ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4765/2020

Ședința publică din data de 30 septembrie 2020

Deliberând asupra recursurilor de față, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, sub nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu Autoritatea Națională Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, obligarea pârâtei la:

Prin sentința civilă nr. 295 din 30 ianuarie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității în privința capătului de cerere vizând obligarea pârâtei la notificarea B. și a respins acest capăt de cerere, ca inadmisibil.

A respins excepția lipsei calității procesual pasive, ca neîntemeiată.

A respins excepția inadmisibilității capătului trei de cerere, ca neîntemeiată.

A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă și a obligat pârâta să soluționeze cererea acesteia, prin emiterea unui act din care să rezulte dacă este sau nu persoană calificată în sensul prevederilor Ordinului Președintelui ANSVSA nr. 187/2007.

A respins în rest cererea, ca neîntemeiată.

3.1. Recursul reclamantei

Invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., reclamanta a declarat recurs împotriva acestei sentințe, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care a solicitat admiterea căii de atac și modificarea în parte a hotărârii, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată.

În motivarea recursului s-a arătat, în esență, că instanța de fond a încălcat în parte regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității (art. 488 pct. 5 C. proc. civ.), respectiv principiul disponibilității așa cum acesta este reglementat de art. 9 (2) din același cod, având în vedere că a omis a se pronunța asupra capătului de cerere referitor la obligarea pârâtei la eliberarea unui document din care să rezulte că este persoană calificată(QP) conform Directivei 2001/82/EC, lăsând tot la atitudinea intimatei dreptul de apreciere.

Ca efect al încălcării principiului disponibilității, instanța a omis a analiza pe fond celelalte capete de cerere cu care a fost învestită, apreciind că nefiind posesoarea unui document de persoană calificată în domeniu, nu este îndreptățită a solicita plata unor daune morale și patrimoniale, cu toate că s-a administrat un amplu material probator care atestă că refuzul autorității de a emite actul a generat înregistrarea unui prejudiciu imens atât de ordin moral cât și material, întrucât nu a avut posibilitatea a se angaja și pentru faptul că autoritatea competentă a emite actul, a refuzat acest lucru fapt ce a generat desigur suspiciuni angajatorilor străini, a menționat recurenta.

Recurenta a mai arătat că hotărârea instanței de fond nu cuprinde, în parte, motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii (art. 488 pct. 6 C. proc. civ.), menționând că asupra cererilor ce au făcut obiectul acțiunii, instanța nu s-a supus exigențelor procesuale prevăzute de art. 425 C. proc. civ., urmare a omisiunii de a motiva hotărârea pe aspectele invocate.

Deși a recunoscut că intimata a transpus defectuos Directiva 2001/82/CE și că aceasta este autoritatea care trebuie să emită actul, în mod greșit și în totală contradicție cu propriile argumente, instanța de fond a apreciat că nu se impune obligarea emiterii actului de către intimata pârâtă, cu mențiunea că instanța de contencios administrativ nu se poate substitui autorității publice având numai competența să analizeze actele emise de către autoritate, raționament contrar dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Or, verificarea calității de persoană calificată revenea instanței care urma a constata acest fapt raportat la documentele depuse, precizează recurenta. Din modul în care instanța de fond a înțeles a soluționa acțiunea rezultă că motivele avute în vedere sunt contradictorii, fapt ce rezultă și din modul în care a interpretat prevederile art. 53, 56, 57, 59, 60 din Ordinul Președintelui ANSVSA nr. 187/2007, ajungând la concluzia că intimata pârâtă este autoritatea competentă a emite actul care să ateste calitatea de persoană calificată, dar lasă apoi tot la latitudinea autorității destinul, viața și activitatea sa profesională, ceea ce denotă că nu a fost practic tranșat litigiul de către instanța de fond.

Aceeași situație se regăsește și în ceea ce privește modalitatea în care s-a pronunțat asupra capetelor de cerere privind daunele morale și materiale, respinse fără nicio motivare.

Hotărârea instanței de fond a fost dată, parțial, cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 488 pct. 8 C. proc. civ..), s-a mai menționat de către recurentă, întrucât a respins obligarea autorității de a emite actul și acordarea de daune pe motiv că acordarea lor era condiționată de verificarea de către autoritatea intimată a calității de persoană calificată, deși, prin neacordarea în mod abuziv a certificatului de persoana calificata, învederează recurenta, i-a fost îngrădit dreptul la muncă, la alegerea liberă a locului de munca și a profesiei, meseriei sau a activității pe care urma să o presteze.

