Decizia nr. 457/2020 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 1524/2016 a Judecătoriei Cornetu

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cornetu, la data de 28 octombrie 2015, sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 523.000 RON, dată cu titlu de împrumut, și a cheltuielilor de judecată. În drept au fost invocate dispozițiile art. 1516 și urm., art. 2158 și urm. și art. 1240 C. civ.

Hotărârile pronunțate în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 1524 din 12 aprilie 2016, Judecătoria Cornetu a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența materială de soluționare a cererii formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., în favoarea Tribunalului Ilfov. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalul Ilfov la data de 01 iunie 2016, sub nr. x/2015. Prin sentința nr. 2794 din 1 noiembrie 2016, Tribunalul Ilfov, secția civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată în apel: Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul A.. În drept, cererea de apel a fost întemeiată pe dispozițiile art. 466 și următoarele C. proc. civ. Intimatul - pârât B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului și menținerea sentinței apelate, prin care s-a dispus respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamant. Prin decizia nr. 516 din 23 mai 2018, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și familie a admis apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței nr. 2794/01 noiembrie 2016, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția civilă; a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, l-a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 410.205,67 RON, reprezentând împrumut nerestituit, și a sumei de 7.707,05 RON, reprezentând cheltuieli de judecată. A fost obligat intimatul-pârât la plata sumei de 3.853,52 RON, către apelantul-reclamant, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Cererea de recurs. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul B.. Recurentul-pârât a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. și a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei aceleiași instanțe, spre rejudecare. În dezvoltarea motivelor de recurs a arătat că instanța de apel a aplicat și interpretat greșit normele de drept material care reglementează încheierea valabilă a unui contract. Astfel, s-a arătat că obiectul judecății era acela de a se stabili, în primul rând, dacă sunt îndeplinite condițiile de validitate pentru încheierea unui contract de împrumut, iar nu de a se stabili care ar fi sumele ce trebuie restituite de către pârât. Recurentul-pârât a susținut că prima instanță a reținut corect că s-a făcut dovada remiterii sumelor, dar nu și a înțelegerii părților cu privire la titlul cu care au fost plătite aceste sume și, în special, a unei înțelegeri cu privire la nașterea, în sarcina pârâtului, a unei obligații de a restitui, personal, sumele transferate de către reclamant. În opinia recurentului, instanța de apel, în analiza probatoriului, a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 1166-1395 C. civ., în special, prevederile art. 1.166, conform cărora contractul este acordul de voințe dintre două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic, ale art. 1179, care prevede condițiile esențiale pentru validitatea contractului, și ale art. 1.182 care precizează, la alin. (1), că un contract se încheie prin acceptarea fară rezerve a unei oferte de a contracta, iar la alin. (2) că părțile trebuie să se pună de acord asupra elementelor esențiale ale contractului. Prin greșita reținere de către instanța de apel, ca situație de fapt, că între părți ar fi existat trei înțelegeri (acorduri de voință) privitoare la împrumuturi de bani, dezlegările ulterioare ale acestei instanțe au fost, la rândul lor, viciate. În speță, nici reclamantul și nici pârâtul nu au negat efectuarea plăților si nici nu au susținut că între părți au existat trei înțelegeri, respectiv trei contracte de împrumut, pentru cele trei viramente bancare; nici din probatorii nu reiese această situație de fapt. S-a arătat că toate conversațiile și corespondența anterioare declanșării litigiului, dar ulterioare remiterii sumelor cu privire la sumele pretinse de reclamant, au avut loc între persoane care au fost implicate din diverse poziții în activitatea societății C., aspect pe care instanța de apel l-a omis atunci când a înlăturat susținerile pârâtului care sunt confirmate, cel puțin cu privire la legătura acestor sume cu activitatea societății menționate, inclusiv de acțiunea reclamantului de a achita sume reținute de instanță ca diminuând valoarea pretinsă în legătură cu activitatea acestei societăți și ulterior momentului în care, formal, ieșise din societate. Or, nu reiese din considerente și din motivarea instanței de apel de unde a tras aceasta concluzia existenței celor trei înțelegeri. În opinia