ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3455/2018

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, a solicitat anularea Ordinului de salarizare nr. 2569 din 17 august 2015 emis de pârât și emiterea unui nou ordin de salarizare în sensul acordării drepturilor salariale la nivelul maxim, corespunzătoare clasei de salarizare 100 și gradației 4, începând cu data de 1 august 2015, data trecerii în clasa de salarizare 100, obligarea pârâtului la acordarea, începând cu 9 aprilie 2015 până la data de 1 august 2015 a diferenței salariale corespunzătoare clasei de salarizare 99 și gradației 4, rezultată din aplicarea de procente și aplicarea claselor de salarizare personalului care a trecut într-o nouă tranșă de vechime în muncă/funcție, anterior datei de 1 ianuarie 2011, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (5 1 ) din O.U.G. nr. 83/2015, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 71/2015.

Soluția instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 765 din 8 martie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, a anulat Ordinul Ministrului Justiției nr. 2569 din 10 august 2015, a obligat pârâtul să emită un ordin de încadrare salarială a reclamantei, cu respectarea art. 1 alin. (5 1 ) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015, precum și plata diferențelor salariale dintre sumele primite în perioada 9 aprilie 2015 - data emiterii Ordinului, și cele cuvenite conform art. 1 alin. (5 1 ) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015.

Cererea de recurs Împotriva Sentinței civile nr. 765 din 8 martie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ. În opinia recurentului, prima instanță a interpretat greșit că dispozițiile art. 1 alin. (5 1 ) din O.U.G. nr. 83/2014 se aplică judecătorilor, pentru că este o normă de excepție ce vizează expres și limitativ categoriile cărora le sunt aplicabile aceste prevederi, respectiv personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, iar în cazul sistemului justiției, categoria funcționarilor publici și personalul contractual, acestea fiind singurele categorii salarizate la același nivel cu personalul din Parlament. Or, instanța are atribuții în ceea ce privește aplicarea legii iar nu completarea acesteia prin interpretarea intenției legiuitorului în ce privește înlăturarea discriminării. Totodată, a susținut că în mod greșit s-a stabilit în sarcina sa obligația de a efectua plata în concret a diferențelor salariale solicitate; raporturile de muncă ale reclamanților sunt stabilite cu angajatorul tribunal sau curte de apel, astfel că drepturile lor salariale sunt calculate și plătite direct de instanță, care procedează și la calcularea și virarea contribuțiilor sociale. În concluzie, recurentul a solicitat admiterea recursului și casarea sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii.

Apărările formulate în cauză. Intimata-reclamantă a depus la dosar cerere precizatoare a cererii introductive, prin care a solicitat obligarea pârâtului la emiterea ordinului de salarizare în temeiul Legii nr. 71/2015, la o valoare de referință sectorială de 405 RON, pe baza căreia se stabilește indemnizația de încadrare maximă aflată în plată în cadrul acestui ordonator principal de credite. Arată că precizarea nu reprezintă o modificare a acțiunii.

Procedura de soluționare a recursului Cu privire la examinarea recursului în completul filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) noul C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 18 iunie 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) noul C. proc. civ. În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 1 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 22 octombrie 2018.