Conform Legii nr. 554/2004, se arată în motivarea recursului, legiuitorul a avut în vedere posibilitatea producerii unor daune materiale și morale prin emiterea unor acte administrative ilegale ori prin refuzul nejustificat al autorităților administrative de a rezolva cererea celor îndreptățiți, daune care în speță au fost dovedite, urmare a faptului că, prin refuzul autorității de a elibera certificatul de calitate profesională, recurenta nu a avut posibilitatea să își exercite profesia.

Instanța de fond a respins în mod nelegal, ca fiind inadmisibil, capătul de cerere privind notificarea B. contrar dispozițiilor art. 1 din Leg. 554/2004 și reglementărilor stabilite de DIRECTIVA 2001/82/EC, a mai învederat recurenta, deși, prin Ordinul nr. 187/2007, ANSVSA este autoritatea competentă, ca reprezentant al României în activitatea de cooperare cu unități similare din spațiul European, fapt confirmat și de art. 2 din H.G. nr. 1415/2009, aspect ignorate de instanța de fond și care au stat la baza admiterii în mod nelegal a excepției inadmisibilității primului capăt de cerere.

Cu toate că prin considerente a citat articole din Ordinul ANSVSA nr. 187/2007, instanța de fond a făcut abstracție de aceste reglementări și de faptul că autoritatea intimată era obligată să emită actul, în spiritul Directivei Europene 2001/82/EC, Ordinul reprezentând transpunerea directivei în legislația internă, precizează recurenta.

În plus, obligația de a notifica B., așa cum au indicat și inspectorii GMP dintr-un alt stat membru UE (Anglia), îi revine pârâtei pentru că aplică aceeași legislație în domeniu ca oricare alt stat membru UE.

În speță, precizează recurenta, nu este aplicabil Ordinul 1200 din 2 octombrie 2006 si Legea nr. 95/2006, întrucât acestea se referă la acordarea certificatului de persoană calificată conform Directivei Europene 2001/83/EC și nu conform Directivei 2001/85/EC.

Instanța de fond a interpretat greșit capătul de cerere privind plata salariului brut și a daunelor morale, întrucât reclamanta nu a solicitat niciodată plata vreunui salariu în baza unui contract individual de muncă, ci acoperirea prejudiciului material pe care pârâta i l-a creat prin neemiterea documentului cerut, prin refuzul notificării, pentru încălcarea dreptului la muncă conform pregătirii și experienței, cât și acoperirea prejudiciului de imagine care o afectează în găsirea unui alt loc de muncă, similar cu cel anterior.

3.2. Recursul pârâtei

Pârâta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor (A.N.S.V.S.A.) a declarat recurs împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, astfel că, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea căii de atac și casarea, în parte, a hotărârii recurate, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii formulate intimata-reclamantă A..

În motivarea recursului s-a arătat, în esență, că intimata-reclamantă și-a întemeiat în drept solicitările pe dispozițiile Ordinului Președintelui Autorității Naționale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor nr. 187/2007 pentru aprobarea Normei sanitare veterinare privind Codul produselor medicinale veterinare, cu modificările și completările ulterioare, act cu caracter normativ care reglementează condițiile pentru obținerea autorizației de fabricație a produselor medicinale veterinare pe teritoriul României.

Prevederile actului normativ instituie, pentru A.N.S.V.S.A., numai obligații în ceea ce privește verificarea modului în care operatorii economici cu obiect de activitate fabricarea de produse farmaceutice din domeniul veterinar își asigură personalul de specialitate necesar în acest scop cât și verificarea respectării de către persoana calificată a cerințelor prevăzute de art. 59 din Ordin, doar în cadrul evaluării documentației transmise de către unitatea de fabricație în vederea certificării și autorizării.

Așadar, textele actului normativ menționat mai sus nu instituie în sarcina sa obligația de a asigura calificarea personalului care desfășoară activități specifice domeniului farmaceutic veterinar, de a emite documente care să ateste calificarea sau dreptul acestei categorii de personal de a desfășura activități specifice domeniului și nici de a constitui o bază de date cu persoanele calificate în domeniu.

