ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3794/2017

Asupra contestației de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2016 din 14.07.2016, contestatoarea A., judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, a chemat în judecată pe intimata Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitând ca, în conformitate cu prevederile art. 7 alin. (2) din Anexa nr. VI, Capitolul VIII, Secțiunea 1 la Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, să se dispună:

- anularea Hotărârii nr. 14/06.06.2016 adoptată de Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care a fost respinsă contestația formulată împotriva Ordinului nr. 574/26.11.2015 emis de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție;

- admiterea contestației formulate împotriva Ordinului nr. 574/26.11.2015 al Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție, anularea în parte a ordinului în ceea ce o privește pe contestatoare și obligarea la emiterea unui nou ordin de stabilire a drepturilor salariale ale contestatorei, conform solicitărilor din contestație.

S-a arătat de către contestatoare că prin Ordinul nr. 574/2015 i-au fost stabilite drepturile salariale și că, împotriva acestui ordin, în temeiul art. 7 alin. (1) din Anexa nr. VI, Cap. VIII, Secțiunea 1 la Legea nr. 284/2010, a formulat contestație la Colegiul de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, respinsă prin Hotărârea nr. 14/06.06.2016.

Contestatoarea a arătat că, în fapt, prin Ordinul nr. 574/2015, i-a fost stabilit salariul, însă fără a-i fi incluse drepturile acordate prin sentința civilă nr. 1176/2010 pronunțată de Tribunalul Olt, irevocabilă prin nerecurare de la momentul rămânerii definitive a hotărârii și până în prezent, nefiind stabilită vechimea în muncă/vechimea în funcție și implicit stabilit salariul și în raport de Decizia nr. 155 din 23.07.1991 emisă de Baroul București, potrivit căreia vechimea în muncă trebuie recalculată începând cu data de 26.08.1991.

Împotriva acestui ordin contestatoarea a făcut contestație la Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a fost respinsă prin Hotărârea nr. 14/06.06.2016.

În speță, s-a solicitat să se constate că hotărârea care face obiectul plângerii este nemotivată, atât în fapt, cât și în drept, situație care trebuie să conducă la anularea acesteia, întrucât cerința motivării hotărârii menționate este o dimensiune a legalității acesteia.

Cerința motivării se impune și din perspectiva respectării dreptului la o bună administrare de care trebuie să dea dovadă autoritățile publice, iar Colegiul de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca organ deliberativ în această procedură instituită de art. 7 alin. (2) din Anexa nr. VI, Cap. VIII, Secțiunea 1 din Legea nr. 284/2010, trebuie să se comporte adecvat dreptului la o bună administrare.

În cazul de față, Colegiul de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție trebuia să motiveze hotărârea adoptată și pentru asigurarea transparenței decizionale, specifică oricărei autorități cu atribuții și competențe în domeniul cenzurării legalității ordinelor de stabilire a salariilor, potrivit dispozițiilor legale mai sus menționate.

De asemenea, s-a mai arătat că deciziile adoptate trebuie să fie motivate pentru a se înlătura caracterul discreționar al acestora, care conduce implicit la încălcarea drepturilor persoanelor implicate în procedură, inclusiv cel privind liberul acces la justiție și dreptul la apărare, care poate fi exercitat deplin doar atunci când sunt cunoscute toate elementele de fapt și de drept care au determinat respingerea contestației formulate. De altfel, aceste drepturi sunt consacrate de Constituția României și trebuie aplicate/respectate, cu atât mai mult cu cât, în cauză, parte este o autoritate din cadrul celei mai înalte instanțe judecătorești din România.

În raport de cele arătate, s-a solicitat să se dispună anularea Hotărârii nr. 14/06.06.2016 a Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocându-se viciul de nelegalitate decurgând din nemotivarea actului, în fapt și în drept.

Pe fond, s-a arătat că prin sentința civilă nr. 1176/19.10.2010, pronunțată de Tribunalul Olt, rămasă irevocabilă prin nerecurare, Înalta Curte de Casație și Justiție a fost obligată la plata către contestatoare a drepturilor salariale prevăzute de O.G. nr. 10/2007, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, începând cu 20.10.2008 până la 12.11.2010.

De asemenea, a fost obligată Înalta Curte să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă și să ia în calcul aceste drepturi la calcularea salariului, conform Legii nr. 330/2009 și să plătească aceste drepturi.

Această sentință, irevocabilă, nu a fost pusă în executare nici în prezent, conform dispozitivului expres/clar al acesteia, motiv pentru care ordinul contestat este nelegal, întrucât nu cuprinde și drepturile salariale menționate de Hotărârea judecătorească irevocabilă nr. 1176/2010.