recurentului-pârât, în decizia atacată apar și motive contradictorii și străine de natura cauzei. Astfel, instanța de apel a reținut că, din coroborarea probelor administrate în prima instanță și în apel, a rezultat că între reclamant și pârât au existat trei înțelegeri (acorduri de voință) de împrumut de bani fără dobândă în baza cărora apelantul-pârât a virat în contul personal al pârâtului cele trei sume menționate în cererea de chemare în judecată, la datele de menționate în aceeași cerere. Recurentul-pârât a arătat că, deși instanța a reținut cele două virări, de 52.000 RON (din data de 22 decembrie 2012) și 73.500 RON (din data de 11 ianuarie 2013), făcute de reclamant în contul societății C., a înlăturat apărările pârâtului privind scopul pentru care au fost virate de către reclamant, deoarece raportul juridic dintre pârât și societate nu este dedus judecății în acest proces, iar pârâtul nu a invocat în timpul procesului niciun motiv pentru care reclamantul să nu vireze direct asemenea sume în conturile societății. A precizat că, atât reclamatul, cât și pârâtul și martorii, au arătat care era calitatea pârâtului în raport cu societatea menționată, iar la dosar sunt înscrisuri din care reiese acest raport. Faptul că pârâtul nu a invocat niciun motiv pentru care reclamantul nu a virat banii direct în contul societății, excede probatoriului în cadrul acestui proces. A mai arătat că instanța a analizat raportul juridic dintre reclamant și societatea menționată în raport de declarațiile părților, fără a exista un înscris în acest sens. De asemenea, s-a susținut că pârâtul nu a invocat simulația, ci prin apărările sale a încercat doar să arate instanței că nu există o convenție de natura împrumutului cu privire la sumele pretinse, precum și împrejurările în care reclamantul a făcut viramentele respective. Mai mult, pârâtul nici nu ar fi putut să invoce simulația, aceasta putând fi invocată doar în situația în care între acesta și reclamant ar fi existat în mod valabil un contract de o anumita natură - contract oficial și un contract secret - simulat, or, tocmai pentru că nu a existat o înțelegere de această natură, pârâtul nu a invocat existența unei simulații. Faptul că reclamantul a virat sume de bani pârâtului nu duce automat la concluzia că aceste sume au fost virate în baza unor înțelegeri cu pârâtul ce constau în contracte de împrumut. Față de acest aspect, a arătat recurentul-pârât, instanța de apel a pornit de la o premisă greșită, în sensul că între reclamant și pârât ar fi existat trei înțelegeri de împrumut și că pârâtul s-ar fi apărat cu invocarea unei simulații, acestea fiind motive străine de natura cauzei. Recurentul-pârât a arătat că, în opinia sa, aceste critici se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (referitor la faptul că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea și interpretarea greșită a normelor de drept material ce reglementează încheierea valabilă a unui contract), dar și în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (în sensul că hotărârea cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei). Printr-un alt motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., referitor la reținerea instanței de apel cu privire la reîncadrarea înscrisului intitulat Note scrise și răspuns la întâmpinare, cu consecința modificării probatoriului, recurentul-pârât a susținut că documentul intitulat Note scrise și răspuns la întâmpinare, prin care reclamantul a propus noi probe, respectiv proba testimonială, nu conține elemente modificatoare ale cererii de chemare în judecată și nu este de natură a modifica cererea de chemare în judecată. Tardivitatea propunerii acestei probe a fost invocată și în apel, dar instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 254 coroborate cu art. 204 C. proc. civ., apreciind că proba este propusă în termen, deoarece a fost cerută printr-un înscris care a cuprins o modificare a cererii de chemare în judecată, situație care nu este conformă cu actele dosarului. Sub alt aspect, a arătat recurentul-pârât, dovada unui act juridic, respectiv a unui contract de împrumut, în cazul în care valoarea sumei împrumutate depășește suma de 250 de RON, nu se poate face, potrivit dispozițiilor art. 309 alin. (2) C. civ., cu martori. O condiție de formă este cerută și de dispozițiile art. 275 alin. (1) C. proc. civ., care comportă și excepții, una dintre aceasta fiind situația în care partea s-a aflat în imposibilitate materială sau morală de a întocmi un înscris pentru dovedirea actului juridic, excepție prevăzută de art. 309 alin. (4) pct. 1 C. proc. civ., care nu a fost invocată sau dovedită în cauză. În fine, a arătat recurentul-pârât, au fost încălcate și prevederile art. 315 C. proc. civ. cu privire la martori, în sensul că a fost audiat un martor care se încadra în excepțiile prevăzute de textul de lege indicat, respectiv nu putea fi audiat din cauza relației dintre el și reclamant.

