ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3277/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul București a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice - Direcția Generală Autoritatea de Management pentru Programul Operațional Regional:

- anularea "Notei de Informare privind plata cheltuielilor aprobate în Cererea de rambursare nr. 1" aferentă proiectului "Reabilitarea, modernizarea și echiparea ambulatoriului integrat al Spitalului Clinic de Ortopedie Foișor", înregistrată sub nr. x/2014 (în evidențele Primăriei Municipiului București sub nr. x/2014), emisă de Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice - Direcția Generală Autoritatea de Management pentru Programul Operațional Regional;

- anularea Deciziei nr. 230/14.07.2014 emisă de Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice - Serviciul Soluționare Contestații Nereguli Fonduri Europene;

- înlăturarea corecțiilor financiare aplicate în privința Cererii de rambursare nr. 1 întocmită pentru proiectul "Reabilitarea, modernizarea și echiparea ambulatoriului integrat al Spitalului Clinic de Ortopedie Foișor"

- obligarea pârâtului la plata sumei de 16.564,75 RON, sumă compusă din 14.030 RON, reprezentând corecții financiare de 5% aplicate cererii de rambursare nr. 1 pentru proiectul "Reabilitarea, modernizarea și echiparea ambulatoriului integrat al Spitalului Clinic de Ortopedie Foișor" și 2.534,75 RON, reprezentând TVA-ul aferent acestor corecții;

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentința civilă nr. 1788 din 19 iunie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a admis cererea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul București, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice - Direcția Generală de Management pentru Programul Operațional Regional;

- a anulat Nota de informare privind plata cheltuielilor aprobate în cererea de rambursare nr. 1, emisă de Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice cu nr. 24387/13.05.2014 și Decizia de soluționare a contestației nr. 230/14.07.2014 și, în consecință,

- a înlăturat corecțiile financiare aplicate în privința Cererii de rambursare nr. 1, întocmită pentru proiectul "Reabilitarea, modernizarea și echiparea ambulatoriului integrat al Spitalului Clinic de Ortopedie Foișor"

- a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 16.564,75 RON, reprezentând corecția financiară de 5% aplicată cererii de rambursare nr. 1 ptr. proiectul "Reabilitarea, modernizarea și echiparea ambulatoriului integrat al Spitalului Clinic de Ortopedie Foișor", cu TVA-ul aferent;

- a obligat pârâtul la plata sumei de 350 RON cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice - Direcția Generală de Management pentru Programul Operațional Regional, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a prezentat situația de fapt, cadrul normativ aplicabil în speță și a susținut faptul că sentința contestată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurent critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată ce vor fi prezentate în continuare.

În opinia recurentului hotărârea instanței de fond a fost dată cu nesocotirea dispozițiilor art. 13 alin. (1) și art. 14 din C. proc. civ.

În acest sens, recurentul apreciază că instanța de fond a reținut în mod greșit că actele administrative atacate au fost emise cu încălcarea principiului neretroactivității legii, prin raportare la Decizia Curții Constituționale nr. 66/2015, prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011, admițând astfel acțiunea intimatei-reclamante.

Recurentul solicită să se constate că o asemenea critică de nelegalitate a actelor administrative emise de instituția pârâtă nu a fost ridicată de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată, sens în care pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice nu a formulat apărări cu privire la această chestiune prin întâmpinarea depusă la fondul cauzei.

Apreciază recurentul că, în situația în care această problemă de drept a fost ridicată de instanța fondului din oficiu, aceasta trebuia pusă în discuția contradictorie a părților, dând posibilitatea instituției pârâte să formuleze apărări asupra acestui aspect.

Recurentul subliniază faptul că, nici prin hotărârea judecătorească pronunțată și nici prin încheierea de ședință din data de 05.06.2015, instanța de fond nu face vorbire despre faptul că ar fi supus dezbaterilor, în contradictoriu cu părțile implicate în proces, aspectul privind încălcarea principiului neretroactivității legii, în speța dedusă judecății.

