ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1521/2019

HOTĂRÂRE

26.09.2019

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1521/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Asupra conflictului negativ de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 22 iunie 2018 pe rolul Tribunalului București, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, au solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, să dispună anularea Deciziei de compensare nr. 19920 din 27 aprilie 2018 și să oblige pârâta să emită o nouă decizie prin care să restituie în natură terenul situat în mun. Slatina.

În subsidiar, au solicitat să se dispună anularea Deciziei de compensare nr. 19920 din 27 aprilie 2018 și să fie obligată pârâta la emiterea unei noi decizii de compensare, urmând ca instanța să stabilească valoarea măsurilor compensatorii și numărul de puncte cuvenit, conform raportului de expertiză ce se va efectua, având în vedere valoarea terenului intravilan situat în mun. Slatina.

La termenul de judecată din 14 februarie 2019, Tribunalul București a disjuns capătul de cerere având ca obiect contestație împotriva Deciziei de compensare nr. 19920 din 27 aprilie 2018, emisă de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și a apreciat necesară judecarea separată a acestuia față de capătul de cerere având ca obiect restituirea în natură a terenului situat în mun. Slatina.

Prin Sentința civilă nr. 270 pronunțată la 14 februarie 2019, Tribunalul București a admis excepția de necompetență teritorială a capătului de cerere vizând restituirea în natură, excepție invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Olt.

În motivarea soluției pronunțate se reține că, în privința solicitării reclamanților de restituire în natură a terenului, sunt incidente dispozițiile art. 12 din Legea nr. 165/2013 care reglementează o procedură în fața comisiilor speciale de fond funciar județene, în speță, Comisia de fond funciar Slatina, jud. Olt.

Prin urmare, problema restituirii în natură este de competența comisiilor locale/județene de fond funciar, fapt ce atrage competența teritorială exclusivă în favoarea instanței în a cărei rază teritorială se află situat terenul a cărui restituire se solicită.

Se mai reține că pretenția reclamanților îmbracă forma unei veritabile contestații împotriva hotărârii de validare și înscriere a reclamanților în anexa privind dreptul la măsuri în echivalent, iar, potrivit dispozițiilor Legii nr. 165/2013, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor nu are ca atribuție să hotărască restituirea în natură, ci doar să valideze sau să invalideze deciziile privind acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte.

Având în vedere că Tribunalul București are o competență limitată la analiza contestației privind numărul de puncte acordat reclamanților, ca urmare a validării propunerii acestora pentru despăgubiri, și nu în ceea ce privește restituirea în natură a terenului situat în mun. Slatina, a fost declinată competența de soluționare a petitului 1 având ca obiect restituire în natură, în favoarea Tribunalului Olt.

Învestit prin declinare, Tribunalul Olt a pronunțat Sentința civilă nr. 263 din 4 iunie 2019, prin care a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului de competență.

În motivarea hotărârii pronunțate, instanța a reținut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat, în principal, anularea deciziei de compensare nr. 19920 din 27 aprilie 2018 și, ca urmare a acestei anulări, obligarea pârâtei la emiterea unei decizii prin care să i se restituie în natură imobilul teren, în suprafață de 0,20 ha, situat în mun. Slatina, str. x I. Cererea de restituire în natură formulată de reclamanți reprezintă o cerere accesorie cererii principale care este reprezentată de anularea Deciziei de compensare nr. 19920 din 27 aprilie 2018 întrucât soluționarea solicitării de restituire în natură a imobilului depinde de anularea deciziei de compensare contestate.

Se mai reține că art. 123 C. proc. civ. reglementează un caz de prorogare legală a competenței, în sensul că instanța competentă a soluționa o cerere principală devine competentă a soluționa și cererile accesorii, adiționale și incidentale formulate în aceeași cauză, iar Tribunalul București este instanța competentă să soluționeze cererea principală de anulare a deciziei de compensare, devenind, în temeiul textului legal precitat, instanța competentă să soluționeze și cererea accesorie de restituire în natură a imobilului.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în temeiul art. 133 pct. 2, raportat la art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

În subsidiar, au solicitat să se dispună anularea Deciziei de compensare nr. 19920 din 27 aprilie 2018 și să fie obligată pârâta la emiterea unei noi decizii de compensare, urmând ca instanța să stabilească valoarea măsurilor compensatorii și numărul de puncte cuvenite, conform raportului de expertiză ce se va efectua, având în vedere valoarea terenului intravilan situat în mun. Slatina.

Conflictul negativ de competență ivit în cauză între cele două instanțe a fost generat de modul de stabilire a obiectului litigiului, în întregul său.

Astfel, Tribunalul București a reținut că litigiul are ca obiect atât restituirea în natură a terenului situat în mun. Slatina, str. x I, iar competența de soluționare a cererii revine comisiilor speciale locale, competența de a cenzura soluțiile acestor comisii revenind Tribunalului Olt, cât și contestație împotriva Deciziei de compensare nr. 19920 din 27 aprilie 2018, emisă de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.

