ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2122/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1 Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației Naționale prin Autoritatea Națională pentru Cercetare Stiințifică - Direcția Generală Organism Intermediar, obligarea pârâtului la plata sumei de 2.531.915,61 RON cu titlu de cheltuieli eligibile aferente cererilor de rambursare nr. x/01.11.2010, x/05.05.2011 și x/01.11.2011, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu, constând în taxa judiciară de timbru și onorariu de avocat.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 124 din 4 mai 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității cererii invocată de pârâtul Ministerul Educației Naționale și, în consecință, a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației Naționale prin Autoritatea Națională pentru Cercetare Științifică - Direcția Generală Organism Intermediar, ca inadmisibilă.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva sentinței civile nr. 124 din 4 mai 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta-reclamantă susține că, pe de-o parte, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază iar, pe de altă parte, motivele sunt străine de natura cauzei.

Criticile subsumate motivului de casare invocat sunt, în esență, următoarele:

- prima instanță nu și-a motivat hotărârea, preluând ca atare susținerile intimatului-pârât atât privind lipsa contestării raportului de control și a procesului-verbal de constatre cât și privind "intervenirea de drept a rezilierii", fără a justifica înlăturarea susținerilor reclamantei;

- admiterea excepției inadmisibilității acțiunii s-a făcut prin raportare la dispozițiile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ ce impun parcurgerea procedurii prealabile de contestare a actelor administrative la autoritatea emitentă anterior promovării acțiunii în fața instanțelor de judecată, deși acestea sunt străine de natura cauzei, acțiunea introductivă de instanță fiind întemeiată pe dispozițiile art. 969 alin. (1) din C. civ. din 1864;

- prima instanță a respins acțiunea ca inadmisibilă, fără a analiza fondul cauzei, cu nesocotirea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu referire la dreptul la un proces echitabil;

- de lege lata, în procedura civilă română, nu există reglementată excepția inadmisibilității, C. proc. civ. vorbind doar de excepții de fond și de procedură;

- toate susținerile intimatului-pârât aduse în sprijinul excepției inadmisibilității vizează, în realitate fondul cauzei, respectiv dacă a intervenit sau nu încetarea contractului;

- recurenta-reclamantă a arătat detaliat de ce nu putea să intervină rezilierea contractului, deoarece aceasta nu opera de drept, deoarece clauza inserată în contract la art. 18 nu are valoarea unui pact comisoriu de gradul IV;

- în mod eronat, judecătorul fondului a reținut intervenirea rezilierii de drept a contractului, în baza art. 18 alin. (4) și (5) din contract, deoarece acesta e un contract cu executare instantanee, singura sancțiune care putea interveni fiind rezoluțiunea.

- deși acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 969 din C. civ., instanța de fond a apreciat că societatea reclamantă ar fi trebuit să conteste în prealabil actele administrative emise de autoritatea pârâtă, invocând astfel motive străine de natura cauzei.

În continuarea cererii de recurs, recurenta-reclamantă reiterează argumentele din cererea de chemare în judecată aduse în susținerea fondului pretențiilor deduse judecății.

La termenul de judecată din data de 7 iunie 2017, recurenta-reclamantă a înțeles să invoce motivul de recurs de ordine publică, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., susținând că, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, competența materială de soluționare a cauzei revine Tribunalului București, ca instanță de drept comun, și nu secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului formulat

Analizând cererea de recurs, prin prisma criticilor formulate, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată și de dispozițiile legale incidente speței, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele expuse în continuare.

Obiectul pretențiilor deduse judecății constă în cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contencios administrativ, privind obligarea autorității pârâte la plata sumei de 2.531.915,61 reprezentând cheltuieli aferente cererilor de rambursare, izvorâte din contractul de finanțare POS CCE nr. x/02.06.2010, contract încheiat în scopul derulării proiectului "Crearea infrastructurii necesare utilizării benzii NFC prin design-ul și dezvoltarea componentelor NFS inovație și eficiente din punct de vedere economic".

În motivele de fapt ale cererii, reclamanta s-a raportat la neexecutarea culpabilă a obligațiilor asumate prin contract de către autoritatea pârâtă și a dezvoltat argumente în combaterea legalității notificării de reziliere a contractului de finanțare, susținând că aceasta nu putea interveni fără a fi constatată pe cale judecătorească.

În drept, reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 969 alin. (1) din C. civ. de la 1864.

Cererea reclamantei, așadar, se dorește a fi o acțiune în pretenții, în repararea prejudiciului cauzat de fapta ilicită săvârșită de pârât, al cărei izvor juridic îl reprezintă Contractul de finanțare nr. 130/02.06.2010, ale cărei clauze nu au fost respectate de autoritatea contractantă.

Pentru satisfacerea interesului său procesual, reclamanta a înțeles să învestească cu prezenta acțiune, instanța de contencios administrativ și fiscal.