S-a susținut că nelegalitatea ordinului de salarizare contestat în cauză se impune a fi constatată și din perspectiva Deciziei nr. 23 din 29 iunie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pronunțată în dosarul nr. 1.367/1/2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 27 octombrie 2015), dată în interpretarea dispozițiilor art. 82 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 și art. 7 alin. (1), (2) și (3) din H.G. nr. 1275/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 303/2004 și ale Legii nr. 47/1992, referitoare la pensiile de serviciu și la acordarea indemnizațiilor pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani.

În acest sens, au fost citate considerentele care ilustrează argumentația privind conținutul sintagmei "indemnizație avută", precum și cele referitoare la faptul că drepturile salariale prevăzute/acordate și prin hotărâri judecătorești irevocabile "există definitiv și permanent, lună de lună", fiind considerate drepturi definitiv câștigate.

Ca urmare, făcându-se referire și la art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului, s-a solicitat să se constate că la efectuarea calculului indemnizației reclamantei era necesar să se țină seama de drepturile câștigate prin titlul executoriu invocat.

Pe de altă parte, s-a arătat că dispoziția de la art. 5 din Legea nr. 71/2015 conduce la concluzia că aceste drepturi salariale se impunea a fi fost avute în vedere la calcularea salariului încă din anul 2009, legislația actuală confirmând interpretarea reclamantei, privind necesitatea respectării hotărârii judecătorești menționate prin includerea în salariu și plata drepturilor salariale prevăzute de O.G. nr. 10/2007, actualizate cu indicele de inflație, precum și dobânda aferentă.

Sub acest aspect, s-a arătat că prevederile art. 5 alin. (1) și alin. (1)

1

din Legea nr. 71/2015, pentru aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, constituie temeiul legal privind includerea în indemnizațiile judecătorilor a drepturilor salariale prevăzute de O.G. nr. 10/2007 potrivit hotărârilor judecătorești, iar în privința celor care nu aveau astfel de hotărâri, pentru a se da eficiență sintagmei prevăzută la art. 5 alin. (1) "nivel de salarizare în plată pentru funcții similare", salariul trebuia calculat în raport cu ceilalți, astfel încât să fie exclusă orice formă de discriminare prin stabilirea unor salarii diferite pentru funcții de același fel, în aceleași condiții, în cadrul aceleiași instituții.

În ceea ce privește solicitarea privind stabilirea vechimii în muncă, vechimii în funcție și implicit stabilirea salariului, în raport cu Decizia nr. 155 din 23.07.1991 emisă de Baroul București, potrivit căreia vechimea în muncă trebuie recalculată începând cu data de 26.08.1991, când contestatoarea a devenit avocat, fiind înscrisă în evidența Baroului București, urmând a fi făcute toate mențiunile referitoare la vechimea în muncă prin raportare la această dată, implicit punerea în concordanță a evidențelor privind dosarul profesional stabilirea/plata drepturilor salariale în mod corect, contestatoarea a arătat că în evidențele privind dosarul său profesional figurează cu vechime în muncă calculată în raport cu data de 01.09.1991, uneori 02.09.1991, întrucât această decizie nu a fost menționată anterior în carnetul de muncă.

În opinia contestatoarei, având în vedere Decizia nr. 155/1991 menționată, se impun a fi făcute rectificări în sensul de a fi avută în vedere data de 26.08.1991 la calcularea vechimii în muncă și emis ordin în acest sens cu privire stabilirea vechimii în muncă și eventual vechimea în funcție.

Ulterior, prin nota de concluzii scrise, depusă la dosarul cauzei pentru termenul de judecată din 17.02.2017, reclamanta A. și-a suplimentat argumentația formulată prin cererea de chemare în judecată, prin invocarea, ca motiv de nulitate absolută a Hotătârii nr. 14/06.06.2016 a Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, a nerespectării dispozițiilor art. 20 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, referitoare la cvorumul prevăzut pentru adoptarea hotărârilor în Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Intimata Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii formulate în cauză, cu consecința menținerii Hotărârii nr. 14/06.06.2016, adoptată de Colegiul de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și a Ordinului nr. 574/26.11.2015, emis de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

S-a arătat că Ordinul nr. 574 din 26 noiembrie 2015, mai sus menționat, a fost emis ca urmare a intrării în vigoare a modificării, prin O.U.G. nr. 35/2015, a prevederilor O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice.

