ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2189/2017

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești la data de 10.04.2014, sub nr. x/2014, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Transporturilor, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 251.716,75 RON, reprezentând contravaloarea deconturilor aferente perioadei iunie 2013 - decembrie 2013, privind prestațiile efectuate în baza cupoanelor talon, respectiv cupoanele anexă pentru călătoriile efectuate cu mijloacele de transport proprii de către pensionari, cu reducere de 50%, prin aplicarea prevederilor Legii nr. 147/2000, cu modificările ulterioare și O.U.G. nr. 71/2004. De asemenea, a solicitat actualizarea sumei cu indicele de inflație de la data pronunțării hotărârii și până la data plății efective și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâtul a chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice cu motivarea că, Ministerul Transporturilor doar intermediază realizarea pretențiilor deduse judecății, iar Ministerul Finanțelor Publice gestionează, potrivit legii, bugetul de stat astfel că în raport de prevederile art. 2 din Legea nr. 147/2000 se impune admiterea cererii de chemare în garanție.

Prin sentința civilă nr. 147/30.10.2014, Curtea de Apel Pitești a admis acțiunea și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 251.716,75 RON, actualizată la data plății efective, precum și 5.300 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. A respins cererea de chemare în garanție. Motivele de casare invocate în cauză

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Ministerul Transporturilor, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. În motivarea recursului se arată că în mod greșit instanța de fond a respins ca excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa plângerii prealabile, fiind astfel încălcate prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. De asemenea, greșit a fost respinsă excepția tardivității acțiunii pentru perioada iunie - august 2013, deși a fost depășit termenul legal de 6 luni. Mai mult decât atât, recurenta pretinde că sentința este contradictorie deoarece, deși consideră că plângerea prealabilă nu era necesară, în soluționarea excepției tardivității pleacă de la presupunerea contrară. Se mai arată că în mod eronat prima instanță a reținut că Ministerul Transporturilor ar fi încercat să se eschiveze de la plată în condițiile în care s-a făcut dovada că s-au efectuat plăți în limita sumelor alocate destinației pretinse de reclamantă. Recurentul motivează că potrivit art. 2 din Legea nr. 147/2000 sumele ce fac obiectul judecății se suportă din bugetul de stat și nu din bugetul Ministerului Transporturilor iar dacă nu există sume disponibile în buget nu este posibilă efectuarea plății. Ministerul și-a îndeplinit toate obligațiile pentru suplimentarea sumelor necesare plăților către recurentă și nu este răspunzător pentru omisiunea virării fondurilor corespunzătoare (al patrulea motiv de nelegalitate). În ce privește dispoziția de actualizare a sumei de plată, se susține că nu există temei legal pentru aceasta sau pentru plata de dobânzi, majorări sau penalități deoarece creanța reclamantei intimate rezultă din lege și nu dintr-un contract dintre părți (motivul cinci de nelegalitate). Referitor la respingerea cererii de chemare în garanție, arată că sentința este nelegală deoarece Ministerul Finanțelor Publice este autoritatea care în final trebuie să efectueze plata de la bugetul de stat (motivul șase de nelegalitate). Analiza motivelor de casare