Învederează recurenta-pârâtă că verificarea menționată se efectuează de către A.N.S.V.S.A. doar în procedura de eliberare a autorizației de fabricație a produselor medicinale veterinare și nu instituie, în sarcina acesteia, obligația emiterii unui document care să ateste calificarea sau dreptul personalului de specialitate necesar din cadrul agenților economici cu obiect de activitate fabricarea de produse farmaceutice din domeniul veterinar.

Cu alte cuvinte, generalitatea formulării unui text legal conduce la generalitatea aplicării lui, fără a se introduce distincții pe care textul respectiv nu le conține.

Și într-un asemenea caz ar fi încălcat principiul separației puterilor în stat, întrucât, instanța de judecată ar intra în domeniul de competență al puterii executive și ar crea norme de drept noi în aplicarea legii, fără să aibă această competență constituțională și legală.

Astfel, contrar reținerilor instanței de fond, Ordinul Președintelui ANSVSA nr. 187/2007 nu cuprinde dispoziții exprese în sensul că autoritatea ar avea obligația de a emite un act care să ateste calitatea de persoana calificată.

Față de aceste argumente rezultă ca fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material evocate și soluția instanței de fond cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, în ceea ce privește capătul 2 de cerere, a conchis recurenta.

Prin întâmpinările depuse, fiecare dintre părți a solicitat respingerea recursului declarat, atât de către reclamantă, cât și de către pârâtă, reluând, în susținerea acestei poziții procesuale, considerente expuse prin propriul recurs, acțiunea introductivă și întâmpinarea formulată în fața instanței de fond.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Analizând sentința atacată prin prisma cadrului legal incident speței dedusă judecății, precum și prin raportare la criticile formulate de recurente, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză de pârâta Autoritatea Națională Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor este fondat, iar recursul reclamantei este nefondat, pentru considerentele ce succed:

Preliminar, Înalta Curte precizează că, în economia C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010, ale cărui dispoziții sunt incidente în cauză, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 din cuprinsul acestuia.

Potrivit dispozițiilor art. 488 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute în cuprinsul alin. (1), la punctele 1-8.

Ca atare, recursul se poate exercita exclusiv pentru motive de nelegalitate însă nu și de netemeinicie, cum sunt cele privind efectuarea de verificări ale conformității situației de fapt reținută prin hotărârea instanței de fond cu probele administrate în cauză, unicul obiect al recursului constituindu-l verificarea legalității hotărârii atacate prin prisma motivelor de casare prevăzute de lege.

În speță, recurenta-reclamantă invocă expres motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ. care vizează, în ordinea în care au fost expuse, situația în care prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei și când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., referitor la încălcarea de către instanță a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, prin raportare la dispozițiile art. 9 alin. (2) și C. proc. civ., Înalta Curte relevă că această normă procesuală consacră, în alți termeni, principiul disponibilității, respectiv dreptul de dispoziție al părților, de altfel fiind inclusă în cuprinsul Capitolului II din cadrul Titlului preliminar al C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010, intitulat "Principiile fundamentale ale procesului civil".

Prin urmare, orice pretinsă încălcare a unei reguli de procedură, indiferent de regimul său juridic, va fi analizată din perspectiva art. 488 pct. 5 C. proc. civ. pentru a se constata dacă reprezintă sau nu motiv pentru casarea hotărârii, deoarece această normă se referă la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, după cum s-a menționat în cele de mai sus.

Nulitatea actelor de procedură se regăsește actualmente în Capitolul III din Titlul IV al Cărții I, capitol care reglementează nulitățile și modul în care acestea pot fi invocate, precum și efectele pe care le produce aplicarea sancțiunii, potrivit art. 174 alin. (1) C. proc. civ., nulitatea fiind definită ca fiind acea sancțiune care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă, pentru valabila sa întocmire.

Ca atare, nulitatea reprezintă o cauză de ineficacitate a actului de procedură determinată de încălcarea unei condiții legale de validitate.

Prin urmare, Înalta Curte constată că, prin prisma criticilor formulate, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu este incident în cauză, întrucât criticile pe care recurenta a înțeles să le expună în susținerea incidenței acestui motiv de casare, constând în omisiunea instanței de fond de a se pronunța asupra capătului de cerere privind obligarea pârâtei la eliberarea unui document din care să rezulte că aceasta este persoană calificată, lăsând astfel la aprecierea intimatei-pârâte dreptul de apreciere, nu se subsumează motivului de casare evocat, în condițiile în care instanța a admis în parte acest capăt de cerere, obligând pârâta la emiterea unui act din care să rezulte dacă reclamanta este sau nu persoană calificată, în sensul prevederilor Ordinului nr. 187/2007, pentru a nu se substitui autorității publice.

