ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1231/2012

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

acțiunea formulată reclamantul Primarul Comunei Cămărașu, în contradictoriu cu

pârâta Curtea de Conturi a României, a solicitat anularea Încheierii nr. VI/363

din 14 decembrie 2010 a Curții de Conturi a României - Departamentul de coordonare

a verificării bugetelor unităților administrativ teritoriale prin care a fost

respinsă Contestația Primarului Comunei Cămărașu nr. 2981 din 13 septembrie

2010 împotriva măsurilor dispuse la punctul 7 din Decizia nr. 29 din 23 august

2010 și anularea, în parte, a Deciziei Curții de Conturi a României - Camera de

Conturi a județului Cluj nr. 29 din 23 august 2010, respectiv punctul 7 al

acesteia.

Totodată, în temeiul prevederilor art. 15

coroborate cu cele ale art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ, cu modificările și completările ulterioare, s-a solicitat

suspendarea parțială a executării Deciziei Curții de Conturi a României -

Camera de Conturi a județului Cluj nr. 29 din 23 august 2010, respectiv punctul

7 al acesteia până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.

Reclamantul a arătat că prin Decizia Curții

de Conturi a României - Camera de Conturi a județului Cluj nr. 29 din 23 august

2010, decizie emisă ca urmare a examinării "abaterilor de la legalitate și

regularitate" consemnate în Procesul-verbal de constatare nr. 2.779 din 30

iulie 2010, încheiat în urma acțiunii de audit financiar al contului anual de

execuție bugetară pe anul 2009 la Primăria Comunei Cămărașu s-a constatat

"Plata nelegală a sumei brute totale de 241.967 RON, reprezentând sporuri,

prime și alte drepturi salariale, acordate contrar prevederilor legale

personalului propriu în baza Contractului/Acordului colectiv de muncă nr. 1881

din 25 ianuarie 2006 respectiv 204 din 26 ianuarie 2009 înregistrat la Direcția

Muncii și Protecției Sociale Cluj sub nr. 38 din 31 iunie 2006 respectiv 25 din

11 februarie 2009 considerându-se încălcate următoarele acte normative: Legea

nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, cu modificările și completările

ulterioare, art. 14(2) și (3), (4) art. 22, art. 23, art. 54 (5) și (6), O.G.

nr. 6 din 24 ianuarie 2007, art. 41; O.G. nr. 10/2008, art. 17; Legea nr.

130/1996, republicată, privind contractul colectiv de muncă, art. 8 (1), art.

12 (1) și art. 24 (1); Contractul Colectiv de Muncă Unic nr. 2.895 din 29

decembrie 2006, la nivel național pe anii 2007 - 2010, art. 3 (2); H.G. nr.

833/2007 privind normele de organizare și funcționare a comisiilor paritare și

încheierea acordurilor colective, art. 25.

Prin Încheierea din 15 aprilie 2011 Curtea de

Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a admis

cererea de suspendare formulată de către Primarul Comunei Cămărașu și în

consecință a dispus suspendarea parțială a executării Deciziei Curții de Conturi

a României - Camera de Conturi Cluj nr. 29 din 23 august 2010, respectiv

punctul 7 din decizie, până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr.

394/33/2011.

Prin Sentința civilă nr. 337 din 3 iunie 2011

Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ și

fiscal, a respins acțiunea formulată de către reclamantul Primarul comunei

Cămărașu în contradictoriu cu pârâta Curtea de conturi a României.

Pentru a pronunța aceste soluții instanța de

fond a reținut că, în speță, sunt incidente dispozițiile art. 157 alin. (2) din

Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, cu modificările și completările ulterioare,

sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice

finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul

asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale,

se stabilește numai prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale

reprezentative. Contractele colective de muncă sau acordurile colective de

muncă încheiate pentru angajații instituțiilor bugetare nu pot conține clauze

referitoare la drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin

dispoziții legale, aspect ce rezultă din prevederile art. 12 din Legea nr.

130/1996 privind contractele colective de muncă, cu modificările și

completările ulterioare.

La momentul în care angajații reclamantului

au beneficiat de sporurile salariale acordate fără bază legală, drepturile

salariale și alte drepturi ale personalului contractual erau reglementate în

dispozițiile O.G. nr. 10/2008, iar salarizarea funcționarilor publici era

reglementată de dispozițiile O.G. nr. 6/2007. O altă problemă care se pune în

prezentul litigiu este definirea sintagmei "măsuri referitoare la sănătate

și securitate în muncă", pentru a se putea stabili obiectul de negociere

pe care pot să îl aibă acordurile de muncă și contractele colective de muncă.

Ca atare, indiferent că sunt în vigoare

contractul/acordul colectiv de muncă și hotărârea emisă de Consiliul Local

Cămărașu pentru acordarea sporurilor salariale nelegale, actele administrative

contestate (decizia de măsuri și încheierea prin care a fost soluționată

contestația formulată împotriva deciziei de măsuri), au fost emise legal de

Curtea de Conturi, în virtutea atribuțiilor acesteia, așa cum acestea sunt

prevăzute atât în dispozițiile Legii nr. 94/1992 privind organizarea și

funcționarea Curții de Conturi, cu modificările și completările ulterioare.

