ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2816/2015

Decizia nr. 2816/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată și înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. 1659/46/2013 la data de 24 septembrie 2013, astfel cum a fost ulterior precizată, reclamanta SC A. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

- obligarea pârâtului la plata sumei de 265.076 RON, reprezentând contravaloarea deconturilor aferente perioadei iunie 2012 - mai 2013, deconturi privind prestațiile efectuate de petentă în baza cupoanelor-talon, respectiv cupoanelor-anexă pentru călătoriile efectuate cu mijloacele de transport proprii de către pensionari, cu reducere 50%, prin aplicarea prevederilor Legii nr. 147/2000, cu modificările ulterioare și O.U.G. nr. 71/2004, actualizată cu indicele de inflație de la data pronunțării hotărârii și până la data plății efective;

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința nr. 24/F-CONT din 5 februarie 2014, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a respins excepțiile de inadmisibilitate și tardivitate, invocate de pârâtul Ministerul Transporturilor;

- a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, petit promovat de pârâtul Ministerul Transporturilor;

- a admis, ca întemeiată, acțiunea precizată formulată de reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor;

- a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 265.076 RON, reprezentând contravaloarea cupoanelor-anexă pentru călătoriile efectuate cu mijloacele de transport de către pensionari, prin aplicarea Legii nr. 147/2000, cu modificările ulterioare și O.U.G. nr. 71/2004, sumă actualizată cu indicele de inflație de la data pronunțării hotărârii și până la data plății efective;

- a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 305 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Transporturilor, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din Noul C. proc. civ.

În motivarea recursului declarat se arată că sentința recurată este netemeinică și nelegală, deoarece cuprinde motive străine de natura cauzei (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.) și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Ca o chestiune prealabilă, recurentul precizează că Ministerul Transporturilor a mai efectuat în cursul anului 2014 alte plăți către reclamanta-intimată, după cum urmează:

- Cu OP nr. 377 din 17 februarie 2014 au fost achitate deconturile aferente lunii august 2012 (23.339 RON), septembrie 2012 (25.855 RON), octombrie 2012 (28.370,50 RON) și noiembrie 2012 (25.668,25 RON), în sumă totală de 103.232,75 RON;

- Cu OP nr. 868/20 martie 2014 au fost achitate deconturile aferente lunii decembrie 2012 (25.283 RON), februarie 2013 (7.011,50 RON), martie 2013 (27.334 RON) și aprilie 2013 (25.404,50 RON) în sumă totală de 85.033 RON.

Astfel, solicită să se constate că Ministerul Transporturilor, în măsura în care au fost alocate sume de către Ministerul Finanțelor Publice cu această destinație, și-a îndeplinit obligația de a achita contravaloarea deconturilor ce formează obiectul pretențiilor deduse judecății și că, în fapt, singur decont neachitat este cel aferent lunii mai 2013, în cuantum de 30.533 RON, care urmează a fi achitat în momentul în care instituției recurente îi va fi alocată suma cu aceeași destinație, de la bugetul de stat.

Recurentul arată că instanța de fond a soluționat excepția inadmisibilității acțiunii cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Precizează recurentul că reclamanta a formulat plângere prealabilă tardiv pentru solicitările de plată aferente lunilor august, septembrie, octombrie, noiembrie și decembrie 2012, respectiv ianuarie, februarie, martie, aprilie și mai 2013, având în vedere că aceasta a realizat procedura prealabilă la data de 12 august 2013, cu depășirea termenului imperativ prevăzut de dispozițiile Legii contenciosului administrativ.

Astfel, arată recurentul, pretențiile reclamantei privind plata efectivă și imediată a contravalorii cupoanelor de călătorie în perioada iunie 2012 - mai 2013 au fost formulate cu nerespectarea termenelor legale imperativ prevăzute în materia contenciosului administrativ, rațiuni pentru care soluția instanței de fond, de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii, apare ca fiind dată cu aplicarea greșită a legii.

Recurentul arată că instanța de fond a soluționat excepția tardivității formulării acțiunii cu aplicarea greșită a normelor de drept material, având în vedere că acțiunea reclamantei a fost înregistrată la instanța de judecată la data de 25 septembrie 2013, reieșind fără niciun dubiu, contrar susținerilor instanței, faptul că acțiunea pentru deconturile aferente lunilor menționate a fost tardiv formulată.

În opinia recurentului, deoarece reclamanta a sesizat instanța de judecată cu eludarea dispozițiile legale, rezultă că cererea de chemare în judecată a reclamantei a fost tardiv formulată pentru deconturile aferente lunilor iulie 2012, august 2012, septembrie 2012, octombrie 2012, noiembrie 2012 și decembrie 2012.