Recurenta se află în eroare susținând, în considerarea acestui motiv de casare, omisiunea instanței de a analiza pe fond celelalte capete de cerere cu care a fost învestită., respectiv cele referitoare la plata daunelor materiale și morale, în contextul în care acestea au fost respinse, ca neîntemeiate, prin raportare la împrejurarea că reclamanta nu deține în prezent calitatea de persoană calificată, astfel că nu poate fi reparat prejudiciul solicitat ca urmare a nerecunoașterii acestei calități.

Niciuna dintre aceste critici nu constituie motiv de nulitate a hotărârii întrucât nu sunt rezultatul încălcării vreunei norme de procedură de către prima instanță, supusă regimului sancționator reglementat de art. 174-176 C. proc. civ. referitoare la nulități și regimul juridic al acestora, urmând astfel a fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În privința motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, recurenta se află în eroare susținând că sentința pronunțată de instanța de fond nu este motivată.

Din lecturarea acesteia se poate constata că aceasta cuprinde toate elementele prevăzute de art. 425 C. proc. civ. referitoare la conținutul hotărârii, printre acestea regăsindu-se și cele enumerate în cuprinsul alin. (1) lit. b) al normei procedurale evocate, referitoare la expunerea situației de fapt reținută pe baza probelor administrate, cât și motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția.

Contradictorialitatea motivelor regăsite în cuprinsul sentinței atacate nu este susținută de considerente, împrejurare rezultată în termeni lipsiți de echivoc din simpla lecturare a acesteia.

Instanța de fond a procedat la obligarea intimatei-pârâte la soluționarea cererii formulate de reclamantă, prin emiterea unui document din care să rezulte dacă aceasta este sau nu persoană calificată, tocmai în considerarea și interpretarea dispozițiilor Ordinului nr. 187/2007 și a Directivei 2001/82/CE, arătând, conform celor anterior reținute, motivul care a împiedicat-o să procedeze la obligarea pârâtei direct la emiterea actului din care să rezulte deținerea de către reclamantă a acestei calități, aflându-se practic în imposibilitatea efectuării examenului de legalitate al unui asemenea act, datorată inexistenței lui, iar referirile la prevederile ordinului și directivei nu sunt de natură să contrazică această manieră de abordare.

Oricum, pentru incidența acestuia motiv de casare era necesar ca hotărârea atacată să cuprindă numai motive străine de natura cauzei, condiție care nu este îndeplinită în prezenta cauză, datorită faptului că instanța de fond, deși într-o manieră aparent reducționistă, a reușit totuși să efectueze o analiză a pretențiilor afirmate de reclamanta constând în refuzul intimatei de a proceda la emiterea documentului solicitat.

Inferența la care a apelat instanța de fond, raționamentul care a condus la concluzia prezentată în cadrul considerentelor, precum și soluția dată acțiunii introductive, rezultă în mod evident din perspectiva în care instanța a abordat litigiul, respectiv susținerile părților.

În ceea ce privește obligativitatea instanțelor de a proceda la un examen efectiv al tuturor observațiilor și argumentelor prezentate de părți și de a motiva hotărârea pronunțată prin prisma acestor elemente, privită ca o componentă a dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din CEDO, obligație nerespectată de instanța de fond în opinia recurentei, Înalta Curte învederează că potrivit jurisprudenței constante a instanței europene de contencios a drepturilor omului, rezultată în special în cauzele împotriva României (Albina/Românie, Buzescu/României, Dima/României, Bock și Palade/României), art. 6 alin. (1) din Convenție obligă instanțele să își motiveze deciziile, fără însă ca prin aceasta să se înțeleagă că ar cere un răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de părți și că o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse.

Or, în speță, potrivit considerentelor anterior expuse, instanța de fond a pronunțat hotărârea atacată în urma efectuării unui examen de legalitate, stabilind faptele și aplicând dreptul incident, cu respectarea garanțiilor impuse de art. 6 CEDO privind dreptul părților la un proces echitabil, reușind să surprindă toate împrejurările esențiale pentru justa soluționare a cauzei.

Prin urmare, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este incident în speță.

