ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2123/2018

Circumstanțele cauzei Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 21.10.2014, contestatorul A. a solicitat în contradictoriu cu intimata Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești anularea deciziei nr. 38/17.06.2014 prin care a fost soluționată contestația împotriva deciziei nr. x/4.04.2014, privind angajarea răspunderii solidare cu S.C. B. S.R.L., emisă de A.N.A.F - D.G.R.F.P. Ploiești și, pe cale de consecință, exonerarea de răspundere pentru realizarea creanței în sumă de 2.401.686 RON.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 171 din data de 16 septembrie 2015 Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată contestația formulată de contestatorul A. în contradictoriu cu intimata Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței a declarat recurs contestatorul A., criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. Criticile recurentului-reclamant au vizat, în esență, următoarele: - în verificarea incidenței și corectei aplicări a dispozițiilor art. 27 alin. (2) lit. d Codul de procedură fiscală, instanța de fond nu a demonstrat legătura de cauzalitate dintre declararea insolvabilității S.C. B. S.R.L. și fapta recurentului-reclamant, în condițiile în care acesta a avut calitatea de administrator un an și patru luni (4.07.2008-17.12.2009), fiind revocat din funcția de administrator la data de 17.12.2009, funcția fiind preluată de cetățeanul polonez C., iar conform raportului de audit financiar pentru situațiile financiare aferente exercițiului financiar 2009, societatea nu avea datorii restante la bugetul de stat; - în mod greșit, instanța de fond a reținut vinovăția recurentului-reclamant sub forma intenției indirecte, în condițiile în care nu a identificat elemente ale relei credințe, element definitoriu pentru atragerea răspunderii solidare în contextul art. 27 alin. (2) lit. d Codul de procedură fiscală, în perioada cumulării datoriilor fiscale recurentul neavând nicio calitate de reprezentare a societății, întrucât prin decizia nr. 24/23.03.2010 i s-a retras dreptul de a contracta și efectua plăți, iar prin decizia nr. 1004/4.06.2010 i s-a interzis accesul în fabrică.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 21.12.2015, intimata Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Prahova a solicitat respingerea recursului ca nefondat arătând, în esență, că în contextul acțiunilor prezentate, în sensul că recurentul-reclamant, participând la adunările generale ale asociaților, avea cunoștință de situația societății fără să fi întreprins vreun demers în privința achitării obligațiilor fiscale, sunt îndeplinite condițiile de atragere a răspunderii solidare în temeiul art. 27 alin. (2) lit. d Codul de procedură fiscală.

Procedura derulată în recurs Raportul întocmit în cauză în condițiile art. 493 alin. (2), (3) C. proc. civ. a fost analizat în ședința completului de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 5.10.2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Prin încheierea din data de 1.02.2018, completul de filtru a constatat că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ. și a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare și dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. Recurentul-reclamant A. a supus controlului de legalitate decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/4.04.2014 prin care organul fiscal - Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - a stabilit răspunderea solidară, în temeiul art. 27 alin. (2) lit. d Codul de procedură fiscală, pentru obligațiile fiscale în cuantum de 2.401.686 RON ale debitoarei principale S.C. B. S.R.L., în sarcina recurentului-reclamant din prezenta cauză, reținându-se că recurentul-reclamant în calitate de administrator al societății nu a achita la scadență obligațiile fiscale restante. Contestația formulată împotriva acestei decizii de către recurentul-reclamant a fost respinsă prin decizia nr. 38/17.06.2014, reținându-se, în esență, că obligațiile fiscale înregistrate de S.C. B. S.R.L. la bugetul consolidat al statului provin din decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare stabilite de inspecția fiscală pentru perioada 8.07.2008-30.06.2011, la data încheierii inspecției fiscale recurentul-reclamant deținând funcția de director general și asociat în cadrul societății. Soluționând cauza, curtea de apel a găsit neîntemeiate toate motivele de nelegalitate invocate, soluție care nu este împărtășită de instanța de control judiciar, întrucât se bazează pe interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 27 alin. (2) lit. d Codul de procedură fiscală. Efectuând propria evaluare a materialului probator administrat în cauză, pentru a răspunde criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 27 alin. (2) lit. d Codul de procedură fiscală, reținute de autoritatea intimată ca temei juridic al deciziei de angajare a răspunderii solidare contestate în cauză "pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: (…) d)administratorii sau orice alte persoane care, cu rea credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale". Din analiza normei legale incidente se desprinde concluzia că pentru atragerea răspunderii solidare a recurentului-reclamant, condiția esențială ce se impune a fi îndeplinită este legată de reaua credință în determinarea nedeclarării și/sau neachitării la scadență a obligațiilor fiscale. Reaua credință trebuie dovedită și nu doar afirmată, sarcina