ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1046/2019

Prin cererea înregistrată la data de 1 iulie 2016 pe rolul Tribunalului Ilfov, sub numărul x, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. la restituirea sumei de 541.926,80 RON reprezentând:

- 436.000,00 RON - împrumut încheiat verbal la data de 25 ianuarie 2013, între reclamant, în calitate de împrumutător și pârâtă, în calitate de împrumutat, plătită la C. la data de 25 ianuarie 2013, conform ordinului de plată din aceeași dată.

- 105.926,80 RON - împrumut încheiat verbal la data de 30 ianuarie 2013, între reclamant, în calitate de împrumutător și pârâtă, în calitate de împrumutat, plătită la C. la data de 30 ianuarie 2013, conform ordinului de plată din aceeași dată, cu cheltuieli de judecată.

În drept au fost indicate dispozițiile art. 309 C. proc. civ. și cele ale art. 1169, 1178, 2158 - 2166 C. civ.

Prin Sentința civilă nr. 863 din 28 martie 2017, Tribunalul Ilfov a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată și, pe cale de consecință, a obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 6.718,50 RON cheltuieli de judecată, reținând, în esență, că prin probele administrate reclamantul nu a demonstrat condițiile formării unui acord de voințe între părți care să corespundă contractului de împrumut de consumație reglementat prin dispozițiile art. 2158 C. civ.

Prin decizia civilă nr. 358 A/4 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a fost admis apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentințe, care a fost schimbată în tot, în sensul că a fost admisă cererea și obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 541.926,80 RON reprezentând împrumuturi nerestituite și a cheltuielilor de judecată pentru fond și apel în sumă de 23.342,53 RON.

În esență, instanța de apel a avut în vedere faptul dovedirii realizării între părți a celor două contracte de împrumut din 23 ianuarie 2013 și din 30 ianuarie 2013 pe baza reaprecierii probelor de la fond și a completării acestora cu probele noi administrate în apel (depozițiile a doi martori), ca și faptul nedovedirii restituirii sumelor primite de către intimata-pârâtă.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâta B., solicitând casarea în tot a hotărârii pronunțate de instanța de apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

În motivarea recursului declarat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut următoarele critici de nelegalitate a deciziei atacate:

- Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 2 și art. 6 din Legea nr. 82/1991 a contabilității și Ordinul nr. 3512 din 27 noiembrie 2008 privind documentele financiar-contabile, în sensul că în mod greșit a reținut că următoarele înscrisuri financiare reprezintă dovezi ale operațiunilor efectuate: contractul de împrumut fără dobândă din 03 ianuarie 2013 prin care reclamantul a împrumutat S.C. D. S.R.L. cu suma de 546.000 RON (dispoziția de încasare din data de 4 ianuarie 2013); nota de transfer și dispoziția de plată către casierie din 25 ianuarie 2013 prin care reclamantul a ridicat la acea dată suma de 436.000 RON; OP din data de 25 ianuarie 2013 pentru suma de 436.000 RON; nota de transfer numerar și dispoziția de plată către casierie din 30 ianuarie 2013 prin care reclamantul a ridicat la acea dată suma de 110.000 RON; OP din 30 ianuarie 2013 pentru suma de 105.926,80 RON, ultima rată pentru achiziționarea imobilului achitată la C. Potrivit prevederilor legale în materie financiară, singurele documente care fac dovada încasărilor și plăților sunt registrele-jurnal și registrele-jurnal încasări și plăți, care nu au fost depuse la dosar, astfel că înscrisurile avute în vedere de instanța de apel nu fac dovada operațiunilor efectuate.

Prin notele scrise depuse în dosarul de primă instanță, intimatul-reclamant susține că toate operațiunile financiare la care a făcut referire în cursul procesului se regăsesc în evidențele contabile ale societății și au fost raportate, la momentul respectiv la organele fiscale (bilanț, balanțe, jurnal încasări, jurnal plăți, situație alimentări-remiteri, etc.).

Or, recurenta-pârâtă arată că tocmai aceste documente financiare justificative nu au fost depuse la dosarul cauzei și nu au fost verificate de instanța de apel, ceea ce prezumă că operațiunile indicate nu s-au realizat în realitate și demonstrează încălcarea prevederilor Legii nr. 82/1991 și a Ordinului nr. 3512/2008 prin hotărârea instanței de apel.

În plus, prin întâmpinarea depusă la Tribunalul Ilfov, intimatul-reclamant a susținut că sumele de bani în discuție i-ar fi fost date de fratele E. din casa de bani a familiei, în timp ce martorii audiați în apel, aflați în relații contractuale și/sau familiale cu A. au susținut noul scenariu al acestuia.

