ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1179/2017

Circumstanțele cauzei Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 14.08.2014, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Transporturilor - Autoritatea Feroviară Română - Organismul Notificat Feroviar Român la acordarea vizei anuale pentru Autorizația de Furnizor Feroviar, seria x nr. x, în conformitate cu prevederile OMT nr. 290/2000, anexa 1.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 38 din data de 12 ianuarie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiate excepția lipsei de obiect și acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor - Autoritatea Feroviară Română - Organismul Notificat Feroviar Român .

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. În motivarea recursului, reclamanta a arătat că deși instanța de fond a constatat demersurile sale pentru obținerea vizei și plata datorată comunicată prin adresa nr. x/2014, în final nu a ținut cont de faptul că potrivit OMT nr. 290/2000 art. 11 alin. (4), pârâta era obligată să comunice solicitantului, în scris, în termen de 15 zile de la primirea cererii, decizia privind acordarea sau neacordarea vizei anuale a autorizației. În același timp, A.F.E.R. a invocat neîntemeiat și intenționat împrejurarea "că respectarea art. 7 din acest regulament are rolul de a evita orice dublare a activității", întrucât, potrivit acestui articol din Regulament, cuvântul "activității" este introdus abuziv, iar pârâta trebuia să acorde viza anuală "pentru a evita orice dublare a evaluării". Instanța de fond a reținut că valabilitatea autorizației, potrivit dispozițiilor art. 10-11 alin. (1)-(4) din Anexa I a ordinului nr. 290/2000, este de 5 ani de la data eliberării, cu condiția vizării sale anuale de către A.F.E.R., dar a aplicat greșit legea și nu a avut în vedere faptul că autorizația cu seria x nr. x deținută de reclamantă pentru punctul de lucru din București a fost emisă înainte de 31.05.2014, pe baza unor legi naționale existente înainte de intrarea în vigoare a Regulamentului UE nr. 445/2011 și este echivalentă cu certificatele pentru atelierele de întreținere care preiau funcția de efectuare a întreținerii emise în temeiul prezentului regulament, până la 31 mai 2017, în condițiile vizării anuale în acord cu OMT nr. 290/2000. De asemenea, în mod eronat instanța de fond a apreciat că potrivit OMT 820/2013 obligația reînnoirii vizei anuale aferente autorizației în cauză nu se mai impunea în sarcina reclamantei și nu era prevăzută în competența pârâtei, având în vedere faptul că, din analiza coroborată a dispozițiilor celor două ordine, se constată că la data formulării cererii către A.F.E.R., autorizația era valabilă doar cu condiția vizării anuale, iar societatea a plătit taxa pentru acordarea vizei anuale. Este neîntemeiată și reținerea vizând pretinsul motiv al refuzului acordării vizei anuale - necesitatea deținerii de certificate de omologare/agremente tehnice feroviare, întrucât pârâta nu a menționat un asemenea motiv, iar nedeținerea de certificate de omologare/agremente tehnice feroviare pentru domeniul "fabricarea și repararea subansamblurilor și piese de schimb pentru material rulant" nu este o cauză înscrisă în OMT nr. 290/2000 pentru neacordarea vizei anuale sau suspendarea autorizației. Recurenta critică și susținerea instanței de fond vizând legătura de cauzalitate dintre refuzul nejustificat al pârâtei de a acorda o astfel de viză anuală și prejudiciul suferit de societate, aceasta din urmă susținând că a fost prejudiciată în mod direct, prin blocarea activității și provocarea unei pagube economice în cuantum de 1,5 milioane RON - contravaloarea producției care nu a putut fi livrată și producția nerealizată în perioada în care a fost oprită activitatea datorită lipsei vizei anuale.

Apărările formulate de autoritatea intimată Intimata-pârâtă Autoritatea Feroviară Română a depus întâmpinare la data de 21.05.2015 și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a sentinței instanței de fond. În esență, intimata a arătat că dispozițiile Regulamentului UE nr. 445/2011 sunt obligatorii și se aplică direct în toate statele membre, iar acordarea vizei anuale solicitate de reclamantă, în conformitate cu OMT nr. 290/2000, nu mai era posibilă, deoarece s-ar fi încălcat prevederile art. 7 pct. 8 lit. b) din regulament.