Concluzionează recurentul în sensul că hotărârea fondului a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 14 alin. (6) C. proc. civ., aceasta fiind întemeiată pe motive de drept care nu au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii, respectiv pe faptul că actele administrative atacate au fost emise cu încălcarea principiului neretroactivității legii, aspect care nu a fost dezbătut cu respectarea principiului contradictorialității și al garantării dreptului la apărare pentru toate părțile implicate în proces.

Se arată în motivele de recurs că ambele contracte asupra cărora au fost reținute abaterile de către reprezentanții instituției pârâte sunt anterioare intrării în vigoare a dispozițiilor O.U.G. nr. 66/2011, actul normativ în vigoare la momentul săvârșirii neregulii fiind O.G. nr. 79/2003, iar nu O.U.G. nr. 66/2011.

În opinia recurentului, deși la prima vedere se poate aprecia că Decizia nr. 66/2015 a Curții Constituționale are incidență în cauză, în realitate există mai multe implicații care trebuie luate în considerare înainte de a formula o astfel de concluzie.

Astfel, arată recurentul, efectele Deciziei nr. 66/2015 se vor răsfrânge numai asupra procedurilor de control și actelor administrative încheiate după momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial (07.04.2015).

Recurentul solicită ca, în cazul în care se va aprecia eventuala incidență a Deciziei nr. 66/2015 în cauzele aflate încă pe rolul instanței, să se observe faptul că, deși Curtea Constituțională a adus critici măsurilor prevăzute la art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011, în sensul dispunerii modalității în care urmează a fi calificate neregulile și stabilite creanțele bugetare, nu au fost menționate și condițiile/cadrul legal în care se poate restabili situația juridică a actelor administrative (din care unele reprezintă titluri de creanță) emise deja de instituția recurentă și contestate în instanță.

În opinia recurentului, consecințele și implicațiile financiare/instituționale ale unei astfel de ipoteze trebuie să fie analizate și asumate la nivelul Guvernului, astfel încât să fie asigurată o punere în aplicare unitară a acestei decizii, de către toate instituțiile publice.

Recurentul arată că trebuie avut în vedere faptul că, potrivit celor dispuse de Curtea Constituțională, pentru toate contractele de achiziție încheiate în intervalul temporal în care era în vigoare O.G. nr. 79/2003 (inclusiv contractele verificate în speța de față, pentru care s-a aplicat o reducere procentuală de 5%), măsura administrativă pe care reprezentanții instituției recurente o vor institui în cazul identificării unei nereguli în sensul celor dispuse prin decizia Curții Constituționale, va consta în recuperarea întregii sume din contractele verificate (100%), cu titlu de creanță bugetară.

Această ipoteză este susținută prin prisma simplului fapt că O.G. nr. 79/2003 nu reglementa principiul proporționalității (prin stabilirea unor corecții financiare al căror cuantum procentual depindea de neregula constatată și gravitatea acesteia), principiu care a fost introdus ulterior, prin O.U.G. nr. 66/2011.

Recurentul face referire în memoriul de recurs la faptul că pe rolul Curții Europene de Justiție se află în soluționare cauzele conexate C-260/14 și C-261/2014 Județul Neamț și alții, urmând a fi luată o decizie cu privire la retroactivitatea/neretroactivitatea aplicării prevederilor O.U.G. nr. 66/2011, după ce vor fi analizate toate punctele de vedere, inclusiv cel al Comisiei Europene cu privire la interpretarea unor termeni și definiții, determinanți pentru clarificarea aspectelor reținute și prin Decizia Curții Constituționale nr. 66/2015.

Punctează recurentul că reprezentanții instituției analizează existența unei nereguli nu prin raportare la modul în care acesta este definită în O.G. nr. 79/2003 și/sau O.U.G. nr. 66/2011, ci prin raportare la prevederile comunitare care se aplică în mod direct statelor membre, conform art. 288 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

Subliniază recurentul că în "conflictul dintre norma comunitară și cea națională" devine incident și aplicabil principiul supremației, potrivit căruia este garantată superioritatea dreptului european asupra legislațiilor naționale și totodată, o protecție uniformă a cetățenilor prin dreptul european, pe întreg teritoriul UE.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru și a fost comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 02.03.2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din același act normativ.