- Instanța de apel a încălcat prevederile art. 324 C. proc. civ., respectiv nu a ținut cont de caracterul subiectiv al declarațiilor martorilor F. și G., de faptul că declarațiile acestora nu fac dovada fără nicio îndoială a momentului exprimării consimțământului și, deci, a realizării acordului de voință în sensul încheierii celor două contracte de împrumut și că declarațiile celor doi martori sunt contradictorii;

- Instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 2158 alin. (1) C. civ. și art. 309 C. proc. civ., întrucât din materialul probator administrat în cauză nu a rezultat existența unei imposibilități morale de preconstituire a unor înscrisuri, între părți neexistând relații de iubire sau concubinaj. În cauză nu s-a realizat un acord de voință și nu se pune problema remiterii sumelor de bani respective.

La data de 3 ianuarie 2019 (data poștei), în termen legal, intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a susținut ca apărări faptul că recursul este inadmisibil întrucât litigiul are ca obiect suma de 541.926,80 RON, fiindu-i aplicabil pragul de 1.000.000 RON reglementat prin art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, respectiv este aplicabilă Decizia nr. 329 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale, așa cum a fost interpretată prin decizia în interesul legii nr. 52 din 18 iunie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dispozițiile legale cuprinse în legea contabilității invocate de către recurentă nu sunt aplicabile persoanelor fizice, iar înscrisurile de care face vorbire recurenta (cu excepția notelor de transfer și dispozițiilor de plată) emană de la o societate care nu este parte în prezenta cauză. Ordinul nr. 3512 din 27 noiembrie 2018 privind documentele contabile se adresează persoanelor ce au obligativitatea ținerii contabilității, iar nu persoanelor fizice. În plus, pretinsa încălcare a legii contabilității este invocată pentru prima oară în recurs, fiind incident astfel art. 488 alin. (2) C. proc. civ., conform căruia motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

Contrar susținerilor recurentei, registrul jurnal al societății se află în dosarul de fond și este un document contabil din care rezultă situația alimentărilor și remiterilor, fiind specific caselor de schimb valutar, care se păstrează în regim electronic, cu respectarea legii contabilității. Acest document se coroborează cu celelalte înscrisuri de la dosar în dovedirea existenței împrumutului.

Nu există nicio inadvertență în susținerea tezei reclamantului privitoare la acordarea împrumutului sumelor de bani către pârâtă, s-au strecurat doar unele erori în prezentarea situației de fapt, astfel cum a fost inițial descrisă de apărătorul reclamantului.

Motivul de recurs privind depozițiile subiective ale martorilor, modul de apreciere a probelor nu poate face obiect de analiză a instanței de recurs, iar dacă avea obiecțiuni față de aceste declarații, recurenta avea posibilitatea de a le prezenta instanței de apel cu prilejul audierii.

Contrar susținerilor recurentei, între părți a existat o relație de concubinaj din care a rezultat un copil, relație recunoscută chiar de către reclamantă, dar și acest aspect (pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 2158 alin. (1) C. civ.) este invocat pentru prima oară în recurs.

Prin încheierea din 17 aprilie 2019, recursul dedus judecății a fost declarat ca fiind admisibil în principiu, iar în recurs nu s-a solicitat încuviințarea și administrarea de probe noi.

Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestora.

Astfel, critica de încălcare a prevederilor Legii nr. 82/1991 a contabilității și a Ordinului nr. 3512 din 27 noiembrie 2008 privind documentele financiar-contabile, prin hotărârea instanței de apel, care dezleagă raporturi juridice litigioase decurgând din contractul de împrumut reținut ca fiind încheiat între două persoane fizice, este străină cauzei.

Aceasta întrucât, dat fiind obiectul prezentei judecăți, respectiv executarea contractului de împrumut prin restituirea de către împrumutat-persoană fizică a sumelor de bani acordate acestuia de împrumutatul-persoană fizică, cu titlu de împrumut, nu se poate afirma că hotărârea instanței care urma să dezlege un atare raport juridic litigios avea a se raporta la prescripțiile normative cuprinse în Legea nr. 82/1991 a contabilității sau în Ordinul nr. 3512/2008 privind documentele financiar-contabile, ci, așa cum reține instanța de apel în considerentele deciziei atacate, la conținutul normativ al dispozițiilor art. 2158 și următoarele din C. civ. care reglementează împrumutul de consumație.

Potrivit art. 1, Legea nr. 82/1991 este aplicabilă persoanelor fizice dar care desfășoară activități producătoare de venit, definite de Codul fiscal, și în legătură cu aceste activități iar nu raporturilor civile, personale, în care acționează acestea la un moment dat, astfel cum a rezultat că s-au stabilit raporturile juridice și între părțile prezentei cauze.