Apărările formulate în cauză: Prin întâmpinarea formulată la data de 4 ianuarie 2019, intimatul-reclamant A. a solicitat, în principal, pe cale de excepție, respingerea recursului formulat de recurentul-pârât, ca inadmisibil, întrucât nu este motivat în drept raportat la motivele de casare invocate de recurentul-pârât; față de motivele invocate în susținerea excepției, aceasta a fost calificată de Înalta Curte ca fiind o excepție de nulitate a recursului. În subsidiar, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 23 octombrie 2019, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, invocată de intimatul-reclamant, a admis în principiu recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei nr. 516 din 23 mai 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, și a fixat termen de judecată în ședință publică, la data de 19 februarie 2020, cu citarea părților.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține că recursul nu este fondat și urmează a fi respins pentru considerentele ce succed: Prin primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 și 6 C. proc. civ., recurentul-pârât B. a susținut, în esență, că instanța de apel, evaluând probele administrate, a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1166 - 1395 C. civ., pornind de la premisa eronată a existenței unei înțelegeri a părților cu privire la nașterea în sarcina pârâtului a obligației de a restitui sumele transferate de reclamant. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, expunând pe larg propria interpretare a probelor administrate în cauză, recurentul-pârât a arătat și împrejurarea că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii ori care sunt străine de natura pricinii. Cu titlu prealabil, Înalta Curte menționează că recursul este o cale de atac extraordinară care permite exercitarea controlului de legalitate pentru motivele expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din acest act normativ are în vedere situațiile în care hotărârea supusă controlului judiciar a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, în vreme ce motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 permite casarea hotărârilor judecătorești care nu cuprind motivele pe care se întemeiază sau cuprind motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei. Interpretarea probelor și stabilirea situației de fapt sunt operațiuni care se subsumează aspectelor de temeinicie a hotărârii judecătorești care exced controlului de legalitate specific recursului. În speță, recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1166 - 1395 C. civ., privitoare la izvoarele obligațiilor. Făcând referire la prevederile art. 1166, 1179 și 1182 C. civ., care enunță definiția contractului, condițiile esențiale pentru validitatea contractului și modalitatea de încheiere a contractului din perspectiva exprimării consimțământului, recurentul-pârât a criticat decizia pronunțată de curtea de apel sub aspectul raționamentului pe baza căruia instanța de apel a conchis că între părți au intervenit trei înțelegeri (acorduri de voință) de împrumut de bani fără dobândă, în baza cărora reclamantul a virat în contul personal al pârâtului, la 21 decembrie 2012, 28 decembrie 2012 și 11 ianuarie 2013, sumele menționate în cererea de chemare în judecată. Acest raționament a avut ca fundament situația necontestată a efectuării de către reclamant a trei viramente în contul personal al pârâtului, în discuție fiind titlul cu care acești bani au fost remiși. Contrar susținerilor recurentului-pârât, instanța de apel, în limitele învestirii sale prin cererea de apel și, respectiv, prin apărările formulate în întâmpinare, avea a stabili natura raporturilor juridice care au determinat efectuarea plății sumelor de bani solicitate de reclamant și, subsecvent, efectele create de aceste raporturi juridice. Ținând seama că procesul civil implică aplicarea legii la un caz determinat, instanța de apel a apreciat, pe baza analizei materialului probator administrat în cauză, că situația juridică dedusă judecății derivă din încheierea de către părți a unor convenții de împrumut fără dobândă. Raționamentul curții de apel a avut în vedere dispozițiile legale invocate de recurentul-pârât, în sensul că au fost analizate condițiile de validitate ale contractului de împrumut, care au reprezentat temeiul juridic al cererii de chemare în judecată. Însă, verificarea îndeplinirii în concret a acestor condiții de validitate a fost făcută exclusiv prin examinarea coroborată a probelor administrate, cu