În ceea ce privește măsura respingerii cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, recurentul arată că instanța de fond a aplicat greșit normele de drept material în pronunțarea soluției sale, a ignorat cu desăvârșire toate argumentele aduse și temeiurile de drept invocate în susținerea cererii de chemare în garanție și a fundamentat în exclusivitate respingerea excepției invocate de instituția recurentă pe faptul că din actele depuse la dosarul cauzei rezultă că Ministerul Transporturilor este titularul raporturilor juridice stabilite în procedura de decontat, conform Legii nr. 147/2000 și a Legii nr. 44/1994, respectiv a H.G. nr. 2403/2004, în timp ce Ministerul Finanțelor Publice are numai obligația de a viza documentația transmisă de pârât.

În opinia recurentului, rezultă fără echivoc faptul că instanța de fond a avut în vedere doar raporturile juridice ce vizează procedura de verificare ce se desfășoară la nivelul Ministerului Transporturilor, așa cum este aceasta stabilită prin lege, și care se finalizează cu înaintarea cererilor de deschidere bugetară în vederea alocării/decontări sumelor cu această destinație la Ministerul Finanțelor Publice, iar nu și procedura de alocare a sumelor necesare plății pretențiilor în bugetul Ministerului Transporturilor și de plată, procedură vizată de instituția recurentă prin cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, procedură care implică raporturi bugetare specifice.

Subliniază recurentul că acordarea facilităților și a subvențiilor pentru pensionari, veterani și văduve de război constituie o obligație asumată de Statul Român, iar nu de Ministerul Transporturilor, conform dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 147/2000 și ale art. 2 alin. (2) din H.G. nr. 2403/2004, precum și prevederilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 44/1994.

În acest sens, se subliniază în motivele de recurs că instituția recurentă are atribuții doar în ceea ce privește întocmirea documentației pentru solicitarea și obținerea vizei controlorului delegat al Ministerului Finanțelor Publice în vederea deschiderii creditelor bugetare aferente, Ministerul Finanțelor Publice fiind cel care aprobă finanțarea, precum și faptul că, abia după ce este alocată suma cu această destinație de către Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Transporturilor procedează la efectuarea plății către operatorii de transport.

Astfel, arată recurentul, numai după aprobarea finanțării și primirii creditelor bugetare de la Ministerul Finanțelor Publice, instituția recurentă poate efectua viramente către operatorii de transport, feroviar, naval sau rutier, cum este cazul în speță, cu încadrarea în limitele aprobate pentru această destinație din bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Transporturilor.

Precizează recurentul că angajarea răspunderii Ministerului Transporturilor se poate face numai în acele situații în care, având alocată suma cu această destinație de la bugetul de stat, în mod culpabil nu a virat această sumă reclamantei din prezenta cauză, or instituția recurentă a întocmit și a înaintat la Ministerul Finanțelor Publice, în termenul legal, toată documentația necesară, solicitând acestui minister întreaga sumă menționată de reclamantă și a întreprins toate demersurile necesare pentru suplimentarea bugetului, atât pe anul 2012, cât și pe anul 2013.

Recurentul subliniază faptul că obligația ce îi revine Ministerului Finanțelor Publice, de a asigura în bugetul instituției recurente sumele necesare pentru efectuarea plăților mai sus menționate, îi conferă acestuia calitatea de finanțator al pretențiilor deduse judecății și, implicit, legitimare procesuală în litigiul dedus judecății, astfel că în speță se impunea admiterea cererii de chemare în garanție a acestei instituții.

În opinia recurentului, numai astfel se poate ajunge în mod indubitabil ca debitorul din acțiunea principală să fie în măsură să-și execute obligația stabilită prin hotărârea judecătorească, deoarece recunoașterea existenței unui drept patrimonial printr-o hotărâre judecătorească trebuie urmată de realizarea efectivă a dreptului, iar, în lipsa alocării fondurilor bugetare necesare, executarea hotărârii ar rămâne fără rezultat.

Subliniază recurentul că, deși instanța de fond a reținut corect mecanismul de decontare prevăzut de lege, în fundamentarea hotărârii sale de admitere a pretențiilor reclamantei și de obligare a instituției recurente la plată, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a apreciat în esență doar faptul că Ministerul Transporturilor nu a făcut dovada că are doar calitatea de intermediar în operațiunea de decontare și că a întreprins demersuri pentru alocarea sumelor datorate, îndeplinindu-și astfel obligațiile ce îi incumbă și că alocarea cu întârziere a acestor sume nu este imputabilă ministerului.