În ceea ce privește motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentă în susținerea recursului, prin raportare la soluția de respingere a solicitării de obligare a autorității la emiterea actului care să ateste calitatea de persoană calificată, precum și a capetelor de cerere referitoare la acordarea de daune și notificarea B., Înalta Curte urmează a proceda la analizarea acestuia concomitent cu analiza ce o va efectua asupra aceluiași motiv de nelegalitate invocat și de către recurenta ANSVSA, dată fiind strânsa legătură dintre acestea, ambele vizând încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor Ordinului nr. 187/2007 și a Directivei 2001/82/CE.

Din perspectiva criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte precizează că relevantă în economia soluționării cauzei este interpretarea prevederilor Ordinului nr. 187/2007 și ale Directivei 2001/82/CE, invocate de reclamantă în susținerea pretențiilor formulate prin acțiunea introductivă.

Preliminar însă, Înalta Curte menționează că nu poate fi reținută critica recurentei privind greșita respingere a excepției lipsei calității sale procesuale pasive, dat fiind faptul că reclamanta îi reproșează refuzul eliberării documentului din care să rezulte calitatea acesteia de persoană calificată, urmare a solicitării înaintate sub număr 6106/02.03.2017, iar după cum corect a reținut și instanța de fond, obligația eliberării unui asemenea document de către pârâtă constituie o chestiune legată de dezlegarea fondului litigiului pendinte.

Revenind la cadrul juridic evocat de recurenta reclamantă în susținerea cererii de chemare în judecată, a cărui incidență a fost reținută și de către instanța de fond, Înalta Curte învederează că Directiva 2001/82/CE a Parlamentului European și a Consiliului, din 6 noiembrie 2001, creează premisele instituirii unui cod comunitar cu privire la produsele medicamentoase veterinare și, după cum rezultă din preambulul acesteia, constituie doar o etapă în obținerea liberei circulații a produselor medicamentoase veterinare.

Potrivit prevederilor articolului 2, dispozițiile directivei se aplică produselor medicamentoase veterinare destinate introducerii pe piață, inter alia, sub formă de produse medicamentoase, produse medicamentoase veterinare prefabricate sau preamestecuri pentru furaje cu conținut medicamentos.

Dispoziții relevante, prin raportare la circumstanțele litigiului pendinte, se regăsesc în cuprinsul art. 52, 53, 55 și 56 din Directivă. Acestea privesc obligația statelor membre: de a lua toate măsurile necesare pentru a garanta că titularul autorizației de fabricație să dispună permanent și continuu de serviciile cel puțin ale unei persoane calificate; de a se asigura că persoana calificată îndeplinește condițiile minime de calificare; de a lua toate măsurile necesare pentru a garanta că persoana calificată îndeplinește îndatoririle prevăzute în directivă; de a se asigura că obligațiile persoanelor calificate sunt îndeplinite prin intermediul măsurilor administrative corespunzătoare sau prin faptul că aceste persoane fac obiectul unui cod de conduită profesional.

Ordinul nr. 187/2007 pentru aprobarea Normei sanitare veterinare privind Codul produselor medicinale veterinare, emis de Președintele ANSVSA, transpune Directiva Parlamentului European și a Consiliului 2001/82/CE, așa cum a fost modificată prin Directiva 2004/28/CE.

Dispoziții relevante din aceste Norme se regăsesc în cuprinsul art. 56, 57, 59 și 60, acestea reglementând: obligația deținătorului autorizației de fabricație de a dispune permanent și continuu de serviciile unei persoane calificate; condițiile de calificare care trebuie îndeplinite de persoana calificată; obligația ANSVSA de a verifica dacă persoana calificată este competentă și își îndeplinește atribuțiile, precum și de a verifica dacă persoanele calificate îndeplinesc condițiile de calificare și sunt responsabile de îndeplinirea sarcinilor și atribuțiilor, fie prin intermediul unor măsuri administrative corespunzătoare, fie prin respectarea de către acestea a unui cod deontologic profesional.

După cum se poate observa la o simplă lecturare paralelă, atât a directivei, cât și a Normei aprobate prin Ordinul nr. 187/2007, acestea conțin prevederi identice, norma internă preluând în aceeași termeni dispozițiile normei unionale.

Înalta Curte învederează însă că directiva nu instituie în sarcina statelor membre obligația instituirii unei proceduri de atestare a calității de persoană calificată, iar norma internă nu prevede o asemenea procedură.