Examinând sentința recurată prin raportare la motivele de casare invocate în cauză, luând în considerare argumentele părților menționate în cererea de recurs și în întâmpinările formulate de intimații Ministerul Finanțelor Publice și S.C. A. S.A., actele și lucrările dosarului precum și dispozițiile legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul este întemeiat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Cu privire la excepțiile inadmisibilității și tardivității, Înalta Curte constată ca fiind neîntemeiate criticile recurentului. Astfel, obiectul judecății este dat de refuzul pârâtului Ministerul Transporturilor de soluționare a cererii reclamantei de acordare a contravalorii deconturilor aferente perioadei iunie 2013 - decembrie 2013 privind prestațiile efectuate în baza cupoanelor pentru călătoriile efectuate cu mijloacele de transport proprii de către pensionari, cu reducere de 50%, prin aplicarea prevederilor Legii nr. 147/2000. Refuzul de soluționare a cererii reprezintă act administrativ asimilat, în sensul art. 2 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar într-o astfel de situație plângerea prealabilă sesizării instanței nu este necesară, cf. art. 7 alin. (5) din aceeași lege. În consecință, excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa plângerii prealabile este neîntemeiată. În ce privește termenul de introducere a acțiunii îndreptate împotriva refuzului de soluționare a cererii, termenul de sesizare a instanței este de 6 luni și începe să curgă de la data comunicării refuzului, cf. art. 11 alin. (1) lit. b din Legea nr. 554/2004. Potrivit înscrisului de la dosar fond, refuzul pârâtului de acordare a decontului aferent sumei de 251.716,75 RON este din data de 07.04.2014 iar acțiunea a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești la data de 10.04.2014, termenul legal fiind respectat. Așa fiind, și excepția tardivității este neîntemeiată. Distinct de cele de mai sus, instanța de control nu sesizează nicio contradicție în considerentele sentinței recurate, în sensul pretins de recurent (cf. pct. 4 de mai sus), deoarece termenul de sesizare a instanței și plângerea prealabilă sunt instituții cu regimuri juridice diferite.

În ce privește fondul acțiunii, criticile recurentului sunt de asemenea neîntemeiate, motivarea primei instanțe fiind suficientă sub acest aspect. Obligația pârâtului recurent rezultată din aplicarea coroborată a dispozițiilor Legii nr. 147/2000, O.U.G. nr. 71/2004 și H.G. nr. 2403/2004 este una de rezultat deoarece, în caz contrar, reducerile acordate pensionarilor pentru transportul intern ar fi suportate de operatorii de transport și nu de la bugetul de stat, așa cum prevăd expres dispozițiile art. 2 din Legea nr. 147/2000 și art. 2 alin. (2) din H.G. nr. 2403/2004. Administrația publică nu se poate sustrage de la executarea unor obligații legale prin invocarea lipsei fondurilor deoarece, într-o astfel de situație, dispozițiile legale ar fi lipsite de efect iar drepturile rezultate din lege ar fi teoretice și iluzorii. Or, în speță, este necontestat că suma de 251.716,75 RON, reprezentând contravaloarea deconturilor aferente perioadei iunie 2013 - decembrie 2013, privind prestațiile efectuate în baza cupoanelor talon, respectiv a cupoanele anexă pentru călătoriile efectuate cu mijloacele de transport proprii de către pensionari, cu reducere de 50%, a fost neachitată reclamantei intimate și este necontestat că partea este îndreptățită la încasarea acesteia. În ce privește actualizarea sumei amintite, așa cum bine arată instanța de fond, operațiunea este necesară pentru repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamantă. Faptul că dreptul părții rezultă din lege și nu din contract, așa cum susține recurentul, este lipsit de relevanță. În consecință, Înalta Curte constată că motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este neîntemeiat.

În schimb, sentința se impune a fi casată în parte pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod, respectiv pentru greșita aplicare a dispozițiilor art. 72 C. proc. civ. referitoare la cererea de chemare în garanție. Într-adevăr, așa cum s-a arătat mai sus, suma de 251.716,75 RON se suportă de la bugetul de stat iar potrivit art. 31 din H.G. nr. 2403/2004, pentru deschiderea creditelor bugetare este necesară obținerea vizei controlului delegat de la chematul în garanție, Ministerul Finanțelor Publice. De asemenea, potrivit art. 32 din același act normativ, Ministerul Finanțelor Publice aprobă finanțarea și dispune virarea creditelor. În consecință, fiind căzut în pretenții, Ministerul Transporturilor se poate îndrepta împotriva Ministerului Finanțelor Publice pentru virarea creditului suportat din fonduri proprii, fiind astfel îndeplinite condițiile pentru admiterea cererii de chemare în garanție.

Așa fiind, Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 și art. 497 C. proc. civ. (2010), va admite recursul, va casa în parte sentința recurată și, rejudecând cauza, va admite cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Transporturilor și va obliga chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice să plătească pârâtului Ministerul Transporturilor suma de 251.716,75 RON, actualizată la data plății efective. Va menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.