Se arată în motivele de recurs că nu rezultă din actele depuse la dosarul cauzei faptul că Ministerul Transporturilor nu ar fi prevăzut aceste sume în bugetul propriu, sau că nu le-ar fi prins în proiectul său de buget cu ocazia elaborării sau rectificării bugetului de stat și nu se face nici dovada faptului că, dispunând de aceste sume, a omis să le plătească operatorilor de transport, în speță reclamantei SC A. SA

Astfel, arată recurentul, în pronunțarea soluției sale instanța de fond a ignorat cu desăvârșire prevederile art. 6, art. 16 alin. (1) lit. a) și ale art. 28 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, care fac referire la mecanismul aprobării și rectificării bugetului de stat și implicit a bugetului Ministerului Transporturilor.

Recurentul solicită să se rețină faptul că obligația de plată a Ministerului Transporturilor se naște la data bugetarii sale cu contravaloarea serviciilor de transport subvenționate în temeiul legii, iar, ca urmare, neplata/plata cu întârziere a sumelor datorate nu poate fi imputată acestuia.

În concluzie, afirmă recurentul, instanța de fond a acționat cu încălcarea prevederilor art. 22 alin. (2) ale Codului de procedură civilă și a exclus obiectului cercetării judecătorești aspecte esențiale pentru soluționarea cauzei, cum ar fi temeiul juridic al pretențiilor deduse judecății, lipsa culpei ministerului în plata cu întârziere a obligațiilor ce-i incumbă etc.

În al doilea rând, subliniază recurentul, pretențiile reclamantei de actualizare a sumelor datorate cu indicele de inflație la data plății efective nu au nici un fundament.

Recurentul solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat și, pe cale de consecință, casarea în tot a sentinței civile recurate, cu respingerea acțiunii reclamantei, în principal ca inadmisibilă, ca tardiv formulată, iar, în subsidiar, ca nefondată. Totodată, solicită să se dispună menținerea Ministerului Finanțelor Publice în cauză, ca având calitate procesuală prin instituția procesuală a cererii de chemare în garanție.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere și susținerile părților, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 488 din Noul C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

În privința primului motiv de recurs invocat, cel prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., se constată că acesta este nefondat.

Astfel, potrivit motivului prevăzut la pct. 6 al art. 488 alin. (1) din Noul C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”.

Într-adevăr, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Or, în conținutul cererii de recurs nu au fost identificate susțineri referitoare la faptul că hotărârea pronunțată nu ar corespunde cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) din Noul C. proc. civ. sau la existența unor considerente contradictorii ori străine de natura cauzei.

De asemenea, din analiza considerentelor hotărârii atacate se consideră că aceasta a fost motivată cu respectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., pentru că au fost indicate motivele pentru care au fost admise și cele pentru care au fost respinse susținerile părților.

Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentului-pârât, că instanța de fond a înfățișat într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra cererii reclamantei.

Analizând cererea de recurs, Înalta Curte constată că susținerile recurentului se circumscriu motivului de recurs prevăzut la pct. 8 art. 488 alin. (1) din Noul C. proc. civ., potrivit căruia, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când „hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material”.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia este nelegală hotărârea dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, Înalta Curte constată că în motivarea cererii de recurs, în lipsa unor argumente juridice pertinente și concludente, recurentul-pârât reiterează sub o altă formă considerentele prezentate prin cererea de chemare în judecată, fără a dezvolta un raționament juridic pentru care apreciază că sentința recurată este neîntemeiată.

Înalta Curte apreciază că nici criticile recurentului-pârât vizând pretinsa încălcare sau greșita aplicare de către instanța de fond a normelor de drept material nu sunt întemeiate.

Prin acțiunea formulată, astfel cum a fost precizată, reclamanta SC A. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 265.076 RON, reprezentând contravaloarea deconturilor aferente perioadei iunie 2012 - mai 2013, deconturi privind prestațiile efectuate de petentă în baza cupoanelor-talon, respectiv cupoanelor-anexă pentru călătoriile efectuate cu mijloacele de transport proprii de către pensionari, cu reducere 50%, prin aplicarea prevederilor Legii nr. 147/2000, cu modificările ulterioare și O.U.G. nr. 71/2004, actualizată cu indicele de inflație de la data pronunțării hotărârii și până la data plății efective.