Prin încheierea de ședință din data de 08.06.2017, completul de filtru a constatat, analizând conținutul raportului întocmit, că memoriul de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a admis în principiu recursul, în temeiul prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ. și a fixat termen de judecată a fondului recursului, în ședință publică, pentru data de 27.10.2017.

Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele expuse în continuare.

Instanța de fond a fost învestită cu soluționarea unei acțiuni având ca obiect:

- anularea "Notei de Informare privind plata cheltuielilor aprobate în Cererea de rambursare nr. 1" aferentă proiectului "Reabilitarea, modernizarea și echiparea ambulatoriului integrat al Spitalului Clinic de Ortopedie Foișor", înregistrată sub nr. x/2014 (în evidențele Primăriei Municipiului București sub nr. x/2014), emisă de Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice - Direcția Generală Autoritatea de Management pentru Programul Operațional Regional;

- anularea Deciziei nr. 230/14.07.2014, emisă de Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice - Serviciul Soluționare Contestații Nereguli Fonduri Europene;

- înlăturarea corecțiilor financiare aplicate în privința Cererii de rambursare nr. 1 întocmită pentru proiectul "Reabilitarea, modernizarea și echiparea ambulatoriului integrat al Spitalului Clinic de Ortopedie Foișor"

- obligarea pârâtului la plata sumei de 16.564,75 RON, sumă compusă din 14.030 RON, reprezentând corecții financiare de 5% aplicate cererii de rambursare nr. 1 pentru proiectul "Reabilitarea, modernizarea și echiparea ambulatoriului integrat al Spitalului Clinic de Ortopedie Foișor" și 2.534,75 RON, reprezentând TVA-ul aferent acestor corecții;

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința recurată, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a admis cererea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul București, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice - Direcția Generală de Management pentru Programul Operațional Regional;

- a anulat Nota de informare privind plata cheltuielilor aprobate în cererea de rambursare nr. 1, emisă de MDRAP cu nr. 24387/13.05.2014 și Decizia de soluționare a contestației nr. 230/14.07.2014 și, în consecință,

- a înlăturat corecțiile financiare aplicate în privința Cererii de rambursare nr. 1, întocmită ptr. proiectul "Reabilitarea, modernizarea și echiparea ambulatoriului integrat al Spitalului Clinic de Ortopedie Foișor"

- a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 16.564,75 RON, reprezentând corecția financiară de 5% aplicată cererii de rambursare nr. 1 ptr. proiectul "Reabilitarea, modernizarea și echiparea ambulatoriului integrat al Spitalului Clinic de Ortopedie Foișor", cu TVA-ul aferent;

- a obligat pârâtul la plata sumei de 350 RON cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a avut în vedere Decizia nr. 66 din 26 februarie 2015, prin care Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011, faptul că ambele contracte în legătură cu care s-au constatat abaterile sunt anterioare intrării în vigoare a O.U.G. nr. 66/2011, iar neregulile au fost stabilite și sancționate în baza prevederilor de drept substanțial cuprinse în O.U.G. nr. 66/2011.

În raport de acestea, instanța de fond a apreciat că măsura de aplicare a reducerii procentuale de 5% din suma aprobată la plată, dispusă în temeiul art. 6 și art. 9 din O.U.G. nr. 66/2011 este nelegală, astfel că nu se mai impune analiza criticilor de nelegalitate ce vizează fondul constatărilor pârâtului.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul, arătând că a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor legale incidente în cauză, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-pârât a criticat soluția instanței de fond, arătând că a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 13 alin. (1) și art. 14 din C. proc. civ., care reglementează dreptul la apărare și contradictorialitatea.

Recurentul a criticat faptul că instanța de fond a admis acțiunea reclamantei ca urmare a constatării din oficiu a faptului că actele administrative contestate au fost emise cu încălcarea principiului neretroactivității legii, prin raportare la Decizia Curții Constituționale nr. 66/2015, prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011, fără ca această problemă de drept să fie pusă în discuția contradictorie a părților și fără ca acestea să aibă posibilitatea să formuleze apărări cu privire la acest aspect.

