ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1721/2018

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin acțiunea înregistrată sub nr. x/2015 pe rolul Curții de Apel București, reclamantul A., în temeiul art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 și art. 1 din Legea nr. 544/2004, a formulat contestație împotriva actului emis de pârâtul Consiliul Național pentru Combatarea Discriminării (CNCD) cu nr. 11526/25.05.2015.

La 03.08.2015, reclamantul a completat cadrul procesual pasiv, chemând în judecată ca pârâtă și B. S.R.L.

Ulterior, a depus cerere precizatoare în sensul că solicită anularea Hotărârii nr. 511/11.11.2015 emisă de pârâtul CNCD prin care a fost admisă excepția de tardivitate a formulării petiției sale nr. 1912/13.03.2015.

Prin sentința nr. 402 din 10 februarie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea precizată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B. S.R.L, a anulat Hotărârea nr. 511/11.11.2015 emisă de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și a obligat pârâtul să analizeze pe fond petiția înregistrată sub nr. x/13.03.2015, astfel cum a fost formulată de către reclamant, prin emiterea unei noi hotărâri în acest sens.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut în esență că, prin Hotărârea nr. 511/11.11.2015 emisă de pârâtul CNCD, a fost admisă excepția de tardivitate a sesizării reclamantului în considerarea aprecierii că săvârșirea faptelor de discriminare este strâns legată de un cumul de acte sau fapte care s-au desfășurat pe o perioadă de timp, respectiv până la data în care contractul individual de muncă al petentului a încetat, urmare a sancționării disciplinare a acestuia - decembrie 2013.

Or, hotărârea contestată a fost emisă cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, neputându-se aprecia că la data înregistrării petiției - 13.03.2015 - termenul imperativ de 1 an fusese depășit, în raport cu data la care susține petentul că s-ar fi săvârșit ultima faptă de discriminare din partea pârâtei-reclamate - 11.11.2014 - din cadrul acțiunii continue de pretinsă discriminare împotriva sa.

Împotriva sentinței pronunțată de instanța de fond au formulat recursuri pârâții Consiliul Național pentru Combatarea Discriminării și B. S.R.L., fiecare solicitând casarea hotărârii atacate pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului său, recurentul pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, a susținut că, astfel cum rezultă din acțiunea introductivă, obiectul acesteia îl constituie o contestație împotriva unui punct de vedere înregistrat sub nr. 11526/25.05.2015, formulat de către C.N.C.D., în calitate de expert în dosarul nr. x/2015.

Or, instanța de judecată trebuia să observe faptul că o astfel de acțiune este inadmisibilă, întrucât prin aceasta nu se contestă, potrivit dispozițiilor legale invocate (art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 republicată), hotărârea emisă de această instituție, ca act administrativ jurisdicțional, anume hotărârea C.N.C.D. nr. 511/2015, ci un punct de vedere cu rol strict consultativ emis de către C.N.C.D., care nu are valoarea juridică a unui act administrativ.

In motivarea hotărârii judecătorești recurate se face referire la o cerere precizatoare prin care intimatul reclamant ar fi solicitat ulterior și anularea Hotărârii C.N.C.D. nr. 511/2015.

Cu privire la acest aspect arată recurentul că nu i-a fost comunicată niciodată o astfel de precizare, nu a avut niciodată reprezentarea faptului că ar fi fost contestată și hotărârea, fiindu-i încălcat în mod vădit dreptul la apărare și contradictorialitate, întrucât nu și-a putut formula apărările în consecință.

În al doilea rând, instanța de fond, raportat la aceeași împrejurare ar fi trebuit să rețină tardivitatea unei asemenea precizări, fiind depășit termenul de 15 zile de la data comunicării, astfel cum reglementează dispozițiile imperative ale art. 20 alin. (9) și alin. (10) din O.G. nr. 137/2000, republicată.