Prin sentința recurată, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile de inadmisibilitate și tardivitate, invocate de pârâtul Ministerul Transporturilor, a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, petit promovat de pârâtul Ministerul Transporturilor, a admis, ca întemeiată, acțiunea precizată formulată de reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 265.076 RON, reprezentând contravaloarea cupoanelor-anexă pentru călătoriile efectuate cu mijloacele de transport de către pensionari, prin aplicarea Legii nr. 147/2000, cu modificările ulterioare și O.U.G. nr. 71/2004, sumă actualizată cu indicele de inflație de la data pronunțării hotărârii și până la data plății efective.

Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii, Curtea a reținut că aceasta este nefondată având în vedere că petenta a urmat procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, formulând plângerea prealabilă înregistrată sub nr. 3375 din 12 august 2013, astfel cum rezultă chiar din conținutul răspunsului pârâtului, înregistrat la nr. 35889 din 21 august 2013.

Înalta Curte reamintește, în acord cu jurisprudența sa constantă, că obligativitatea îndeplinirii procedurii prealabile este impusă de lege numai în cazul acțiunilor în anularea unui act administrativ, nu și în cazul acțiunilor întemeiate pe tăcerea administrației sau pe refuzul nejustificat de rezolvare a cererii, întrucât în astfel de situații recursul prealabil se vădește a fi inutil, iar persoana fizică sau juridică nu mai trebuie supusă încă odată unui refuz din partea administrației.

În cauza de față, instanța de fond a soluționat corect excepția inadmisibilității acțiunii invocată de Ministerul Transporturilor, față de împrejurarea că acțiunea reclamantei avea la bază refuzul nejustificat al respectivei autorități publice de a soluționa în termen legal cererile de decont întocmite în temeiul Legii nr. 147/2000 și a Legii nr. 44/1994.

În consecință, soluția de respingere ca nefondată a excepției de inadmisibilitate, invocată de Ministerul Transporturilor, este corectă.

Soluția este corectă, cu atât mai mult cu cât pârâtul a recunoscut în totalitate pretențiile reclamantei și a achitat chiar o parte din sumele solicitate, această împrejurare lăsând fără eficiență excepția invocată.

Înalta Curte apreciază că și soluția dată de instanța de fond referitor la excepția tardivității formulării acțiunii, pentru perioada septembrie 2012 - decembrie 2012, este corectă. Astfel, curtea de apel a respins în mod corect ca nefondată excepția invocată, în raport de faptul că răspunsul pârâtului la plângerea petentei este dat în data de 21 august 2013 prin Adresa nr. 35889/2013, iar acțiunea a fost introdusă pe rolul Curții de Apel Pitești la data de 24 septembrie 2013, adică în termenul de 6 luni de la comunicarea răspunsului pârâtului, termen prevăzut de dispozițiile art. 11 alin. (1) pct. 1 lit. a) din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește cererea de chemare în garanție a Ministerul Finanțelor Publice, în baza art. 74 din Noul C. proc. civ., în mod corect instanța de fond a respins acest petit, motivat de faptul că Ministerul Transporturilor este titularul raporturilor juridice stabilite în procedura de decontare conform Legii nr. 147/2000 și a Legii nr. 44/1994 privind plata cupoanelor de călătorie și este titularul raporturilor juridice stabilite în procedura de decontare prevăzută de H.G. nr. 2403/2004, iar Ministerul Finanțelor Publice are numai obligația de a viza documentația transmisă de pârât, în vederea deschiderii creditelor bugetare.

În opinia Curții de Apel, prerogativele Ministerul Finanțelor Publice în previzionarea bugetului și indisponibilizarea sumelor reprezentând cuantumul pretențiilor deduse judecății, nu are susținere legală, deoarece acestea sunt atribuții cu caracter general fără alte efecte juridice, în procedura de efectuare a viramentelor către operatorii de transport.

Pe fondul cauzei, recurentul a criticat neîntemeiat soluția de admitere a acțiunii, față de îndeplinirea în cauză a condițiilor prevăzute de art. 2 alin. (2) din H.G. nr. 2403/2004, prin care au fost aprobate normele metodologice de aplicare a Legii nr. 147/2000 și a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 71/2004.

Astfel cum s-a reținut în considerentele sentinței recurate, conform acestor norme metodologice diferența dintre tariful stabilit pentru călătoriile efectuate se suportă de la bugetul de stat, care se recuperează de agentul economic care a efectuat transportul, în speța de față SC A. SA Câmpulung Muscel.