În opinia recurentului, procedând astfel instanța de fond a încălcat principiul contradictorialității și al dreptului la apărare pentru toate părțile implicate în proces.

În raport de argumentele dezvoltate în cererea de recurs și de considerentele expuse de către instanța de fond, Înalta Curte apreciază că hotărârea recurată este nemotivată, nerespectându-se prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă "motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Se poate aprecia că textul legal anterior enunțat consacră principiul motivării hotărârilor, pentru a se asigura o bună administrare a justiției și pentru a se putea exercita controlul judiciar.

Motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv, o hotărâre care nu evocă reținerile ei constituind o dispoziție arbitrară, care anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil.

Așa cum s-a precizat mai sus, hotărârea instanței de fond nu este motivată, iar, în lipsa motivării, Înalta Curte nu poate exercita controlul legalității hotărârii, potrivit argumentelor ce se vor enunța în continuare.

Căile de atac se exercită de partea nemulțumită de hotărârea unei instanțe și reprezintă mijlocul procesual prin care se realizează pe calea justiției protecția dreptului subiectiv sau al interesului și ele se constituie ca un remediu pentru eventualele erori ce se pot strecura într-o hotărâre.

În situația în care hotărârea nu este motivată, instanța de control judiciar nu poate să analizeze dacă hotărârea primei instanțe este legală, pentru că hotărârii îi lipsesc elementele esențiale.

Legiuitorul a stabilit în sarcina judecătorului obligația legală de a motiva în fapt și în drept hotărârea, întrucât în hotărâre trebuie să se explice părților, atât în fapt, cât și în drept, care au fost rațiunile care au condus la adoptarea soluției.

În lipsa motivării, nici părțile nu sunt în măsură să analizeze legalitatea hotărârii judecătorești și nici instanța de control nu poate să exercite controlul judiciar în limitele stabilite de lege.

În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin nemotivarea hotărârii se aduce atingere prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind procesul echitabil, așa cum a fost consolidat textul în practica Curții Europene a Drepturilor Omului.

În acest sens, arătăm că potrivit jurisprudenței Curții, noțiunea de proces echitabil este înfrântă atunci când o instanță a motivat pe scurt hotărârea, fără a examina în mod real problemele esențiale care au fost supuse spre analiză.

Astfel, conform jurisprudenței instanței de la Strasbourg, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare.

Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.

Deoarece Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, dreptul aflat în discuție nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată.

Cu alte cuvinte, art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

În cauza de față însă, instanța de fond s-a limitat la a constata din oficiu că actele administrative contestate au fost emise cu încălcarea principiului neretroactivității legii, prin raportare la Decizia Curții Constituționale nr. 66/2015, prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011, fără a prezenta argumentele proprii pentru care au fost înlăturate sau admise susținerile părților și fără a pune în discuția contradictorie a părților această problemă de drept.

Procedând astfel, în mod cert judecătorul fondului nu a realizat o analiză efectivă a cauzei supuse judecății.

Or, motivarea reprezintă un element esențial al unei hotărâri judecătorești, iar lipsa acesteia atrage casarea ei. Scopul motivării este acela de a fundamenta și explica măsurile adoptate de instanță în cadrul dispozitivului.

Instanța de control judiciar consideră că, într-adevăr, hotărârea recurată nu îndeplinește cerințele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., deoarece prima instanță nu a expus în mod corespunzător argumentele care au determinat formarea convingerii sale, cu privire la soluția adoptată, astfel că Înalta Curte este în imposibilitate să-și exercite controlul judiciar cu privire la fondul cauzei.

Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că instanța de fond a pronunțat o soluție greșită întrucât nu a cercetat legalitatea și temeinicia cererii formulate de reclamantă, nu a clarificat obiectul acțiunii, scopul real urmărit de aceasta, în vederea unei juste și complete dezlegări a raportului litigios, pentru a asigura un act de justiție eficient și a preîntâmpina alte litigii viitoare.