În acest context, Înalta Curte reține, ca situație premisă, faptul că reclamanta nu contestă un act administrativ și nici nu invocă vreun refuz nejustificat din partea autorității pârâte, exprimat în exercitarea puterii publice, astfel cum aceste noțiuni sunt reglementate de legea contenciosului administrativ.

Astfel, potrivit art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., republicat "necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe". Or, din actele și lucrările dosarului nu reiese faptul că reclamanta a invocat necompetența materială a instanței de contencios administrativ în soluționarea cauzei, fiind opțiunea acesteia de a se judeca în contenciosul administrativ. Pe de altă parte, potrivit art. 131 alin. (1) din C. proc. civ., judecătorul e obligat să verifice competența, dar această procedură nu trebuie să încalce principiul disponibilității părții și limitele învestirii instanței, iar în lipsa oricărei manifestări de voință a părților litigante, în sensul de a se constata necompetența, în mod legal, instanța de contencios administrativ a reținut cauza spre competență soluționare.

Astfel, instanța de fond a analizat cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, excepția inadmisibilității acțiunii, iar motivarea în fapt și în drept s-a circumscris acestei chestiuni. Analizând considerentele reținute de judecătorul fondului în motivarea soluției de inadmisibilitate, instanța de control judiciar constată că acestea s-au întemeiat atât pe elementele de fapt ale speței, precum și pe normele de drept incidente, fiind exprimată cu evidență convingerea instanței cu privire la temeinicia și legalitatea soluției pronunțate.

Prin urmare, hotărârea recurată respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., putând fi exercitat controlul judecătoresc asupra raționamentului juridic exprimat prin considerentele acesteia.

În ceea ce privește contradictorialitatea motivării, Înalta Curte reține că această critică nu are suport juridic în conținutul sentinței instanței de fond, recurenta fiind în eroare, atunci când afirmă că inadmisibilitatea a fost constatată prin prisma faptului că nu s-a efectuat procedura prealabilă, în sensul legii contenciosului administrativ. Or, în conținutul hotărârii atacate nu există exprimat niciun argument vizând lipsa procedurii prealabile, alegațiile referitoare la necontestarea actelor administrative de control având altă conotație în contextul analizării inadmisibilității acțiunii.

În concluzie, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., hotărârea recurată este apărate de orice viciu de nelegalitate.

Astfel, cum chiar recurenta-reclamantă a precizat, demersul său judiciar are ca scop acoperirea unui prejudiciu creat, în opinia sa, de autoritatea pârâtă, prin obligarea acesteia din urmă la plata unei sume de bani. Corespondentul acestei pretenții de natură patrimonială în dispozițiile legii contenciosului administrativ, îl reprezintă instituția acordării de despăgubiri, astfel cum aceasta este reglementată de art. 1, art. 8, art. 18 alin. (3) și alin. (4) lit. e) și 19 din Legea nr. 554/2004.

Situația premisă la care trebuie să ne raportăm în analiza pretențiilor deduse judecății este aceea, reținută, în mod corect, și de prima instanță, că la baza neeligibilitătii sumelor de bani solicitate prin acțiune cu titlu de prejudiciu, au stat mai multe acte administrative de control efectuate în procedura specială prevăzută de O.G. nr. 66/2011și prin care s-a constatat săvârșirea unor neregului de către societatea reclamantă, acte împotriva cărora reclamanta nu a înțeles să formuleze contestație sau acțiune judecătorească. De asemenea, reclamanta nu a înțeles să conteste nici Notificarea de reziliere din 2012 emisă de autoritatea pârâtă, încercând, în cadrul prezentei acțiuni în despăgubire să formuleze critici asupra acestui act, critici care depășesc limitele obiectului dedus judecății și a investirii instanței.

În acest context, Înalta Curte constată că, în contenciosul administrativ, potrivit dispozițiilor art. 18 și art. 19 din Legea nr. 554/2004, cererea în repararea pagubei nu poate avea decât caracter subsecvent/subsidiar, în sensul că trebuie precedată de o acțiune în contencios administrativ/capăt de cerere privind anularea unui act administrativ tipic sau asimilat considerat vătămător și cauzator de prejudiciu.

Or, în mod cert și astfel cum chiar recurenta-reclamantă a recunoscut, nu a fost urmată o astfel de procedură împotriva actelor emise pentru reclamantă și în temeiul cărora autoritatea pârâtă a considerat neeligibile cererile de rambursare formulate de societate, neexistând o hotărâre judecătorească anterioară prin care să se constate culpa autorității și implicit producerea pagubei în patrimoniul reclamantei.

În aceste condiții, în mod corect, prima instanță a reținut că prezenta acțiune este inadmisibilă, din perspectiva dispozițiilor legii contenciosului administrativ menționate anterior.

În consecință, reținându-se că motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 și 8 C. proc. civ. nu sunt incidente, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1241 din 04 mai 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 07 iunie 2017.