nu efectul cercetării fondului cauzei de către judecătorul investit cu soluționarea cauzei.

Art. 6 din CEDO impune în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv al argumentelor expuse de parte, dar în cauza de față concluziile instanței sunt bazate exclusiv pe argumentele expuse de o altă instanță în dosarul nr. x al Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Ca urmare, pentru considerentele expuse Înalta Curte, constatând că în cauză sunt incidente motivele de recurs întemeiate în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 486 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va admite recursul formulat de recurenta Fundația A., va casa sentința atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Având în vedere că a fost apreciat ca fiind fondat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanța de control judiciar nu va mai analiza criticile invocate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 2 alin. (5) din O.U.G. nr. 155/2001 a fost invocată de recurentă prin notele depuse la dosar după închiderea dezbaterilor în condițiile art. 394 alin. (3) raportat la art. 494 C. proc. civ., astfel că instanța de fond cu ocazia rejudecării va avea în vedere și cererea de sesizare a Curții Constituționale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Fundația A. împotriva sentinței civile nr. 180 din 20 martie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Admite cererile de intervenție accesorie formulate de intervenientele Asociația "C." și Asociația D., în interesul recurentei-reclamante.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 martie 2018.