În realitate, ceea ce se contestă de către recurentă sub aparența acestei critici de nelegalitate, este puterea doveditoare și credibilitatea înscrisurilor pe baza cărora instanța de apel a reținut realizarea operațiunilor descrise de intimatul-reclamant ca elemente doveditoare, în ansamblul probator al cauzei, a încheierii între părți a celor două contracte de împrumut din 25 ianuarie 2013 și din 30 ianuarie 2013, înscrisuri constând în contractul de împrumut fără dobândă din 3 ianuarie 2013 (dispoziția de încasare din data de 4 ianuarie 2013), nota de transfer și dispoziția de plată către casierie din 25 ianuarie 2013, OP din 25 ianuarie 2013, pentru suma de 436.000 RON, nota de transfer și dispoziția de plată către casierie din 30 ianuarie 2013, OP din 30 ianuarie 2013 pentru suma de 110.000 RON.

Potrivit recurentei "aceste înscrisuri nu fac dovada operațiunilor efectuate deoarece potrivit prevederilor legale în materie financiară, documentele financiare care fac dovada încasărilor și plăților sunt registrele - jurnal și registrele - jurnal încasări și plăți", astfel că, întrucât atare documente financiare nu au fost depuse la dosar, se prezumă că operațiunile financiare pretinse nu s-au efectuat în realitate.

Înalta Curte constată că, sub aspectul regimului probator al contractului de împrumut, instanța de apel a făcut aplicare în mod corect dispozițiilor art. 26 (în concret, celor ce se referă la regimul de administrare a probelor nepreconstituite), 309 alin. (2) teza I și art. 309 alin. (4) pct. 1 și 3 C. proc. civ., pornind în analiza sa - devolutivă asupra situației de fapt a cauzei - de la faptul reținut ca dovedit încă din fața primei instanțe, a relației personale apropiate existente între părți (o relație de iubire, din care a rezultat un copil) ce a justificat reținerea unei imposibilități morale de preconstituire a unui înscris doveditor, cu implicații sub aspectul admisibilității probei cu martori.

De asemenea, analiza instanței de apel a pornit de la faptul reținut ca dovedit prin hotărârea tribunalului, pe baza prezumției simple, a remiterii de reclamant către pârâtă a sumelor de bani în cuantum de 436.000 RON (în data de 25 ianuarie 2013) și de 110.000 RON (în data de 30 ianuarie 2013) - dedusă din înscrisurile de la dosar constând în ordine de plată și contractul de împrumut fără dobândă încheiat de reclamant în calitate de creditor și de SC D. SRL, în calitate de debitor) - în completarea căruia a suplimentat probatoriul cu depozițiile a doi martori, în principal pe aspectul titlului cu care au fost remise sumele de bani (întrucât prima instanță, deși a admis că se poate prezuma că aceste sume au fost date de reclamant pârâtei, a reținut că nu s-a probat și titlul cu care sumele au fost remise).

Astfel fiind, instanța de apel a dedus existența între părți a celor două contracte de împrumut realizate la datele de 25 ianuarie 2013 și 30 ianuarie 2013 nu exclusiv pe baza înscrisurilor a căror valoare probatorie și credibilitate o contestă în recurs pârâta, ci pe baza analizei coroborate a acestora cu dispozițiile celor doi martori audiați în apel, despre care reține că "Datele furnizate de cei doi martori se coroborează și explică ca atare operațiunile efectuate cu sumele de bani atestate prin înscrisurile doveditoare depuse la dosarul de fond".

În paragraful următor, instanța de apel face trimitere concretă la înscrisurile doveditoare depuse la dosarul de fond, ca fiind contractul de împrumut fără dobândă din 3 ianuarie 2013 dintre reclamant și SC D. SRL (dispoziția de încasare din 4 ianuarie 2013 pentru suma de 546.000 RON), nota de transfer și dispoziția de plată către casierie din 25 ianuarie 2013 pentru suma de 436.000 RON, OP din 25 ianuarie 2013 pentru aceeași sumă, nota de transfer numerar și dispoziția de plată din 30 ianuarie 2013 pentru suma de 110.000 RON și OP din 30 ianuarie 2013 pentru aceeași sumă - adică exact înscrisurile despre care și prima instanță admisese că au valoarea prezumției simple asupra faptului remiterii acestor sume de bani de reclamant către pârâtă, fără însă a demonstra și titlu cu care sumele de bani au fost date între aceștia.

De aceea, contestând realitatea operațiunilor stabilite ca fiind efectuate pe baza acestor înscrisuri încă de la momentul evaluării probelor încuviințate de prima instanță, recurenta-pârâtă aduce o critică nouă în recurs.