Instanța de fond avea obligația potrivit rolului său activ de a cerceta cauza în raport cu toate dispozițiile legale incidente, astfel încât să ajungă la concluzia celor invederate prin prezentul recurs, anume inadmisibilitatea contestării unei hotărâri C.N.C.D. printr-o precizare care în esență constituie o completare a unei acțiuni cu un obiect inițial (contestarea unui punct de vedere emis de C.N.C.D.) fără valoare juridică, respectiv tardivitatea contestării hotărârii C.N.C.D.

La rândul său, recurenta pârâtă A B. S.R.L. a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că interpretarea și aplicarea de către Curtea de Apel București a dispozițiilor art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 sunt eronate, analiza făcută sintagmei "data săvârșirii faptei sau data de la care putea să ia cunoștință de săvârșirea faptei" fiind neconformă cu finalitatea instituirii termenului raportat la domeniul în care se încadrează obiectul petiției înregistrată la C.N.C.D. sub nr. x/13.03.2015, respectiv discriminare în materie de angajare și profesie.

Curtea de Apel București a omis faptul că raporturile juridice de muncă între societatea recurentă și intimat au încetat la data de 09.12.2013, urmare a desfacerii contractului individual de muncă, cu titlu de sancțiune disciplinară, pentru absențe nemotivate de la locul de muncă și încălcarea obligațiilor ce-i reveneau în calitate de salariat.

Petiția a fost înregistrată la C.N.C.D. la data de 13.03.2015, deci la 15 luni de la data încetării contractului individual de muncă, având ca obiect pretinse acțiuni de discriminare la locul de muncă.

De asemenea, instanța nu a făcut o analiză a sesizării formulate de intimat, pentru a putea stabili data de la care a început să curgă termenul de 1 an prevăzut de art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Potrivit art. 7 din O.G. nr. 137/2000, în materie de angajare și profesie, pretinsele fapte de discriminare nu pot fi săvârșite după pierderea calității de salariat, fiindcă ele au în vedere condițiile de prestare a muncii.

Din lecturarea conținutului petiției, nu rezultă nici care sunt faptele pe care societatea le-ar fi putut săvârși, în calitate de angajator, fapte prin care s-ar fi creat o discriminare a petentului în raport cu ceilalți angajați, în sensul art. 7-9 din O.G. nr. 137/2000, în perioada în care contractul individual de muncă încheiat a fost în executare.

De asemenea, nu rezultă faptul că ar fi existat o situație de discriminare începută în timpul executării contractului individual de muncă și continuată după data încetării acestui contract.

C.N.C.D. este obligat să respecte dispozițiile legale cu privire la termenul în care poate fi analizată o sesizare privind potențiale fapte de discriminare.

Nu poate fi menținut argumentul Curții de Apel referitor la faptul că, prin declarația unui martor dată în fața unei instanțe de judecată, într-un dosar ce are ca obiect contestație la decizia de concediere, intimatul ar fi luat la cunoștință despre fapte de discriminare.

A arătat recurenta pârâtă și faptul că intimatul reclamant a învestit Tribunalul Argeș, secția pentru conflicte de muncă și asigurări sociale cu o acțiune în care sesisează, pe lângă aspecte de ordin material, aceleași aspecte ca cele indicate în petiția înregistrată la C.N.C.D. sub nr. x/13.03.2015 (dosar nr. x/2015, a cărui judecată este suspendată până la soluționarea definitivă a dosarelor nr. x/2013 și nr. y/2015, care au ca obiect drepturi salariale).

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București este nelegală, deoarece s-a făcut cu aplicarea greșită dispozițiilor art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, coroborat cu art. 7 din același act normativ.

II. Procedura în fața instanței de recurs

Intimatul reclamant a formulat întâmpinare în cauză, solicitând respingerea recursurilor ca nefondate.

Prin încheierea de ședință din 02.02.2018, pronunțată în condițiile art. 493 din C. proc. civ., recursul a fost admis în principiu.

III. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate, pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Prin acțiunea precizată, intimatul reclamant a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ Hotărârea nr. 511/11.11.2015 emisă de recurentul pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, prin care i-a fost respinsă ca tardiv formulată sesizarea înregistrată sub nr. 1912/13.03.2015.