Soluția instanței de recurs Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-pârât, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. 6.1. Argumentele de fapt și de drept relevante Intimata-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune având ca obiect obligarea Ministerului Justiției la emiterea unui ordin de încadrare salarială, conform art. 1 alin. (5 1 ) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 71/2015. Totodată s-a mai solicitat obligarea aceluiași pârât la plata diferențelor salariale rezultate, începând cu data de 9 aprilie 2015. Problema centrală a cauzei constă în lămurirea înțelesului dispozițiilor alin. (5 1 ) al art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, text introdus în corpul ordonanței de urgență prin legea de aprobare a acesteia, Legea nr. 71/2015, text care are următorul cuprins: "(5 1 ) Prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții." Curtea de apel a reținut că sintagma "salarizat la același nivel" nu trebuie înțeleasă ca o normă de trimitere la categoriile de funcționari și personal contractual salarizat la același nivel cu aparatul Parlamentului, ci corespunde noțiunii de "același nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014", utilizată în alin. (1) și (2) al aceluiași art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, prin care executivul a intenționat păstrarea în plată a salariilor în cursul anului 2015, la același nivel cu cel din luna decembrie a anului 2004. Concluzia curții de apel este corectă, fiind susținută nu numai de raportul comun din 17 martie 2015 al Comisiei pentru muncă și protecție socială și, respectiv al Comisiei pentru buget, finanțe și bănci din cadrul Parlamentului României asupra proiectului de lege pentru aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, de unde rezultă că amendamentul devenit alin. (5 1 ) al art. 1 a fost propus pentru clarificarea textului și eliminarea discriminării între persoane care ocupă aceleași funcții, în aceleași condiții de studii și vechime, dar și de interpretarea pe care Înalta Curte de Casație și Justiție a realizat-o prin Decizia nr. 23 din 26 august 2016, pronunțată pentru dezlegarea unei chestiuni de drept. Prin această din urmă decizie, instanța supremă a statuat că: "în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5 1 ) din O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, sintagma "salarizat la același nivel" are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenței, al Curții de Conturi, precum și din cadrul celorlalte autorități și instituții publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea și aplicarea aceleiași norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și Completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, în cadrul aceleiași autorități sau instituții publice". Totodată, se apreciază că nu poate fi primită susținerea recurentului referitoare la extinderea, de către prima instanță, a normei legale, în sensul completării nepermise a acesteia. Astfel, judecătorul fondului are dreptul dar și obligația de a interpreta textul normativ atât în litera sa, cât și în spiritul său, urmărind ca aplicarea efectivă a legii să fie în concordanță cu intenția legiuitorului, astfel cum rezultă aceasta atât din textul supus analizei, cât și din celelalte prevederi ale actului normativ, dar și din expunerea de motive ori din celelalte acte normative incidente în domeniul vizat. Instanța de judecată este datoare să asigure o aplicare unitară, congruentă, a tuturor actelor normative ce reglementează o situație juridică, aspect confirmat de motivarea Deciziei nr. 23/2016 pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în cuprinsul căreia se arată că: "Deși expunerea de motive a unui act normativ nu are valoare obligatorie, ea este utilă pentru identificarea sau clarificarea intenției legiuitorului în operațiunea de interpretare a unei norme juridice, din perspectivă istorico-teleologică. (...) dacă s-ar admite că prin art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, s-ar fi stabilit criteriul aceluiași nivel de salarizare între personalul din celelalte autorități și instituții publice și personalul din aparatul de lucru al Parlamentului, iar nu criteriul aceluiași nivel de salarizare între persoanele care ocupă aceleași funcții, în aceleași condiții de studii și vechime, în cadrul aceleiași autorități sau instituții publice, ar însemna ca, pe cale de interpretare, să se limiteze domeniul de aplicare a acestei norme și să fie exceptate de la această finalitate - eliminarea discriminării - celelalte categorii de personal din cadrul celorlalte autorități sau instituții publice care au un alt nivel de salarizare decât cel al aparatului de lucru al Parlamentului, dar care ocupă aceleași funcții, în aceleași condiții de studii și vechime cu alte persoane din cadrul aceleiași autorități sau instituții publice care au un nivel de remunerare superior. (...) În plus, acceptându-se o astfel de interpretare, contrară scopului și substanței normei, s-ar menține inechitățile ori diferențele salariale în cadrul aceleiași categorii de personal și, în consecință, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenționat să o elimine prin edictarea acestui text, pentru a pune în acord legislația internă cu prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dar și cu cele ale dreptului Uniunii Europene." În concluzie, refuzul recurentului Ministerul Justiției de a recunoaște că dispozițiile reparatorii cuprinse în art. 1 alin. (5 1 ) din O.U.G. nr. 83/2014 se aplică și judecătorilor și procurorilor aflați în situația prevăzută de ipoteza normei legale este nejustificat, în sensul pe care art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 îl conferă acestei sintagme. Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectă, așadar, interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei. În ceea ce privește cererea precizatoare formulată de către reclamantă, în sensul obligării recurentei pârâte Ministerul Justiției la emiterea ordinului de salarizare în temeiul Legii nr. 71/2015, la o valoare de referință sectorială de 405 RON, pe baza căreia se stabilește indemnizația de încadrare maximă aflată în plată în cadrul acestui ordonator I principal de credite, ea nu poate fi analizată în acest cadru procesual, ținând mai degrabă de de faza executării hotărârii și nu de explicitarea ei, în calea de atac. 6.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.