Împotriva Încheierii din 15 aprilie 2011 a

Curții de Apel Cluj a declarat recurs Curtea de Conturi a României, iar

împotriva Sentinței civile nr. 337 din 3 iunie 2011 a declarat recurs Primarul

Comunei Cămărașu.

Înainte de a analiza motivele de recurs

invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu

dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepția necompetenței materiale invocată,

din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță

necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C.

proc. civ., motiv pentru care se va admite recursul, iar în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (6) se va casa sentința atacată și se va trimite

cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Cluj, secția contencios

administrativ și fiscal.

Pentru a ajunge la această soluție, Înalta

Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:

Contenciosul administrativ este definit prin

art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind

activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ

competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre

părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau

încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din

nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o

cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din

prevederile art. 8, care reglementează obiectul acțiunii judiciare.

Competența materială a instanței de

contencios administrativ și fiscal este reglementată de dispozițiile art. 10

alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora "Litigiile privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene,

precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale,

precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de RON se soluționează în

fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și

cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și

accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de RON se soluționează în fond de

secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin

lege organică specială nu se prevede altfel".

Deci, art. 10 alin. (1) din Legea nr.

554/2004, reglementează competența materială a instanței de contencios

administrativ și fiscal, în raport cu organul emitent al actului și în funcție

de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea

nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, noțiunea de act

administrativ este definită ca fiind "actul unilateral cu caracter

individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere

publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a

legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice".

În raport de obiectul cererii de chemare în

judecată și de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) menționate, se impune a

stabili care este actul administrativ care dă naștere, modifică sau stinge

raporturi juridice, care este actul supus executării și care poate constitui

obiectul unei cereri adresate instanței de contencios administrativ.

Potrivit dispozițiilor art. 204 și 210 din

Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activității specifice Curții

de Conturi, precum și valorificarea actelor de control rezultate din aceste

activități, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în M.Of. al

României nr. 832 din 13 decembrie 2010, Partea I, împotriva măsurilor dispuse

prin decizia camerei de conturi județene se poate formula contestație în termen

de 15 zile, care "suspendă obligația executării deciziei până la

soluționarea ei de către Comisia de Soluționare a Contestațiilor. Executarea

măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de

Comisia de Soluționare a Contestațiilor, prin care se respinge integral sau

parțial contestația".

În raport de dispozițiile legale menționate,

se reține că actul administrativ care produce efecte juridice, fiind supus

obligației executării este decizia structurii Curții de Conturi prin care se

respinge integral sau parțial contestația, acesta fiind actul care îndeplinește

cerințele de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ,

astfel cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr.

554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Este adevărat că regulamentul menționat

cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor județene ale Curții

de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de comisia

de soluționare a contestațiilor, conducătorul entității verificate poate sesiza

instanța de contencios administrativ competentă în condițiile Legii

contenciosului administrativ.

Potrivit art. 228 din același regulament,

"competența de soluționare a sesizării formulate de conducătorul entității

verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a

contestațiilor, aparține Secției de contencios administrativ și fiscal din

cadrul Curții de Apel în a cărei rază teritorială se află sediul entității

verificate în condițiile Legii contenciosului administrativ".

Dat fiind faptul că dispozițiile din

regulament menționate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se

pune problema stabilirii competenței materiale de soluționare a cauzei,

referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse

judecății, acesta fiind emis de o structură județeană a Curții de Conturi,

respectiv de o autoritate publică județeană.

Dispozițiile art. 228 din Regulamentul

aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010, sunt contrare

prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul

comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce privește

competența instanțelor de contencios administrativ.

De la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, se poate deroga doar prin dispoziții speciale cuprinse

într-o lege organică specială.

Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului

Curții de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale,

astfel că se va stabili competența materială în raport de dispozițiile art. 10

alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Față de argumentele expuse, Înalta Curte,

ținând seama de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 2

C. proc. civ., stabilește că în cazul în care se respinge total sau parțial

contestația împotriva deciziei structurii Curții de Conturi, revine competența

materială de soluționare a cauzei tribunalului, secția contencios administrativ

și fiscal, deoarece obiectul litigiului este un act administrativ emis de o

structură județeană a Curții de Conturi, ca autoritate publică județeană.

Prin urmare, pentru considerentele arătate și

în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

va admite recursul, va casa hotărârile atacate și va trimite cauza spre competentă

soluționare Tribunalului Cluj, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Primarul Comunei

Cămărașu, împotriva Sentinței civile nr. 337 din 3 iunie 2011 a Curții de Apel

Cluj, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal.

Admite recursul declarat de Curtea de Conturi

a României împotriva Încheierii din 15 aprilie 2011 a Curții de Apel Cluj,

secția comercială și de contencios administrativ și fiscal.

Casează hotărârile sus menționate și trimite

cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Cluj, secția contencios

administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 7

martie 2012.

Procesat de GGC - AM