Prin actul normativ de modificare a fost introdus în O.U.G. nr. 83/2014 un nou articol, art. 1

1

, potrivit căruia:

"(1) Prin excepție de la prevederile art. 1 alin. (1), începând cu data de 1 decembrie 2015, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcțiilor de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare de care beneficiază personalul prevăzut în (…) anexa nr. VIII - Reglementări specifice personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral din venituri proprii, aflate în subordinea, sub autoritatea, în coordonarea Guvernului, ministerelor și celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale și locale, precum și cele aflate în coordonarea primului-ministru și cele aflate sub controlul Parlamentului la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, se majorează cu 10% față de nivelul acordat pentru luna noiembrie 2015. (2) Prin excepție de la prevederile art. 1 alin. (2), cuantumul sporurilor, indemnizațiilor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut/solda lunară brută/salariul lunar brut/indemnizația brută de care beneficiază personalul prevăzut la alin. (1) se majorează cu același procent de 10%, în măsura în care personalul respectiv își desfășoară activitatea în aceleași condiții."

S-a arătat astfel că ordinul de salarizare contestat în cauză a vizat punerea în executare și aplicarea în concret a reglementării mai sus enunțate, în preambul menționându-se expres că respectivul ordin fusese emis pentru aducerea la îndeplinire a dispozițiilor art. 1

1

din O.U.G. nr. 83/2014, modificată și completată prin O.U.G. nr. 35/2015.

S-a susținut că aspectele invocate de către reclamantă în formularea contestației și, mai apoi, a acțiunii în instanță excedează Ordinului nr. 574/2015 și, ca atare, nu pot fi aduse în discuție pe această cale, fiind evident că ordinul contestat nu privește nici punerea în executare a vreunei hotărâri judecătorești și nici stabilirea vechimii în muncă sau a vechimii în funcție, ci aplicarea dispozițiilor legale referitoare la majorarea cu 10%, începând cu data de 1 decembrie 2015, față de nivelul acordat pentru luna noiembrie 2015, a cuantumului brut al indemnizațiilor de încadrare/salariilor de bază, precum și a cuantumului sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare, care fac parte, potrivit legii, din indemnizația brută/salariul brut de care beneficiază judecătorii.

Consideră intimata că ordinul atacat este legal, fiind emis în conformitate cu prevederile actului normativ a cărei aplicare a asigurat-o, iar Hotărârea nr. 14/06.06.2016 a Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care a fost respinsă contestația formulată, în procedura prealabilă, împotriva Ordinului nr. 574 din 26 noiembrie 2015, a fost motivată, din cuprinsul acesteia reieșind care au fost considerentele ce au condus la adoptarea soluției.

În temeiul art. 13 din Legea nr. 554/2004, la dosarul cauzei s-au atașat actele administrative atacate și documentația aferentă.

Examinând actele administrative contestate, în raport cu motivele invocate și dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că acțiunea formulată în cauză este întemeiată, în limita considerentelor ce vor fi expuse în continuare:

Prin Ordinul nr. 574 din 26 noiembrie 2015 al Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție, emis în aplicarea art. 1

1

din O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, modificată și completată prin O.U.G. nr. 35/2015, au fost stabilite drepturile salariale ale reclamantei A., judecător al Înaltei Curți de Casație și Justiție, începând cu data de 01.12.2015.

Invocând neincluderea în drepturile salariale și a creșterilor salariale stabilite în baza titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 1176/2010 pronunțată de Tribunalul Olt, ordinul de salarizare mai sus menționat a fost contestat de către reclamantă la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în procedură administrativă, contestația astfel formulată fiind soluționată prin Hotărârea nr. 14/06.06.2016 a Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul respingerii acesteia.

Ca urmare, reclamanta a formulat prezenta acțiune în justiție, prin intermediul căreia s-a solicitat anularea Hotărârii nr. 14/2016 emisă în procedura contestației administrative și, subsecvent admiterii contestației, anularea parțială a Ordinului de salarizare nr. 574/2015 al Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție în ceea ce o privește pe reclamantă și obligarea la emiterea unui nou ordin de salarizare, conform solicitărilor din contestația administrativă.

Cererea de chemare în judecată a fost susținută cu argumente de nelegalitate ce vizează fondul pretenției formulate, astfel cum acestea au fost mai sus redate în cuprinsul prezentei decizii, cât și cu aspecte de nelegalitate circumscrise neregularității referitoare la nemotivarea actelor administrative și la nerespectarea dispozițiilor legale care reglementează organizarea și funcționarea colegiului de conducere al instanței supreme, cu referire la cvorumul prevăzut pentru adoptarea hotărârilor în colegiul de conducere.

Luând în examinare această ultimă neregularitate invocată exclusiv în privința Hotărârii nr. 14/2016 a Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, care, raportat la celelalte motive de nelegalitate invocate în cauză, necesită prioritate în examinare, Înalta Curte constată întemeiată susținerea reclamantei, hotărârea din contestația administrativă formulată împotriva ordinului de salarizare fiind nelegală, pentru faptul că la adoptarea acesteia nu și-au exprimat votul majoritatea membrilor care au participat la ședința Colegiului de Conducere de la termenul din 06 iunie 2016.