Astfel, în raport de obiectul acțiunii, Înalta Curte constată că instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora:

"(2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc. "

Înalta Curte apreciază că instanța de fond nu a stăruit prin toate mijloacele legale în vederea stabilirii situației de fapt, nesocotind astfel dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. cu privire la rolul activ al judecătorilor.

Înalta Curte constată, astfel, că prima instanță nu a procedat la examinarea în totalitate a fondului cauzei, limitându-se la a constata exclusiv aplicabilitatea deciziei pronunțate de instanța de contencios constituțional, celelalte apărări formulate de reclamantă nefiind analizate, astfel că fondul cauzei a rămas complet necercetat.

Recurentul pretinde că instanța de fond în mod greșit a apreciat că actele administrative atacate sunt nelegale și a dispus anularea acestora, reținând faptul că "prin aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 66/2011, în speță s-a încălcat principiul constituțional al neretroactivității legii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituția României".

Referitor la principiul neretroactivității, potrivit art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011, act normativ care a stat la baza controlului și a întocmirii actelor contestate:

"Activitățile de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare care sunt în desfășurare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se finalizează și se valorifică cu aplicarea prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 79/2003, aprobată cu modificări prin Legea nr. 529/2003, cu modificările și completările ulterioare."

Este adevărat că textul permite interpretarea per a contrario, potrivit căreia O.U.G. nr. 66/2011 se aplică pentru activitățile de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare care nu sunt în desfășurare la data intrării acesteia în vigoare, chiar dacă acestea au fost săvârșite sub imperiul O.G. nr. 79/2003, așa cum este cazul în speță, iar pentru acest considerent, coroborat cu faptul că O.U.G. nr. 66/2011 permite aplicarea normelor de drept substanțial din cuprinsul acesteia unor nereguli săvârșite în intervalul temporal în care era în vigoare O.G. nr. 79/2003, Curtea Constituțională a României a declarat neconstituțional art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011.

Totuși, Înalta Curte are în vedere prioritatea dreptului Uniunii Europene (UE) și împrejurarea că prin Hotărârea Curții de Justiție a UE din 26.05.2016 pronunțată în cauzele conexe C-260/14 și C-261/14 s-a stabilit, printre altele, că "Principiile securității juridice și protecției încrederii legitime trebuie interpretate în sensul că nu se opun aplicării de către un stat membru a unor corecții financiare reglementate printr-un act normativ intern intrat în vigoare după ce a avut loc o pretinsă încălcare a unor dispoziții în materia atribuirii unor contracte de achiziții publice, cu condiția să fie vorba despre aplicarea unei reglementări noi la efectele viitoare ale unor situații apărute sub imperiul reglementării anterioare, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere, care trebuie să țină seama de ansamblul împrejurărilor relevante din litigiile principale."

Astfel, prin Hotărârea din 26 mai 2016, pronunțată în cauzele reunite C-260/14 și C-261/14, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a analizat aplicabilitatea dispozițiilor O.U.G. nr. 66/2011 și cu privire la a patra întrebare în cauza C-260/14 a concluzionat că:

Prin intermediul celei de a patra întrebări în cauza C 260/14, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă, în împrejurările din cauza principală, principiile securității juridice și protecției încrederii legitime trebuie interpretate în sensul că se opun aplicării de către un stat membru a unor corecții financiare reglementate printr-un act normativ intern intrat în vigoare după ce a avut loc o pretinsă încălcare a unor dispoziții în materia atribuirii unor contracte de achiziții publice.

În această privință, dintr-o jurisprudență constantă reiese că, atunci când statele membre adoptă măsuri prin care pun în aplicare dreptul Uniunii, ele au obligația de a respecta principiile generale ale acestui drept, printre care figurează în special principiile securității juridice și protecției încrederii legitime (a se vedea în special Hotărârea din 3 septembrie 2015, A2A, C 89/14, EU:C:2015:537, punctele 35 și 36, precum și jurisprudența citată).

