ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1074/2018

Deliberând, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 17 martie 2017 sub număr dosar x/2017 pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Sindicatul National al Polițiștilor și Vameșilor "A.", în numele și pentru membrii de sindicat B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Sighișoara și Primarul Municipiului Sighișoara să se dispună obligarea pârâților la stabilirea nivelului de salarizare în favoarea reclamanților funcționari publici, in funcție de nivelul maxim de salarizare, existent în cadrul familiei ocupaționale, pentru aceeași funcție și grad profesional, obligarea pârâților la plata drepturilor salariale reprezentând diferența dintre salariile cuvenite calculate ca urmare a aplicării nivelului maxim de salarizare și salariile efectiv achitate reclamanților, începând cu data de 09.04.2015 și până la data rămânerii definitive a hotărârii, obligarea pârâților la plata dobânzii legale, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 5076/14.09.2017 a Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal s-a admis excepția necompetentei teritoriale exclusive, invocată din oficiu de către instanță și, în consecință, s-a declinat competenta de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brașov, secția contencios administrativ și fiscal.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că în cauză nu se poate considera că sindicatul este reclamant, când acesta a precizat că este reprezentant și în aceste condiții, nu a putut aprecia că sediul sindicatului fiind în București, acțiunea ar trebui judecată de Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal.

Totodată a constatat că, pentru soluționarea cauzelor care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public competența materială revine în mod exclusiv secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, în condițiile prevăzute de art. 109 din Legea nr. 188/1999, competența teritorială pentru aceste cauze nu poate fi determinată prin aplicarea unor dispoziții legale dintr-o altă materie/alt domeniu de competență, cum este cel al litigiilor de muncă.

Reclamanții - funcționari publici își au domiciliile în Sighișoara, iar pârâtul - instituție publică la care sunt încadrați reclamanții în funcția publică pentru care pretind drepturile bănești litigioase, își are sediul în localitatea Sighișoara.

Prin urmare, competența teritorială de soluționare a prezentei cauze revine Tribunalului Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința civilă nr. 2393/CA pronunțată în data de 13 decembrie 2017, Tribunalul Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureș, secția contencios adminstrativ și fiscal.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că potrivit art. 109 din Legea nr. 188/1999, litigiile ce au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public competența materială revine în mod exclusiv secției de contencios administrativ și fiscal și potrivit artt. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 la domiciliile reclamanților. Cum reclamanții și pârâții au domiciliile și sediile în municipiul Sighișoara, competența teritorială aparține a Tribunalului Mureș.

Prin sentința nr. 258 pronunțată în data de 23 februarie 2018, Tribunalul Mureș, secția contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale a tribunalului a declinat competența soluționării acțiunii în favoarea Tribunalului București, secția a II a de contencios administrativ și fiscal, a constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat soluționarea cauzei până la soluționarea conflictului de competență și a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în vederea emiterii regulatorului de competență.

Instanța a constatat că cererea de chemare în judecată a fost formulată de reclamantul Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor A. în numele și pentru 12 membrii de sindicat, și nu suntem în prezența unei acțiuni introduse de un număr de 12 persoane fizice.

S-a reținut, în consecință, că această organizație sindicală, din care cele 12 persoane fac parte, are legitimare procesuală activă și poate formula în numele membrilor de sindicat cereri și acțiuni în fața instanțelor de judecată, ceea ce atrage competența de soluționare a acțiunii instanței de la sediul sindicatului reclamant.

Astfel, prin Decizia nr. 1/2013 pronunțată de ICCJ în recurs în interesul legii, instanța supremă a statuat că instanța competentă este cea de la sediul organizației sindicale, scopul manifest fiind acela de a se realiza o mai eficientă protecție a drepturilor și intereselor membrilor organizației sindicale, indiferent de calitatea acestora de personal contractual sau funcționari publici.

1Având astfel calitate procesuală activă, Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor "A.", în temeiul prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, în mod legal a investit Tribunalul București cu soluționarea acțiunii de față. Odată făcută alegerea de competență, nici părțile, dar nici instanța nu se mai poate dezinvesti.

În aceste condiții, Tribunalul București a fost instanța legal investită, părțile acceptând tacit competența acestei instanțe, iar excepția nu putea fi invocată din oficiu. Odată făcută alegerea de competență, instanța nu se mai putea desesiza.