consecința validării susținerilor reclamantului și a înlăturării unora dintre apărările pârâtului. Susținând în faza procesuală a recursului că instanța de apel a reținut greșit, în sarcina sa, asumarea obligației de restituire a sumelor de bani care i-au fost virate în contul personal, recurentul-pârât nu invocă în fapt niciun aspect de nelegalitate a decizie recurate ci propune o altă interpretare a probatoriului în sensul că sumele au fost virate în legătură cu activitatea unei societăți comerciale. Însă, aceste susțineri au fost deja supuse analizei în apel, iar instanța de apel a reținut că între părți au existat și relații de natură societară, deducerea unor sume din cele pretinse prin cererea de chemare în judecată fiind făcută tocmai în considerarea existenței unor asemenea raporturi. În egală măsură însă, instanța de apel a constatat utilizarea de către pârât a unor sume de bani la diverși agenți economici, precum și virarea a două sume de 52.000 RON și, respectiv, 73500 RON către firma C., firmă în beneficiul căreia pretinde recurentul că ar fi fost făcute, în realitate, plățile. Coroborând materialul probator administrat în cauză, instanța de apel nu a primit aceste apărări ale pârâtului apreciind că restul probelor administrate nu confirmă o înțelegere a părților în sensul ca sumele virate recurentului-pârât să fie retransmise către societatea C., iar, pe de altă parte, în cauză nu a fost invocat niciun motiv pentru care reclamantul să nu facă viramentele direct în contul societății menționate. Prin urmare, Înalta Curte reține că recurentul-pârât a invocat formal motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nefiind expuse critici care să vizeze legalitatea deciziei supuse controlului judiciar din perspectiva aplicării normelor de drept material incidente în cauză. Examinând, în continuare, criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că a fost susținută teza existenței unor considerente contradictorii ori străine de natura pricinii. Criticile nu sunt fondate. În acest sens, Înalta Curte menționează că prin raportare la situația de fapt reținută în speță, necontestată, constând în efectuarea de către intimatul-reclamant a trei plăți în contul personal al recurentului-pârât, precum și la raporturile juridice în care părțile s-ar fi aflat în raport cu societatea C., invocate de pârât, instanța de apel a valorificat prezumția efectuării plății în beneficiul pârâtului, fiind în sarcina acestuia să răstoarne prezumția, respectiv să dovedească faptul că sumele de bani care i-au fost transmise de reclamant erau destinate unei transmiteri ulterioare în contul societății C.. Decizia pronunțată de curtea de apel nu conține considerente contradictorii, recurentul criticând în realitate considerentele care susțin soluția care îi este defavorabilă. Or, prin invocarea unor considerente pretins contradictorii în sensul motivului de recurs invocat nu pot fi supuse controlului judiciar critici de netemeinicie care privesc exclusiv interpretarea probelor. Înalta Curte reține, de asemenea, că recurentul-pârât nu a susținut că în decizia supusă controlului judiciar ar exista considerente care vin în contradicție cu soluția adoptată, criticile fiind circumscrise exclusiv combaterii raționamentului judiciar expus de curtea de apel. Este real că unele apărări ale pârâtului au fost respinse în considerarea limitelor învestirii instanței, dar acest lucru a fost consecința modului în care au fost formulate cererile și apărările părților. În ceea ce privește existența unor motive străine de natura pricinii, Înalta Curte constată, pe de o parte, că în reglementarea noului C. proc. civ., pentru a fi incident acest motiv de recurs este nevoie ca hotărârea atacată să cuprindă numai motive străine de natura pricinii, iar sub un alt aspect, considerentele incriminate prin criticile subsumate acestei teze a art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu se încadrează în noțiunea de motive străine de cauză. În realitate, analiza instanței de apel cu privire la alte instituții juridice decât cea reținută ca izvor de obligații în prezenta cauză apare ca fiind justificată în procesul de calificare a raporturilor juridice dintre părți, prin reliefarea aspectelor pentru care nu se poate reține un alt izvor al obligațiilor. Pe de altă parte, instanța de apel a răspuns apărărilor formulate de pârât; nu se poate reține că instanța de apel ar fi cercetat cauza din perspectiva unei cereri de constatare a simulației; aceasta a arătat în cuprinsul