probei revenind celui care urmărește înlăturarea prezumției de bună credință, în speța de față emitentului deciziei de angajare a răspunderii solidare. În raporturile juridice fiscale, atât în privința debitorului, cât și a persoanelor care, potrivit legii, răspund solidar cu acesta, răspunderea patrimonială acționează pe temeiul răspunderii civile delictuale, în care regula de principiu este aceea că fiecare persoană răspunde direct și nemijlocit pentru faptele sale ilicite. Forma de răspundere instituită de art. 27 alin. (2) lit. d din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală reprezintă o formă de răspundere patrimonială personală care, pentru a putea fi stabilită, necesită probarea împrejurării că datoria fiscală a societății provine exclusiv din modul în care recurentul-reclamant și-a exercitat atribuțiile de reprezentant legal al societății. Mai mult, raportat la specificul speței, reaua credință ar fi însemnat că, deși societatea avea active ce puteau fi valorificate în scopul stingerii debitelor fiscale, recurentul-reclamant a refuzat să declanșeze procedura insolvenței cu intenția de a prejudicia bugetul de stat. Or, în cuprinsul deciziei de angajare a răspunderii solidare nu sunt arătate argumentele concrete pentru care s-a apreciat că recurentul-reclamant a acționat cu rea credință în scopul determinat de lege, organul fiscal limitându-se la a susține incidența unor texte de lege fără raportare la situația de fapt, simpla mențiune a nerespectării obligațiilor ce îi reveneau în calitate de reprezentant legal al societății nefiind suficientă pentru atragerea răspunderii solidare. Aceasta întrucât, în reglementarea art. 27 din Codul de procedură fiscală, răspunderea administratorilor/asociaților nu devine automat operantă în toate cazurile când pasivul social sau o parte a acestuia nu poate fi acoperită, ci numai atunci când se face dovada că administratorul/asociații au cauzat starea de insolvabilitate prin săvârșirea culpabilă a vreuneia dintre faptele expres și limitativ enumerate la art. 27 alin. (2) Codul de procedură fiscală iar prejudiciul a rezultat direct din fapta culpabilă săvârșită. În ce privește întrunirea elementelor răspunderii patrimoniale a recurentului-reclamant, Înalta Curte reține că nu i se impută, în concret, nicio faptă ilicită, deficiența managerială invocată de către organul fiscal nefiind de natură a conduce la stabilirea răspunderii personale a recurentului-reclamant în calitate de administrator în perioada 4.07.2008-17.12.2009, director al societății în perioada 18.12.2009-18.06.2010 și ulterior asociat cu o cotă de participare de 49% din capitalul social. Prin instituirea acestei forme speciale de răspundere civilă, legiuitorul a urmărit să sancționeze patrimonial o serie de fapte care contravin ordinii juridice ce trebuie să domine relațiile comerciale și care sunt săvârșite cu rea credință, care presupune o atitudine volițională a persoanei vinovate constând în reprezentarea rezultatului negativ și urmărirea obținerii acestei finalități prin acțiunile sau inacțiunile sale. Astfel, organul fiscal ar fi trebuit să probeze că recurentul-reclamant a acționat conștient în scopul nedeclarării și/sau neachitării la scadență a obligațiilor fiscale ale societății. Cu toate acestea, autoritatea intimată nu a făcut nicio dovadă în acest sens, neexistând elemente de fapt precise și certe care să justifice stabilirea răspunderii solidare a recurentului-reclamant cu societatea debitoare, descrierea faptei în decizia de angajare a răspunderii solidare fiind făcută în termeni generali, fără expunerea concretă a elementelor care au determinat antrenarea acestei răspunderi. Împrejurările invocate de organul fiscal relativ la atitudinea pasivă a recurentului-reclamant care, prin funcția deținută în societate, avea obligația de a cunoaște situația fiscală a debitoarei și de a achita obligațiile fiscale datorate de aceasta la bugetul general consolidat nu prezintă relevanță în analiza condițiilor prevăzute de art. 27 alin. (2) lit. d Codul de procedură fiscală, întrucât, la momentul încetării calității de administrator -17.12.2009- societatea nu avea datorii restante la bugetul de stat, conform raportului de audit financiar întocmit de S.C. D. S.R.L. ci numai datorii curente și nescadente, iar ulterior datei de 17.12.2009 recurentul-reclamant nu a mai avut responsabilități privind administrarea și gestionarea bunurilor societății debitoare, simpla deținere a calității de asociat cu o cotă de 49% din capitalul social nefiind suficientă pentru angajarea răspunderii solidare. Prin urmare, cu probatoriile administrate în cauză organul fiscal nu a făcut dovada că recurentul-reclamant, cu rea credință, atât în calitate de administrator, cât și în calitate de "orice persoană", ar fi determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale ale S.C. B. S.R.L. astfel că susținerile recurentului-reclamant în sensul neîndeplinirii condițiilor expres prevăzute de art. 27 alin. (2) lit. d Codul de procedură fiscală sunt întemeiate.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele arătate, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte, găsind fondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurentul-reclamant, va casa în tot sentința civilă recurată și, rejudecând, va admite cererea de chemare în judecată și va anula Decizia nr. 38/17.06.2014 privind soluționarea contestației și Decizia nr. x/4.04.2014, privind angajarea răspunderii solidare cu S.C. B. S.R.L., emise de pârâta D.G.R.F.P. Ploiești.