Înalta Curte, sesizată cu pronunțarea regulatorului de competență, judecând în conformitate cu dispozițiile art. 135 C. proc. civ. și analizând obiectul cauzei deduse judecății, precum și dispozițiile legale incidente în cauză, va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Aspectul care a generat conflictul negativ de competență între cele trei tribunale îl constituie problema instanței competente teritorial să soluționeze cauza, în raport de prevederile legale incidente în materie.

Reclamantul Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor "A." a învestit instanța de judecată cu o acțiune având ca obiect obligarea pârâților la stabilirea nivelului de salarizare în favoarea reclamanților funcționari publici, in funcție de nivelul maxim de salarizare, existent în cadrul familiei ocupaționale, pentru aceeași funcție și grad profesional, obligarea pârâților la plata drepturilor salariale reprezentând diferența dintre salariile cuvenite calculate ca urmare a aplicării nivelului maxim de salarizare și salariile efectiv achitate reclamanților, începând cu data de 09.04.2015 și până la data rămânerii definitive a hotărârii, obligarea pârâților la plata dobânzii legale, cu cheltuieli de judecată.

Litigiul dedus judecății privește raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, astfel că devin incidente dispozițiile art. 109 din Legea nr. 188/1999 - "cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența instanțelor de contencios administrativ, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe."

Înalta Curte constată că, în cauză, acțiunea a fost formulată de Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor "A." în numele și pentru membrii de sindicat B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., cu respectarea dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Se reține că, în materia contenciosului administrativ, sindicatele au calitate procesuală activă recunoscută în virtutea dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. a) teza finală din Legea nr. 554/2004, ca "organisme sociale interesate" care acționează în vederea protejării drepturilor și intereselor legitime ale unor persoane fizice determinate.

În ceea ce privește instanța competentă teritorial, devin aplicabile dispozițiile dreptului comun în materia contenciosului administrativ, respectiv cele ale art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului, iar în speță reclamantul Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor "A." a optat pentru Tribunalul București, instanța de la sediul său.

Această interpretare este conformă soluției de unificare a jurisprudenței adoptate în ședința judecătorilor secției contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți din data de 22 mai 2017, conform căreia, în materia contenciosului administrativ, în acțiunile formulate de sindicate în numele membrilor lor, competența de soluționare a cauzei se stabilește în funcție de dispozițiile speciale prevăzute de art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu exercitarea dreptului de opțiune al reclamantului.

În cauză nu este aplicabilă decizia nr. 1/21.01.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, deoarece problema de drept dezlegată privește interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, republicat, care au caracter special, fiind aplicabile numai jurisdicției muncii și a asigurărilor sociale.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 133 alin. (2), art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal.

Potrivit art. 399 alin. (1) C. proc. civ., împotriva executării silite înseși, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare, iar dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol precizează că nerespectarea dispozițiilor privitoare la executarea silită înseși sau la efectuarea oricărui act de executare atrage sancțiunea anulării actului nelegal.

În materia contestației la executare, se reține că, potrivit art. 400 alin. (1) C. proc. civ., contestația la executare se introduce la instanța de executare, aceasta din urmă fiind definită prin dispozițiile art. 373 alin. (2) din același cod, ca fiind judecătoria în circumscripția căreia se va face executarea.

Din dispozițiile art. 452 și urm. C. proc. civ., rezultă că, pentru ipoteza executării silite prin poprire, instanța de executare este judecătoria în circumscripția căreia se află sediul sau domiciliul terțului poprit, căruia i se comunică adresa de înființare a popririi conținând interdicția de a plăti debitorului sumele de bani sau bunurile mobile incorporale ce i se datorează ori pe care i le va datora, declarându-se poprite în măsura necesară pentru realizarea obligației ce se execută silit.

Potrivit art. 453 din același cod, poprirea se înființează la cererea creditorului, de executorul judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terțului poprit.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul Sindicatul National al Polițiștilor și Vameșilor "A.", în numele și pentru membrii de sindicat B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. în contradictoriu cu pârâții Municipiul Sighișoara prin Primar și Primarul Municipiului Sighișoara, în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 martie 2018 .