Pe de altă parte, trebuie amintit că, potrivit aceleiași jurisprudențe, deși principiul securității juridice se opune aplicării retroactive a unui regulament, cu alte cuvinte, unei situații anterioare intrării sale în vigoare, indiferent de efectele favorabile sau nefavorabile pe care le ar putea avea o astfel de aplicare asupra persoanei interesate, același principiu impune ca orice situație de fapt să fie în mod normal apreciată, în lipsa unei dispoziții exprese contrare, în lumina normelor de drept în vigoare la data producerii sale. Cu toate acestea, deși legea nouă își produce efectele numai pentru viitor, aceasta se aplică, în lipsa unei derogări, și efectelor viitoare ale unor situații apărute sub imperiul legii vechi (a se vedea în special Hotărârea din 3 septembrie 2015, A2A, C 89/14, EU:C:2015:537, punctul 37 și jurisprudența citată).

Astfel cum reiese din aceeași jurisprudență, nici domeniul de aplicare al principiului încrederii legitime nu poate fi extins într-atât încât să împiedice, la modul general, o nouă reglementare să se aplice efectelor viitoare ale unor situații apărute sub imperiul reglementării anterioare (a se vedea în special Hotărârea din 3 septembrie 2015, A2A, C 89/14, EU:C:2015:537, punctul 38 și jurisprudența citată).

Reiese din cele ce precedă că trebuie să se răspundă la a patra întrebare în cauza C 260/14 că principiile securității juridice și protecției încrederii legitime trebuie interpretate în sensul că nu se opun aplicării de către un stat membru a unor corecții financiare reglementate printr-un act normativ intern intrat în vigoare după ce a avut loc o pretinsă încălcare a unor dispoziții în materia atribuirii unor contracte de achiziții publice, cu condiția să fie vorba despre aplicarea unei reglementări noi la efectele viitoare ale unor situații apărute sub imperiul reglementării anterioare, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere, care trebuie să țină seama de ansamblul împrejurărilor relevante din litigiile principale.

În esență, dată fiind prioritatea dreptului european, consacrată la nivel constituțional prin dispozițiile art. 148 alin. (2), statuările CJUE asupra problemei de drept în dispută vor fi reținute ca argument în combaterea ideii de înlăturare a incidenței dispozițiilor art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011.

Înalta Curte constată că, în cauză, ambele contracte în legătură cu care s-au constatat abaterile au fost încheiate anterior adoptării O.U.G. nr. 66/2011, însă instanța de fond în mod greșit a reținut inaplicabilitatea acestui act normativ pentru că nu era în vigoare la data încheierii contractelor și a săvârșirii faptelor ce pot fi sancționate cu corecție financiară, având în vedere faptul că activitățile de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare care se desfășoară după data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 66/2011 se finalizează și se valorifică cu aplicarea prevederilor acestui act normativ.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod greșit a apreciat că în cauză nu sunt aplicabile prevederile O.U.G. nr. 66/2011, pronunțând o hotărâre nelegală și netemeinică, motiv pentru care o va casa, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare.

În consecință, pentru toate considerentele expuse anterior, constatând că în mod greșit și nelegal a soluționat cauza Curtea de apel, fără a cerceta fondul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 497 și art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., coroborat cu cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cu ocazia rejudecării, instanța de fond urmează să analizeze acțiunea reclamantei pe fond, în raport de temeiurile legale invocate, să valorifice toate apărările și susținerile părților și toate înscrisurile noi depuse la dosar de către ambele părți, în vederea asigurării accesului acestora la dublul grad de jurisdicție, respectiv să procedeze la o examinare pe fond a tuturor pretențiilor deduse judecății pe calea prezentei acțiuni.

Așadar, cu ocazia rejudecării instanța de fond va analiza actele administrative supuse cenzurii prin prisma verificării condițiilor de fond ale neregulii, în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 66/2011, precum și a legalității corecțiilor aplicate de organul administrativ, precum și toate apărările și susținerile părților, urmând a analiza cauza și din perspectiva jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în cauzele C-260/14 și C-261/14.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene împotriva sentinței civile nr. 1788 din 19 iunie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 octombrie 2017.