ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7263/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 02 decembrie 2009, reclamanta V.C. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 700.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în urma condamnării politice a defunctului său soț V.P., la pedeapsa de 7 ani temniță grea, pentru infracțiunea de uneltire împotriva ordinii sociale, prevăzută de art. 209 C. pen. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că V.P., soțul său, a fost condamnat, în anul 1950, la 8 ani închisoare prin sentința penala nr. 129 din 15 februarie 1950, pronunțata de Tribunalul Militar București în Dosarul nr. 2315/1949.

Curtea Militară de Casație și Justiție a redus pedeapsa la 7 ani, prin decizia nr. 3140 din 28 octombrie 1950. Începând cu această data, au început chinurile prin închisorile din Pitești, Jilava, Aiud, Poarta Alba, Baia Mare, Valea Nistrului. A mai arătat reclamanta că prejudiciul solicitat reprezintă daunele morale aferente atât perioadei de detenție, cât și consecințelor pe care aceasta le-a avut, atât în plan profesional cât și personal. Prin sentința civilă nr. 800 din 08 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a civilă, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta V.C. și a fost obligat pârâtul la plata, către reclamantă, a sumei de 150.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul reclamantei prin condamnare și s-a respins în rest acțiunea, ca neîntemeiată.

Instanța a reținut, în considerentele hotărârii, că, în ceea ce privește condamnarea soțului reclamantei în temeiul art. 209 C. pen., se constată că sunt incidente dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, aceasta constituind, de drept, condamnare cu caracter politic, reclamanta justificându-și, astfel, calitatea de a apela la aplicarea Legii nr. 221/2009, potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din lege. Tribunalul a constatat astfel, că acțiunea este în parte întemeiată, reclamanta făcând dovada îndeplinirii cerințelor Legii nr. 221/2009, pentru acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic suferită de soțul său.

Prin măsura condamnării, instanța a apreciat că s-a cauzat atât reclamantei, cât și soțului său un prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecințele dăunătoare, neevaluabile în bani, ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniențe de ordin fizic datorate pierderii sănătății, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale - onoare, reputație - precum și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane - relațiile cu apropiații, colegii, imposibilitatea practicării unei profesii corespunzătoare studiilor - în condițiile în care condamnatul avea profesia de avocat.

În privința cuantumului despăgubirilor, s-a apreciat că, în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat bănește. În schimb, poate fi acordată victimei sau moștenitorilor săi o indemnizație cu caracter compensatoriu, dar, ceea ce trebuie evaluat în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare. De asemenea, în raport de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanța a ținut cont și de faptul că soția supraviețuitoare are calitatea de reclamantă, și nu victima prejudiciului în mod direct, dar și de faptul că reclamantei i s-au acordat despăgubiri în temeiul Decretului Lege nr. 118/1990.

Dând eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, tribunalul a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a despăgubirilor în cuantum de 150.000 euro, pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic a autorului reclamantei. Împotriva sentinței a declarat apel Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, care a pretins că greșit instanța nu a făcut aplicarea O.U.G. nr. 62/2010, care a modificat Legea nr. 221/2009, în sensul stabilirii cuantumului maxim al despăgubirii pentru soț la 5.000 euro. Prin decizia nr. 640/A din 21 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția IV-a civilă, a fost admis apelul și a fost schimbată sentința, în sensul că s-a respins acțiunea, ca nefondată.

În soluționarea motivului de apel de ordine publică privind inexistența dreptului la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, ca urmare a incidenței deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea de Apel a constatat următoarele: Textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost modificat prin O.U.G. nr. 62/2010, în sensul plafonării despăgubirilor ce se pot acorda pentru prejudicii morale persoanelor condamnate politic, la 10.000 euro, iar pentru soțul/soția și descendenții de gradul I, la 5000 euro și pentru descendenții la 2500 euro. După pronunțarea sentinței atacate, respectiv la datele de 20 octombrie 2010 și 21 octombrie 2010, dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G.

nr. 62/2010 privind modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 și dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, au fost declarate neconstituționale prin deciziile nr. 1354/2010 și nr. 1358/2010 pronunțate de Curtea Constituțională. Este adevărat că la data intentării acțiunii și judecății în primă instanță, exista un drept recunoscut prin lege, respectiv dreptul la despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite ca urmare a unor condamnări penale cu caracter politic, stabilit prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Dar, în termen de 45 de zile de la publicarea deciziilor Curții Constituționale din 20 și 21 octombrie 2010, efectele juridice ale prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și art. I pct. 1 și 2 din O.U.G.

nr. 62/2010, și-au încetat efectele, întrucât, nici Parlamentul și nici Guvernul, nu au pus de acord dispozițiile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. În acest sens își au aplicare prevederile art. 147 din Constituția României, conform cu care, dispozițiile din legile și ordonanțe în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Ca urmare, instanța de apel se află în situația de a aplica o prevedere legală care nu mai există, (fiind declarată neconstituțională), unei situații juridice, ale cărei efecte nu s-au consumat în perioada în care aceasta s-a aflat în vigoare.