Din economia Ordinului nr. 187/2007 rezultă doar obligația ANSVSA de a verifica modalitatea în care operatorii care au ca obiect de activitate fabricarea produselor farmaceutice veterinare își asigură personalul de specialitate, precum și obligația de a verifica îndeplinirea condițiilor de calificare specifice de către această categorie de personal, în cadrul evaluării documentației transmise de deținătorul autorizației de fabricație, în vederea certificării și autorizării.

Nici directiva și nici Ordinul 187/2007 nu instituie, în sarcina statelor membre, respectiv a ANSVSA, obligația de a asigura calificarea personalului care desfășoară activități în domeniul farmaceutic veterinar și nici obligația de a emite documente constatatoare sau care să ateste calificarea sau vocația acestei categorii profesionale de a desfășura activități relative acestui domeniu de activitate.

În acord cu prevederile art. 53 din Directiva 2001/82/CE, Ordinul nr. 187/2007 instituie procedura de verificare a competenței, îndeplinirii condițiilor de calificare și a atribuțiilor prevăzute de lege de către persoana calificată, în cadrul procedurii de eliberare a autorizației de fabricare a produselor farmaceutice veterinare și nu a unei proceduri de atestare a calificării personalului pe care deținătorul autorizației îl are la dispoziție.

Or, în opinia Înaltei Curți, dreptul ANSVSA de a verifica îndeplinirea condițiilor de calificare și a atribuțiilor proprii persoanelor calificate, nu dă naștere, în corolar, unei obligații de atestare a calității de persoană calificată.

Așadar, raționamentul instanței de fond este eronat, întrucât nu se poate afirma faptul că Ordinul nr. 187/2007 realizează o transpunere greșită, chiar prin omisiune a prevederilor Directivei 2001/82/CE, în contextul în care norma unională nu instituie în sarcina statelor membre obligația de a reglementa proceduri de atestare a calificării/calității persoanelor de a căror servicii dispun deținătorii autorizației de fabricație a produselor farmaceutice de uz veterinar.

Prin urmare, argumentul instanței de fond, referitor la omisiunea reglementării, ceea ce echivalează cu lipsa transpunerii, nu constituie decât o interpretare extensivă și excesivă a directivei, de natură a adăuga nepermis prevederilor acesteia, în contextul în care, astfel cum în precedent s-a mai afirmat, aceasta nu face trimitere la obligația statelor membre de a reglementa proceduri de atestare a calității de persoană calificată.

Ca atare, Înalta Curte reține că soluția instanței de fond, privind obligarea autorității pârâte la soluționarea cererii formulată de reclamantă, prin emiterea unui act din care să rezulte dacă aceasta îndeplinește sau nu calitatea de persoană calificată, a fost dată cu interpretarea eronată a normelor de drept material incidente în cauză, fapt care se circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Din această perspectivă, nu poate fi reținută, potrivit celor anterior expuse, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., evocat de către recurenta reclamantă, constând în greșita aplicare/interpretare a legii de către instanța de fond, prin raportare la critica vizând soluția de obligare a pârâtei ANSVSA la soluționarea cererii sale și nu la emiterea actului care să ateste calitatea de persoană calificată.

Pentru aceleași motive, se rețin a fi nefondate și criticile aferente modului de soluționare a celorlalte capete de cerere din acțiunea introductivă, acestea având caracter accesoriu petitului principal referitor la obligarea pârâtei la eliberarea actului de atestare a calității de persoană calificată, astfel că în cauză este incident principiul accesorium sequitur principale.

Față de considerentele anterior expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte urmează a proceda la admiterea recursului declarat în cauză de pârâta ANSVSA, cu consecința casării în parte a hotărârii atacate și, urmare a rejudecării procesului, va proceda la respingerea acțiunii formulată de reclamantă, ca neîntemeiată, cu menținerea modului de soluționare a excepțiilor.

Față de soluția preconizată a fi acordată, atât recursului ANSVSA, cât și acțiunii introductive, coroborat cu considerentele expuse în precedent, va fi respins recursul reclamantei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâta Autoritatea Națională Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor împotriva sentinței civile nr. 295 din 30 ianuarie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată.

Respinge acțiunea reclamantei A., ca neîntemeiată.

Menține în rest sentința recurată.

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 295 din 30 ianuarie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 septembrie 2020.