Astfel, potrivit art. 17 alin. (1) și (3) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție din 21.09.2004, cu modificările și completările ulterioare:

"(1) Președintele, vicepreședinții și 9 judecători, aleși pe o perioadă de 3 ani în adunarea generală a judecătorilor, cu reprezentarea fiecărei secții, constituie Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție. (...)

(3) La ședințele colegiului de conducere pot participa și președinții de secții."

De asemenea, potrivit art. 19 alin. (1) lit. i

1

) din Regulament, între atribuțiile Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție se regăsește și cea referitoare la soluționarea contestațiilor privind modul de stabilire a drepturilor salariale, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege.

Conform art. 20 alin. (3) din Regulamentul mai sus menționat:

"(3) Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție este legal constituit în prezența a cel puțin 7 dintre membrii săi. Hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție se adoptă cu votul majorității membrilor săi."

Or, în speță, se constată că dispozițiile art. 20 alin. (3) teza a II-a din Regulament nu au fost respectate, nefiind îndeplinită cerința de cvorum prevăzută pentru valabila adoptare a hotărârilor în colegiul de conducere.

Așa cum rezultă din cuprinsul Hotărârii nr. 14/2016 a Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, depusă la fila 54 și urm. dosar, din cei 9 membri prezenți la lucrările ședinței din 06 iunie 2016, numai 4 membri au participat la soluționarea contestației administrative a reclamantei, ceilalți 5 membri prezenți, și anume președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, judecător B., în calitate de emitent al ordinului de salarizare contestat, cât și judecătorii C., D., E. și F., declarând că nu participă la dezbateri și nici la vot, în considerarea situației de conflict de interese declarată la începutul ședinței.

Ca urmare, conform mențiunilor înscrise în cuprinsul și dispozitivul Hotărârii nr. 14/06.06.2016, respectiva hotărâre a fost adoptată cu majoritatea voturilor exprimate, majoritate stabilită în caz ca fiind corespunzătoare unui număr de 4 voturi, ca diferență între cei 9 membri prezenți la lucrările ședinței de la acea dată și ceilalți 5 membri care nu au participat la dezbateri și nu au votat în procedura privind soluționarea contestației administrative a reclamantei A.

Însă, o hotărâre valabilă în procedura administrativă privind pe reclamantă nu putea fi luată decât cu majoritatea membrilor colegiului de conducere, majoritate care presupunea participarea la dezbateri și la vot a unui număr de cel puțin 5 membri ai colegiului, în cazul în care dispozițiile art. 20 alin. (3) teza a II-a din Regulament, conform cărora hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție se adoptă cu votul majorității membrilor săi, se interpretează în sensul că se referă la membrii prezenți, ori a unui număr de 7 membri, pentru situația în care se consideră că dispozițiile legale enunțate se referă la majoritatea membrilor care formează Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În oricare variantă - opinia instanței fiind aceea că teza a II-a a alin. (3) al art. 20 din Regulament se interpretează, în contextul întregii reglementări legale privind activitatea și procedura de adoptare a hotărârilor în colegiul de conducere, în sensul că "votul majorității membrilor săi" se referă la votul majorității membrilor prezenți, Hotărârea nr. 14 din 06.06.2016, adoptată cu număr de 4 voturi, nu poate fi considerată ca reprezentând o hotărâre care respectă condiția de validitate din perspectiva cvorumului legal.

Nerespectarea dispozițiilor art. 20 alin. (3) teza a II-a din Regulament, privitoare la condiția de cvorum ce trebuie îndeplinită pentru adoptarea hotărârilor în structura administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, determină nulitatea Hotărârii nr. 14/06.06.2016 emisă în contestația administrativă formulată de reclamanta A., situație în care, în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, admițând în parte de chemare în judecată, numai sub acest motiv, se va dispune anularea parțială a hotărârii atacate și obligarea intimatei Înalta Curte de Casație și Justiție la soluționarea contestației formulate împotriva Ordinului nr. 574/26.11.2015 al Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție printr-o hotărâre adoptată cu cvorum legal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite, în parte, contestația formulată de contestatoarea A., în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție.

Anulează, în parte, Hotărârea nr. 14 din 06 iunie 2016, adoptată de Colegiul de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, în ceea ce privește soluționarea contestației formulate de contestatoare împotriva Ordinului nr. 574/26.11.2015.

Obligă Colegiul de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție să soluționeze această contestație printr-o hotărâre adoptată cu cvorumul legal.

Cu recurs în 15 zile de la comunicare.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 noiembrie 2017.