Tribunalul Olt a apreciat că solicitarea de restituire în natură a imobilului este o cerere accesorie celei de anulare a Deciziei de compensare nr. 19920 din 27 aprilie 2018, emisă de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.

Cu privire la obiectul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că, prin demersul lor judiciar, reclamanții tind să obțină anularea Deciziei de compensare nr. 19920 din 27 aprilie 2018, ceea ce reprezintă o contestație întemeiată pe dispozițiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, temei de drept invocat, de altfel, și de către reclamanți în acțiune.

Faptul că s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată restituirea în natură a imobilului situat în mun. Slatina, str. x I, nu schimbă obiectul cererii de chemare în judecată, acesta fiind un capăt de cerere accesoriu, prin raportare la dispozițiile art. 30 alin. (4) C. proc. civ.

Înalta Curte constată că Tribunalul București, prin Sentința civilă nr. 270 pronunțată la 14 februarie 2019, a disjuns capătul de cerere având ca obiect contestație împotriva Deciziei de compensare nr. 19920 din 27 aprilie 2018, emisă de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, iar competența de soluționare a capătului de cerere privind restituirea în natură a imobilului situat în mun. Slatina, str. x I, a fost declinată către Tribunalul Olt în a cărui rază teritorială se află sediul unității deținătoare.

Potrivit art. 123 alin. (1) C. proc. civ., cererile accesorii, adiționale, precum și cele incidentale, se judecă de instanța competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competența materială sau teritorială a altei instanțe judecătorești, cu excepția cererilor prevăzute la art. 120 din același act normativ (cererile în materia insolvenței sau concordatului preventiv, care sunt de competența exclusivă a tribunalului în a cărui circumscripție își are sediul debitorul).

Prin urmare, norma de la art. 123 alin. (1) C. proc. civ. reglementează un caz de prorogare legală a competenței, în sensul că instanța competentă să soluționeze o cerere principală devine competentă a soluționa și cererile accesorii formulate în aceeași cauză, chiar dacă, în mod obișnuit, acestea nu ar fi intrat în competența sa materială sau teritorială.

Aceste prevederi legale speciale, ce reglementează o prorogare de competență în ceea ce privește judecata cererilor accesorii, adiționale și incidentale în favoarea instanței învestite cu soluționarea cererii principale, sunt norme speciale de competență, imperative, astfel încât se aplică prioritar, constituind o derogare de la normele generale de competență materială sau teritorială exclusivă, de asemenea, norme imperative.

Din modul de formulare a pretențiilor deduse judecății și în raport de dispozițiile art. 30 alin. (4) C. proc. civ., se reține caracterul accesoriu al capătului de cerere privind restituirea în natură a imobilului situat în mun. Slatina.

Prorogarea legală de competență produce efecte pe tot parcursul procesului, indiferent de măsura disjungerii unui capăt de cerere.

Din această perspectivă, verificarea competenței instanței sesizate, în aplicarea dispozițiilor art. 131 C. proc. civ., poate viza doar cererea principală, nu și cererile accesorii sau incidentale, în privința cărora, ca regulă generală, sunt aplicabile dispozițiile art. 123 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, în raport de prevederile art. 123 alin. (1) C. proc. civ., în cauză, judecarea capătului de cerere privind restituirea în natură este de competența instanței competente să soluționeze cererea principală întrucât operează prorogarea legală de competență, indiferent de competența care ar fi fost atrasă în situația în care acesta ar fi fost formulat pe cale principală.

Potrivit dispozițiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 22 iunie 2018, deciziile emise cu respectarea prevederile art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării.

Din interpretarea dispozițiilor legale anterior redate rezultă că rațiunea avută în vedere de legiuitor a fost aceea de a stabili, în privința litigiilor izvorâte din aplicarea Legii nr. 165/2013, competența absolută în favoarea secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității.

Noțiunea de "entitate" învestită de lege este explicitată la art. 3 alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 165/2013, în sensul că au această semnificație următoarele structuri cu atribuții în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv și de stabilire a măsurilor reparatorii: a) unitatea deținătoare, în înțelesul Hotărârii Guvernului nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, al O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/1999, republicată; b) entitatea învestită cu soluționarea notificării, în înțelesul Hotărârii Guvernului nr. 250/2007, cu modificările și completările ulterioare; c) comisia locală de fond funciar, comisiile comunale, orășenești și municipale constituite în temeiul Legii nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare; d) comisia județeană de fond funciar sau, după caz, Comisia de Fond Funciar a Municipiului București, constituite în temeiul Legii nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare; e) Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase și comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România; f) Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică; g) Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, înființată potrivit legii.

Față de obiectul cauzei, prin care se solicită anularea Deciziei de compensare nr. 19920 din 27 aprilie 2018, în raport de textele de lege invocate, de data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 22 iunie 2018 și de sediul Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.