Procedura derulată în recurs Recursul fiind de competența Înaltei Curți, a fost urmată procedura de filtrare prevăzută de dispozițiile art. 493 C. proc. civ., iar prin încheierea din 24 noiembrie 2016, în temeiul art. 493 alin. (7) din același cod, completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen pentru judecarea acestuia în ședință publică, la data de 23 martie 2017.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Reclamanta S.C. A. S.A. a învestit instanța de contencios cu o solicitare de obligare a pârâtului Ministerul Transporturilor - Autoritatea Feroviară Română - Organismul Notificat Feroviar Român la acordarea vizei anuale pentru Autorizația de Furnizor Feroviar, seria x nr. x, în conformitate cu prevederile OMT nr. 290/2000, anexa 1. Prima instanță a respins acțiunea ca neîntemeiată, iar reclamanta a criticat această soluție, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unei hotărâri poate fi solicitată atunci când aceasta a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, în sensul că instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față acest motiv nu este incident, prima instanță aplicând în mod corect dispozițiile legale. Astfel, se constată că scopul demersului judiciar al reclamantei îl constituie obținerea vizei anuale prevăzute de OMT nr. 290/2000 pentru autorizația de furnizor feroviar seria x nr. x eliberată la data de 28.06.2013, cu valabilitate până la data de 27.06.2018. Din analiza coroborată a dispozițiilor art. 10-11 alin. (1)-(4) din Anexa 1 a OMT nr. 290/2000 și ale art. 7 și 12 din Regulamentul UE nr. 445/2011, rezultă că situației particulare a reclamantei îi erau aplicabile dispozițiile tranzitorii din regulamentul comunitar. OMT nr. 820/2013 a implementat în România prevederile Regulamentului nr. 445/2011, iar operatorilor economici deținători de autorizații emise în baza OMT nr. 290/2000 le-au fost aduse la cunoștință dispozițiile comunitare, domeniul lor de aplicare, precum și obligația obținerii certificatului ERI. În aceste condiții, acordarea vizei anuale, conform legislației naționale, nu mai era posibilă, întrucât ar fi încălcat dispozițiile art. 7 pct. 8 lit. b) din regulament. În acord cu cele reținute de instanța de fond, Înalta Curte constată că refuzul exprimat de autoritatea pârâtă este unul justificat, întrucât, prin aplicarea directă și prioritară a prevederilor de drept comunitar, reclamanta beneficia în continuare de dreptul de a utiliza autorizația după intrarea în vigoare a Regulamentului nr. 445/2011, fără viza anuală prevăzută de OMT nr. 290/2000, pârâtului revenindu-i obligația corelativă de a verifica, anual, până la expirarea valabilității menținerea condițiilor analizate la acordare . În aceste condiții, susținerile punctuale din cererea de recurs nu dovedesc nelegalitatea soluției instanței de fond . Argumente precum aplicabilitatea OMT nr. 290/2000, obligativitatea acordării vizei anuale în condițiile achitării taxei aferente sau cel vizând nedeținerea certificatului ERI, sunt neîntemeiate și nu pot fi primite de instanța de control judiciar . Autoritatea pârâtă și instanța de fond au apreciat, în mod legal, că la data formulării cererii de acordare a vizei anuale aferente autorizației în cauză, o astfel de obligație nu se mai impunea în sarcina reclamantei și nu era prevăzută în competența pârâtului, aspect confirmat și prin împrejurarea că la scurt timp recurenta a solicitat și obținut noul document - certificatul ERI . Prin urmare, nefiind dovedit caracterul nejustificat al refuzului, în cauză nu se poate vorbi nici despre o legătură de cauzalitate între acesta și pretinsul prejudiciu suferit de către reclamantă prin încetarea temporară a activității, iar instanța de fond a respins în mod corect cererea reclamantei de reparare a acestuia. Pentru considerentele expuse, constatând că soluția primei instanțe reflectă o corectă aplicare și interpretare a normelor legale, iar sentința recurată nu este afectată de nelegalitate, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.