ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7263/2012

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București la data de 02 decembrie 2009, reclamanta V.C. a chemat în judecată pârâtul

Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca, prin

hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de

700.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în urma

condamnării politice a defunctului său soț V.P., la pedeapsa de 7 ani temniță grea,

pentru infracțiunea de uneltire împotriva ordinii sociale, prevăzută de art. 209

C. pen.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că V.P., soțul său, a fost condamnat, în anul 1950, la 8 ani

închisoare prin sentința penala nr. 129 din 15 februarie 1950, pronunțata de Tribunalul

Militar București în Dosarul nr. 2315/1949. Curtea Militară de Casație și Justiție

a redus pedeapsa la 7 ani, prin decizia nr. 3140 din 28 octombrie 1950. Începând

cu această data, au început chinurile prin închisorile din Pitești, Jilava, Aiud,

Poarta Alba, Baia Mare, Valea Nistrului.

A mai arătat reclamanta

că prejudiciul solicitat reprezintă daunele morale aferente atât perioadei de detenție,

cât și consecințelor pe care aceasta le-a avut, atât în plan profesional cât și

personal.

Prin sentința civilă

nr. 800 din 08 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a civilă,

s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta V.C. și a fost obligat pârâtul

la plata, către reclamantă, a sumei de 150.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit de autorul reclamantei prin condamnare și s-a respins

în rest acțiunea, ca neîntemeiată.

Instanța a reținut, în

considerentele hotărârii, că, în ceea ce privește condamnarea soțului reclamantei

în temeiul art. 209 C. pen., se constată că sunt incidente dispozițiile art. 1

alin. (2) din Legea nr. 221/2009, aceasta constituind, de drept, condamnare cu caracter

politic, reclamanta justificându-și, astfel, calitatea de a apela la aplicarea Legii

nr. 221/2009, potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din lege.

Tribunalul a constatat

astfel, că acțiunea este în parte întemeiată, reclamanta făcând dovada îndeplinirii

cerințelor Legii nr. 221/2009, pentru acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul

moral suferit prin condamnarea cu caracter politic suferită de soțul său. Prin măsura

condamnării, instanța a apreciat că s-a cauzat atât reclamantei, cât și soțului

său un prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecințele dăunătoare, neevaluabile

în bani, ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial

la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniențe de ordin fizic datorate

pierderii sănătății, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care influențează

relațiile sociale - onoare, reputație - precum și cele care se situează în domeniul

afectiv al vieții umane - relațiile cu apropiații, colegii, imposibilitatea practicării

unei profesii corespunzătoare studiilor - în condițiile în care condamnatul avea

profesia de avocat.

În privința cuantumului

despăgubirilor, s-a apreciat că, în materia daunelor morale, principiul reparării

integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, având în

vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat bănește. În schimb,

poate fi acordată victimei sau moștenitorilor săi o indemnizație cu caracter compensatoriu,

dar, ceea ce trebuie evaluat în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze

prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare.

De asemenea, în raport

de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanța a ținut

cont și de faptul că soția supraviețuitoare are calitatea de reclamantă, și nu victima

prejudiciului în mod direct, dar și de faptul că reclamantei i s-au acordat despăgubiri

în temeiul Decretului Lege nr. 118/1990.

Dând eficiență criteriului

unei satisfacții suficiente și echitabile, tribunalul a admis în parte acțiunea

și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a despăgubirilor în cuantum de 150.000

euro, pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic a autorului

reclamantei.

Împotriva sentinței a

declarat apel Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, care a pretins că

greșit instanța nu a făcut aplicarea O.U.G. nr. 62/2010, care a modificat Legea

nr. 221/2009, în sensul stabilirii cuantumului maxim al despăgubirii pentru soț

la 5.000 euro.

Prin decizia nr. 640/A

din 21 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția IV-a civilă, a fost admis apelul

și a fost schimbată sentința, în sensul că s-a respins acțiunea, ca nefondată.

În soluționarea motivului

de apel de ordine publică privind inexistența dreptului la despăgubiri în temeiul

Legii nr. 221/2009, ca urmare a incidenței deciziei Curții Constituționale nr.

1358 din 21 octombrie 2010, Curtea de Apel a constatat următoarele:

Textul art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost modificat prin O.U.G. nr. 62/2010, în

sensul plafonării despăgubirilor ce se pot acorda pentru prejudicii morale persoanelor

condamnate politic, la 10.000 euro, iar pentru soțul/soția și descendenții de gradul

I, la 5000 euro și pentru descendenții la 2500 euro.

După pronunțarea sentinței

atacate, respectiv la datele de 20 octombrie 2010 și 21 octombrie 2010, dispozițiile

art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 privind modificarea și completarea

Legii nr. 221/2009 și dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009, au fost declarate neconstituționale prin deciziile nr. 1354/2010 și

nr. 1358/2010 pronunțate de Curtea Constituțională.

Este adevărat că la data

intentării acțiunii și judecății în primă instanță, exista un drept recunoscut prin

lege, respectiv dreptul la despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite ca urmare

a unor condamnări penale cu caracter politic, stabilit prin art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Dar, în termen de 45 de

zile de la publicarea deciziilor Curții Constituționale din 20 și 21 octombrie 2010,

efectele juridice ale prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

și art. I pct. 1 și 2 din O.U.G. nr. 62/2010, și-au încetat efectele, întrucât,

nici Parlamentul și nici Guvernul, nu au pus de acord dispozițiile neconstituționale

cu dispozițiile Constituției.