Recurentul pârât C.N.C.D. critică sentința ca fiind dată cu încălcarea dreptului său la apărare și a principiului contradictorialității, întrucât nu i-ar fi fost comunicată precizarea acțiunii, în sensul că se solicită anularea actului administrativ reprezentat de Hotărârea nr. 511/11.11.2015, iar nu actul cu nr. 11526/25.05.2015, motiv pentru care nu a putut să formuleze apărările corespunzătoare.

Aceste critici sunt nefondate. La dosarul de fond se află dovada comunicării cererii precizatoare către recurentul pârât C.N.C.D. la data de 19.01.2016, iar la fila x se regăsește dovada comunicării cererii către recurenta pârâtă B. S.R.L. (la 20.01.2016), care a și depus întâmpinare la aceasta.

Prin urmare, recurentul pârât a avut posibilitatea efectivă de a formula apărări împotriva acțiunii precizate sau cererii precizatoare până la primul termen de judecată ce a urmat depunerii acesteia.

Nici criticile recurentei pârâte B. S.R.L. referitoare la faptul că prima instanță ar fi omis împrejurarea că raporturile juridice de muncă între societate și intimatul reclamant au încetat la data de 09.12.2013, iar potrivit art. 7 din O.G. nr. 137/2000, pretinsele fapte de discriminare nu pot fi săvârșite după pierderea calității de salariat, fiindcă ele au în vedere condițiile de prestare a muncii, nu pot fi reținute.

Dimpotrivă, tocmai prevederile legale invocate de recurentă contrazic susținerile acesteia, de vreme ce se referă expres la discriminarea manifestată inclusiv în legătură cu încetarea raportului de muncă, aplicarea măsurilor disciplinare etc.

În ceea ce privește criticile aduse soluției pronunțate de instanța de fond, Înalta Curte arată că, potrivit art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, "Persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data săvârșirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoștință de săvârșirea ei."

Or, intimatul reclamant a învederat că a solicitat societății intimate pârâte, la data de 22.04.2014, documente din dosarul personal privind atestarea activității profesionale și a vechimii în muncă, însă societatea recurentă ar fi refuzat în mod ilegal să i le elibereze (conform răspunsului emis sub nr. 70/28.04.2014), făcându-i imposibilă obținerea unui alt loc de muncă.

În cuprinsul aceleiași petiții, a precizat că recurenta pârâtă ar fi tăinuit majoritatea faptelor până la data de 27.05.2014, când au fost depuse documentele atașate la întâmpinarea din dosarul nr. x/2014, în timp ce alte fapte ar fi survenit în ședința publică din 11.11.2014, când au fost audiați martorii ale căror depoziții au fost anexate.

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte constată că pretinsa discriminare a intimatului reclamant de către fostul angajator s-a concretizat prin emiterea unei decizii de concediere, refuzul eliberării unor documente aflate în evidențele acesteia referitoare la situația personală a petentului, refuzul achitării unor pretinse drepturi salariale restante etc. (aceste fapte generând, în opinia părții, o situație de discriminare în raport cu a celorlalți angajați ai societății recurentei pârâte), ultimul moment în raport cu care intimatul s-a considerat discriminat de către recurenta pârâtă fiind data de 11.11.2014, când a cunoscut declarația de martor a managerului societății.

Or, în raport cu acest ultim moment indicat al pretinsei discriminări continue, sesizarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării apare ca fiind formulată înlăuntrul termenului de 1 an prevăzut de art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Existența/inexistența faptelor de discriminare sesizate face obiectul verificării pe fond, iar nu pe cale de excepție, a petiției, astfel că în mod temeinic și legal, anulând hotărârea contestată, s-a dispus obligarea recurentului pârât C.N.C.D. la soluționarea pe fond a sesizării.

Față de împrejurările de fapt și de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezulta din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

IV. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondate recursurile declarate de pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B. S.R.L. împotriva sentinței nr. 402 din 10 februarie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 mai 2018.