Art. 28 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 147/2000 și a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 71/2004, aprobate prin H.G. nr. 2403/2004, prevede că, după verificarea deconturilor până la data de 20 a lunii în care au fost primite, Ministerul Transporturilor - Direcția Generală Economică și Buget va întocmi documentația pentru solicitarea și obținerea vizei controlorului delegat al Ministerului Finanțelor Publice, în vederea deschiderii creditelor bugetare, iar, după aprobarea finanțării și primirii creditelor bugetare de la Ministerul Finanțelor Publice, aceeași direcție va efectua viramente către operatorii de transport feroviari, rutieri și navali, cu încadrarea în limitele aprobate pentru această destinație prin buget, la Ministerul Transporturilor.

Astfel cum în mod corect a apreciat curtea de apel, în speță, reclamanta a făcut dovada prestațiilor efectuate de aceasta în perioada iunie 2012 - mai 2013, respectiv a călătoriilor efectuate cu mijloacele de transport proprii de către pensionari, cu reducere de 50%, prin aplicarea prevederilor Legii nr. 147/2000 și cu modificările ulterioare și a O.U.G. nr. 71/2004, cupoane care se ridică în cuantum total la 265.076 RON.

De asemenea, Curtea a reținut în mod întemeiat că reclamanta și-a îndeplinit obligația de a înainta lunar pârâtului cupoanele talon și decontul pentru încasarea diferenței de preț de 50% pentru aceste călătorii, fapt ce rezultă din înscrisurile depuse la dosar, iar din documentele trimise de petentă nu a rezultat faptul că pretențiile acesteia ar cuprinde date neconforme sau inexacte.

Așadar, afirmațiile Ministerului Transporturilor, referitoare la împrejurarea că are calitatea de intermediar în operațiunile de decontare, nu pot fi reținute, în condițiile în care H.G. nr. 2403/2004 stabilește în mod clar procedura de decontare, astfel încât rectificarea bugetară se face la inițiativa Ministerului Transporturilor în calitate de ordonator special de credite, așa cum este prevăzut și reglementat de dispozițiile legale în vigoare.

În consecință, instanța de fond a interpretat corect această reglementare, constatând că Ministerul Transporturilor are atribuția de a efectua viramentele pentru decontarea cupoanelor de călătorie emise în baza Legii nr. 147/2000 și a Legii nr. 44/1994, astfel că este neîntemeiată apărarea ministerului privind calitatea sa de intermediar în operațiunile de decontare între operatorul de transport și Ministerul Finanțelor Publice.

Contrar susținerilor din recurs, Ministerul Transporturilor este titularul raporturilor juridice stabilite în procedura de decontare prevăzută de H.G. nr. 2403/2004 și, în consecință, a fost corect stabilită obligația sa de plată a sumelor solicitate prin acțiune de intimata-reclamantă.

Or, cum în mod corect a reținut Curtea de apel, pârâtul Ministerul Transporturilor nu și-a îndeplinit această obligație legală.

Astfel cum rezultă din actele depuse la dosar de către recurentul-pârât, inclusiv la data de 28 ianuarie 2015, și așa cum rezultă și din motivele de recurs formulate în cauză, pe lângă plata efectuată cu OP nr. 980 din 13 iunie 2013 (pentru luna iulie 2012) - în sumă de 21.718,50 RON, Ministerul Transporturilor a mai efectuat în cursul anului 2014 (ulterior pronunțării sentinței recurate) alte plăți către intimata-reclamantă, după cum urmează:

- cu OP nr. 377 din 17 februarie 2014 au fost achitate deconturile aferente lunii august 2012 (23.339 RON), septembrie 2012 (25.855 RON), octombrie 2012 (28.370,50 RON) și noiembrie 2012 (25.668,25 RON), în sumă totală de 103.232,75 RON;

- cu OP nr. 868/20 martie 2014 au fost achitate deconturile aferente lunii decembrie 2012 (25.283 RON), februarie 2013 (7.011,50 RON), martie 2013 (27.334 RON) și aprilie 2013 (25.404,50 lei,) în sumă totală de 85.033 RON.

Prin înscrisurile depuse la dosarul de recurs, recurentul Ministerul Transporturilor a arătat că a mai făcut plăți către reclamantă, fiind enumerate o serie de deconturi, însă Înalta Curte constată că în cauză nu a fost achitată integral suma solicitată de aceasta, astfel că pretențiile formulate prin cererea de chemare în judecată sunt întemeiate, așa cum în mod corect a apreciat și instanța de fond.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului-pârât sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este legală, fiind motivată și dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din Noul C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 496 alin. (1) din Noul C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârât ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Transporturilor împotriva Sentinței nr. 24/F-CONT din 5 februarie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 septembrie 2015.

Procesat de GGC - LM