În consecință, având în vedere că raportul juridic de drept material ivit între reclamantă și stat nu și-a produs efectele până la data declarării neconstituționalității prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, întrucât nu s-a pronunțat o hotărâre definitivă în acest sens, curtea nu ar mai putea face aplicarea lor, decât cu prețul supraviețuirii legii vechi, ceea ce este contrar principiului aplicării imediate a legii noi. Ca urmare a constatării neconstituționalității prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prevederile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, în partea referitoare la acordarea de despăgubiri pentru daunele morale, au rămas lipsite de obiect.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta V.C., invocând motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând modificarea hotărârii, în sensul respingerii apelului declarat de pârât și al menținerii sentinței tribunalului. În motivarea recursului, reclamanta-recurentă a arătat, în esență, că acțiunea a fost greșit respinsă în condițiile în care legea aplicabilă este cea de la data formulării cererii de chemare în judecată. Arată că excepția de neconstituționalitate a intervenit ulterior promovării acțiunii de față, motiv pentru care instanța de apel trebuia să aplice principiul neretroactivității legii civile noi, conform căruia o lege civilă se aplică numai situațiilor juridice ce se ivesc după intrarea ei în vigoare.

De asemenea, arată că a fost încălcat principiul egalității în drepturi, creându-se premisele unei discriminări între persoane care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit. Pe parcursul soluționării recursului a intervenit decesul reclamantei V.C., în cauză fiind introduse moștenitoarele acesteia - C.R. și C.V. Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a, secțiilor unite, ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele care urmează: Potrivit art. 147 (4) din legea fundamentală, deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of.

al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Corelativ, art. 11 alin. (3) al Legii nr. 47/1992, republicată, „privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale” dispune că deciziile și hotărârile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Este stabilit astfel, fără echivoc, efectul „ex nunc” al deciziilor instanței de contencios constituțional, aceasta fiind o aplicare - în materia controlului constituționalității legilor - a principiului general al neretroactivității legilor. Altfel spus, deși încă de la pronunțarea deciziei Curții Constituționale, este deja stabilit că legiuitorul a încălcat norma constituțională, efectul constatării neconformității textului incriminat cu legea fundamentală, nu poate retroactiva, acesta producându-se doar pentru viitor, respectiv de la data publicării deciziei în M. Of.

Ca atare, numai până la această dată, prezumția de constituționalitate nu este înlăturată și aplicarea legii nu este afectată, în condițiile în care nu ne aflăm în situația unor acte juridice convenționale, ale căror efecte să fie guvernate de regula tempus regit actum. În acest context, nu se poate susține că textul aflat în vigoare la data inițierii demersului judiciar [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009] își prelungește efectele pe toată perioada derulării procesului, chiar după declararea acestuia ca neconstituțional - prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale - și respectiv publicarea acestei decizii în M. Of. al României, la 15 noiembrie 2010. Or, în speță, decizia din apel a fost pronunțată la 21 iunie 2011, dată la care - urmare declarării neconformității textului cu legea fundamentală și a publicării în M. Of.

a deciziei instanței de contencios constituțional care a constatat această neconformitate - norma juridică pe care s-au întemeiat pretențiile reclamantei, nu mai exista, și în lipsa unor dispoziții legale exprese, nici nu se putea considera că ultraactivează. În consecință, la momentul la care instanța de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate prin cererea introductivă, dreptul pretins nu mai avea niciun fundament în legislația internă și nici nu se putea invoca existența unui „bun” din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care în cauză nu fusese pronunțată o hotărâre definitivă, susceptibilă de a fi pusă în executare.

Problema de drept la care se face trimitere prin prezentul recurs - ultraactivitatea unui text de lege și după publicarea în M. Of. a deciziei Curții Constituționale prin care se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală - a fost de altfel definitiv tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție care [în compunerea prevăzută de art. 330 6 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010] prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 - publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011. Partea I - a statuat că în situația în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta „nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, pe care și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene, nu i le legitimează”.

ÎNALTA CURTE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta V.C. și continuat de moștenitorii acesteia - C.R. și C.V. împotriva deciziei nr. 640/A din 21 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 noiembrie 2012.