Critica este și nefondată deoarece la file x din vol. II al dosarului de fond se găsesc depuse documente contabile constând în extrase din zilele de 25 ianuarie 2013 și 30 ianuarie 2013 ale situației alimentări/remiteri aparținând SC D. SRL, registru care este specific caselor de schimb valutar.

Cât privește credibilitatea înscrisurilor contestate, așa cum se va arăta și în analiza celei de-a doua critici a recursului, aceasta ține de activitatea de evaluare a probelor, care este atributul instanțelor de fond (cum este și cea de apel) și care nu intră în puterea de cenzură a instanței de recurs, a cărei activitate este limitată la exercitarea unui control în legalitate.

Cea de-a doua critică a recursului a invocat încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 324 C. proc. civ. relative la aprecierea probei cu martori de către instanța de judecată, potrivit cu care aceasta trebuie să aibă în vedere sinceritatea martorilor și împrejurările în care au luat cunoștință de faptele ce fac obiectul declarației.

Subsumat acestei critici, recurenta-pârâtă a contestat credibilitatea probei cu cei doi martori audiați în apel - unul dintre aceștia fiind fiul șoferului reclamantului -, dat fiind interesul lor nefiresc în perceperea și memorizarea în amănunt a unor fapte petrecute cu 5 ani anterior audierii, fapte care se grefează chiar pe înscrisurile sub semnătură privată depuse de reclamant la dosar și care sunt emise de o persoană juridică al cărei asociat era acesta, lipsite de dată certă și, deci inopozabile recurentei. Recurenta a invocat caracterul pro causa al înscrisurilor și lipsa de suficientă încredere în ceea ce privește reflectarea realității a celor două depoziții de martori.

Înalta Curte reține însă că toate aceste susțineri nu fac decât să pună în discuție activitatea de evaluare a probelor, care constituie atributul instanțelor de fond, o critică precum cea susținută de recurentă cu trimitere la dispozițiile art. 324 C. proc. civ. (care se referă punctual chiar la activitatea de evaluare a probei cu martori) neputând fi circumscrisă niciunuia din motivele de nelegalitate enunțate prin dispozițiile art. 488 alin. (1) punctele 1 - 8 C. proc. civ. deoarece nu este compatibilă controlului în legalitate specific judecății de recurs.

Prin urmare, măsura în care probele administrate se coroborează între ele, sunt credibile sau convingătoare ori, dimpotrivă, sunt contradictorii, nepertinente, nesincere sau îndoielnice, constituie elemente care intră în puterea de analiză a instanței de apel și reflectă aspectul de temeinicie a formării convingerii judecătorului asupra situației de fapt a cauzei, la care acesta aplică dreptul. Or, calea de atac a recursului asigură exercitarea exclusiv a unui control în legalitate asupra hotărârilor date în apel, iar nu și unul în temeinicie, motiv pentru care critici precum cele sus menționate nu pot face obiectul analizei instanței de recurs.

Ceea ce, din punct de vedere al legalității probelor putea fi, într-adevăr, contestat pe calea recursului, era aplicarea dispozițiilor art. 309 alin. (4) C. proc. civ. de către instanța de apel, sub aspectul îngăduirii dovedirii unui act juridic prin proba cu martori, aspect care a și fost contestat de către recurentă prin cea de-a treia critică a recursului, partea susținând că din întregul material probator nu rezultă clar existența unei relații de iubire sau concubinaj între părți, pe baza căreia să se fi putut deduce imposibilitatea morală de preconstituire a unui înscris doveditor.

Nici această critică nu poate fi însă primită, Înalta Curte reținând și în privința acestei apărări incidența dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., dat fiind că imposibilitatea morală de preconstituire a unui înscris, dedusă din natura relațiilor persoanele existente între părți (de iubire, din care a rezultat și un copil) a fost reținută - necontestat din partea pârâtei - încă de la momentul pronunțării hotărârii tribunalului. Or, împotriva considerentelor hotărârii care cuprind constatări de fapt ce o prejudiciază, pârâta avea deschisă, în condițiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ., calea de atac a apelului, nefiind îngăduit ca aceasta să critice omisso medio, direct în recurs, elemente litigioase dezlegate prin hotărârea de primă instanță.

În considerarea tuturor acestor motive, apreciind asupra caracterului nefondat al recursului, Înalta Curte îl va respinge în consecință.

Totodată, în baza dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurentă să plătească intimatului cheltuieli de judecată în cuantum de 4.760 RON constând în onorariu de avocat a cărui plată a fost dovedită cu înscrisurile depuse la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva Deciziei nr. 358 A din 4 aprilie 2018 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă pe recurentă la 4760 RON cheltuieli de judecată către intimatul - reclamant A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 mai 2019.

Procesat de GGC - LM