În acest sens își au aplicare

prevederile art. 147 din Constituția României, conform cu care, dispozițiile din

legile și ordonanțe în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul,

după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Ca urmare, instanța de

apel se află în situația de a aplica o prevedere legală care nu mai există, (fiind

declarată neconstituțională), unei situații juridice, ale cărei efecte nu s-au consumat

în perioada în care aceasta s-a aflat în vigoare.

În consecință, având în

vedere că raportul juridic de drept material ivit între reclamantă și stat nu și-a

produs efectele până la data declarării neconstituționalității prevederilor

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, întrucât nu s-a pronunțat o hotărâre

definitivă în acest sens, curtea nu ar mai putea face aplicarea lor, decât cu prețul

supraviețuirii legii vechi, ceea ce este contrar principiului aplicării imediate

a legii noi.

Ca urmare a constatării

neconstituționalității prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

prevederile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, în partea referitoare la acordarea

de despăgubiri pentru daunele morale, au rămas lipsite de obiect.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs reclamanta V.C., invocând motivul de nelegalitate prevăzut de

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând modificarea hotărârii,

în sensul respingerii apelului declarat de pârât și al menținerii sentinței tribunalului.

În motivarea recursului,

reclamanta-recurentă a arătat, în esență, că acțiunea a fost greșit respinsă în

condițiile în care legea aplicabilă este cea de la data formulării cererii de chemare

în judecată.

Arată că excepția de neconstituționalitate

a intervenit ulterior promovării acțiunii de față, motiv pentru care instanța de

apel trebuia să aplice principiul neretroactivității legii civile noi, conform căruia

o lege civilă se aplică numai situațiilor juridice ce se ivesc după intrarea ei

în vigoare.

De asemenea, arată că

a fost încălcat principiul egalității în drepturi, creându-se premisele unei discriminări

între persoane care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de

un tratament juridic diferit.

Pe parcursul soluționării

recursului a intervenit decesul reclamantei V.C., în cauză fiind introduse moștenitoarele

acesteia - C.R. și C.V.

Examinând decizia recurată,

prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva Deciziei nr. 12

din 19 septembrie 2011 a, secțiilor unite, ale Înaltei Curți de Casație și Justiție,

instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele care urmează:

Potrivit art. 147 (4)

din legea fundamentală, deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al

României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor.

Corelativ, art. 11

alin. (3) al Legii nr. 47/1992, republicată, „privind organizarea și funcționarea

Curții Constituționale” dispune că deciziile și hotărârile Curții Constituționale

se publică în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru

viitor.

Este stabilit astfel,

fără echivoc, efectul „ex nunc” al deciziilor instanței de contencios constituțional,

aceasta fiind o aplicare - în materia controlului constituționalității legilor -

a principiului general al neretroactivității legilor.

Altfel spus, deși încă

de la pronunțarea deciziei Curții Constituționale, este deja stabilit că legiuitorul

a încălcat norma constituțională, efectul constatării neconformității textului incriminat

cu legea fundamentală, nu poate retroactiva, acesta producându-se doar pentru viitor,

respectiv de la data publicării deciziei în M. Of.

Ca atare, numai până la

această dată, prezumția de constituționalitate nu este înlăturată și aplicarea legii

nu este afectată, în condițiile în care nu ne aflăm în situația unor acte juridice

convenționale, ale căror efecte să fie guvernate de regula tempus regit actum.

În acest context, nu se

poate susține că textul aflat în vigoare la data inițierii demersului judiciar [art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009] își prelungește efectele pe toată perioada

derulării procesului, chiar după declararea acestuia ca neconstituțional - prin

decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale - și respectiv publicarea

acestei decizii în M. Of. al României, la 15 noiembrie 2010.

Or, în speță, decizia

din apel a fost pronunțată la 21 iunie 2011, dată la care - urmare declarării neconformității

textului cu legea fundamentală și a publicării în M. Of. a deciziei instanței de

contencios constituțional care a constatat această neconformitate - norma juridică

pe care s-au întemeiat pretențiile reclamantei, nu mai exista, și în lipsa unor

dispoziții legale exprese, nici nu se putea considera că ultraactivează.

În consecință, la momentul

la care instanța de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se pronunțe asupra

pretențiilor formulate prin cererea introductivă, dreptul pretins nu mai avea niciun

fundament în legislația internă și nici nu se putea invoca existența unui „bun”

din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, în condițiile în care în cauză nu fusese pronunțată o hotărâre

definitivă, susceptibilă de a fi pusă în executare.

Problema de drept la care

se face trimitere prin prezentul recurs - ultraactivitatea unui text de lege și

după publicarea în M. Of. a deciziei Curții Constituționale prin care se constată

neconformitatea acestuia cu legea fundamentală - a fost de altfel definitiv tranșată

de Înalta Curte de Casație și Justiție care [în compunerea prevăzută de art. 330

6

alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost modificat și completat prin Legea

nr. 202/2010] prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 - publicată în M. Of.

nr. 789 din 7 noiembrie 2011. Partea I - a statuat că în situația în care judecătorul

continuă să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale

cărei efecte au încetat, acesta „nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, pe care și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene, nu i le legitimează”.

ÎNALTA CURTE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta

V.C. și continuat de moștenitorii acesteia - C.R. și C.V. împotriva deciziei

nr. 640/A din 21 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 noiembrie

2012.