considerentelor de ce corespondența electronică din data de 13 mai 2013, invocată de pârât, nu probează caracterul disimulat al acordurilor de împrumut. Pentru aceste considerente, Înalta Curte reține caracterul nefondat al criticilor subsumate motivului de recurs fundamentat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Cu referire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reține că instanța de apel a găsit fondată critica apelantului-reclamant privind ignorarea de către prima instanță a martorului propus de acesta sub aspectul încălcării art. 22 C. proc. civ., raportat la nerespectarea de către prima instanță a obligatiei de a pune în dezbaterea părților calificarea cererii formulate de reclamant la data de 1 aprilie 2016 intitulată Note scrise și răspuns la întâmpinare, care avea și caracter completator al cererii de chemare în judecată sub aspectul completării probațiunii cu proba testimonială cu un martor și se încadra în prevederile art. 204 alin. (1) C. proc. civ. a reținut curtea de apel că prin cererea ulterioară din 13 octombrie 2016 reclamantul a reiterat primei instanțe, după declinarea competenței de către Judecătoria Cornetu, înaintea primului termen de judecată stabilit de tribunalul competent la 18 octombrie 2016, cererea sa completatoare din 1 aprilie 2016 de audiere a martorei. Apărarea formulată de intimatul-pârât prin întâmpinarea la apel, în sensul că reclamantul ar fi cerut tardiv proba prin raportare exclusiv la prevederile art. 254 C. proc. civ. nu a fost primită de instanța de apel care a reținut respectarea de către reclamant a termenului de completare a cererii prevăzut de art. 204 alin. (1) C. proc. civ., prin cererea din 1 aprilie 2016, intitulată însă greșit de reclamant Răspuns la întâmpinare. În faza procesuală a recursului, recurentul-pârât a susținut că înscrisul intitulat Note scrise și răspuns la întâmpinare, depus de reclamant nu ar avea caracter de cerere completatoare, așa cum a reținut instanța de apel, astfel că în mod greșit această instanță a apreciat că proba testimonială a fost propusă în termen, prin raportare la dispozițiile art. 204 și 254 C. proc. civ. Critica nu este fondată, având în vedere că poziția adoptată de pârât prin întâmpinare l-a determinat pe reclamant să formuleze o serie de precizări în legătură cu motivele de fapt ale cererii de chemare în judecată și să propună probe noi în dovedirea acesteia. În ceea ce privește criticile prin care s-a susținut că au fost încălcate dispozițiile art. 315 C. proc. civ., în sensul că martorul audiat se situa într-una din situațiile de excepție prevăzute de acest text legal, Înalta Curte reține că recurentul-pârât nu a indicat, în concret, care este situația de excepție în care se încadrează martorul audiat, însă chiar în măsura în care s-ar aprecia că aceste susțineri s-ar încadra în ipoteza reglementată de art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. sunt incidente dispozițiile art. 315 alin. (2) din același act normativ. În acest sens, Înalta Curte reține că, astfel cum rezultă din încheierea de ședință din 7 iunie 2017, la acest termen de judecată, cu prilejul discutării cererii de audiere a martorului D., intimatul-pârât, reprezentat de avocat E., nu s-a opus la audierea martorului, arătând că, deși nu consideră utilă proba, este posibil să se afle lucruri noi. Or, această poziție procesuală se circumscrie unei convenții asupra probei în sensul art. 315 alin. (2) C. proc. civ. De asemenea, sunt nefondate criticile prin care recurentul-pârât a susținut că au fost încălcate dispozițiile legale privitoare la dovada contractului de împrumut. Din perspectiva sediului materiei, Înalta Curte reține că prevederile art. 309, invocate de recurentul-pârât, se regăsesc în C. proc. civ., iar nu în C. civ. Cu referire la condițiile de formă impusă de art. 275 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține că au ca premisă situația în care înscrisul sub semnătură privată a fost preconstituit. În speță, înscrisul nu a fost preconstituit, iar dovada actului juridic s-a făcut în condițiile art. 309 alin. (4) pct. 2 C. proc. civ., care reprezintă o situație de excepție în care actul juridic având o valoare a obiectului mai mare de 250 RON poate fi dovedit cu martori, respectiv atunci când există un început de dovadă scrisă. Pentru considerentele expuse, constatând că motivele de recurs invocate nu sunt fondate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentul-pârât B., ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,