ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1798/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 11 februarie 2016, reclamanta Societatea A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Ministrul Transportului și Ministerul Transporturilor, a solicitat anularea prevederilor art. 15 lit. n) din Normele privind autorizarea și controlul centrelor de pregătire și perfecționare profesională a personalului de specialitate din domeniul transporturilor rutiere aprobate prin Ordinul Ministrului Transporturilor nr. 1212/2015, precum și obligarea pârâților, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 45 din 28 aprilie 2016, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Societatea A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Ministrul Transportului și Ministerul Transporturilor, a anulat prevederile art. 15 lit. n) din Ordinul Ministrului Transporturilor nr. 1212/2015 și a obligat pârâții la plata către reclamantă a sumei de 5.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată parțiale.

Împotriva Sentinței civile nr. 45 din 28 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Transporturilor, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, precum și a cererii privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiate, iar în subsidiar, în ipoteza respingerii recursului, a solicitat reducerea cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, pârâtul a susținut că ordinul atacat respectă prevederile legale în vigoare în momentul emiterii, respectiv art. 6 alin. (3) lit. g) din O.G. nr. 27/2011 privind transporturile rutiere, art. 12 lit. g) și art. 13 alin. (2) din O.G. nr. 19/1997 privind transporturile, precum și art. 5 alin. (4) din H.G. nr. 21/2015 privind organizarea și funcționarea Ministerului Transporturilor. Cu toate acestea, instanța de fond a avut în vedere prevederile altor acte normative decât cele în temeiul cărora a fost emis ordinul atacat.

Ordinul Ministrului Transporturilor nr. 1212/2015 a fost supus dezbaterii în Comisia de Dialog Social, prevederea contestată fiind discutată cu partenerii sociali, conform art. 7 alin. (5) din H.G. nr. 561/2009. Această prevedere a fost introdusă în textul ordinului la propunerea mai multor organizații asociative ale centrelor de pregătire profesională.

Recurentul-pârât apreciază a fi greșită susținerea instanței de fond, conform căreia doar persoana care exercită o funcție publică sau asimilată acesteia este afectată de existența unui conflict de interese, întrucât, în cazul unui astfel de conflict, responsabilitatea aparține și centrului de pregătire profesională, nu doar persoanelor vizate, centrul putând fi încadrat formal în definiția dată de art. 175 alin. (2) din C. pen. persoanelor asimilate noțiunii de funcționar public.

O altă critică formulată de pârât privește cuantumul cheltuielilor de judecată acordate reclamantei prin hotărârea de fond, pârâtul apreciind că onorariul avocațial, chiar și în cuantum redus, nu are caracter rezonabil, raportat la munca efectiv depusă de avocat.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 09.08.2016, intimata-reclamantă Societatea A. S.R.L. a invocat excepția lipsei calității procesuale active a recurentului-pârât Ministerul Transporturilor, susținând că acest pârât nu are calitatea de emitent al actului administrativ dedus judecății, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de fond

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Transporturilor este nefondat, pentru următoarele considerente:

Critica privitoare la pronunțarea hotărârii de fond în temeiul altor acte normative decât cele în baza cărora a fost emis ordinul contestat, este neîntemeiată.

Din cuprinsul sentinței recurate rezultă că instanța de fond a avut în vedere, în considerentele hotărârii, dispozițiile O.G. nr. 19/1997 privind transportul rutier, în baza cărora a fost emis Ordinul Ministrului Transporturilor nr. 1212/2015, atacat în cauză, precum și prevederile normelor aprobate prin acest ordin, dar și dispozițiile Legii nr. 31/1990, toate aceste acte normative fiind analizate din punct de vedere al procedurii emiterii ordinului și a incidenței acestui act administrativ asupra activității desfășurate de reclamantă.

În ceea ce privește prevederile Legii nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, nu se poate susține că instanța de fond a avut în vedere un act normativ inaplicabil raporturilor juridice din speța de față, atât timp cât prevederile art. 15 lit. n) din Ordinul Ministrului Transporturilor nr. 1212/2015, contestate de reclamantă, reglementează obligația centrelor de pregătire și perfecționare profesională a transportatorilor rutieri de a verifica dacă activitatea le este afectată de existența unui conflict de interese vizând persoane angajate în cadrul Ministerului Transporturilor, Autorității Rutiere Române, Inspectoratului de Stat pentru Control în Transportul Rutier și Registrului Auto Român, iar Legea nr. 161/2003 este actul normativ care definește conflictul de interese și reglementează principiile care stau la baza acestuia.

Potrivit art. 22 alin. (1) din C. proc. civ., judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, iar în cauza de față, pentru a da o corectă dezlegare aspectelor de nelegalitate invocate de reclamantă cu privire la dispozițiile atacate, judecătorul fondului nu trebuia să aibă în vedere, astfel cum susține recurentul-pârât, doar actele normative în baza cărora a fost emis ordinul, ci și alte acte normative, aflate în conexiune cu prevederea contestată și a căror încălcare a fost sesizată de reclamantă. Validitatea actului administrativ nu se examinează doar în raport de actul normativ în temeiul căruia a fost emis (O.G. nr. 27/2011), ci și în raport de alte acte normative, cu forță legislativă superioară, în domeniul de reglementare al cărora se înscrie prevederea contestată (Legea nr. 161/2003).

În ceea ce privește susținerea recurentului-pârât în sensul că dispozițiile art. 15 lit. n) din Ordinul Ministrului Transporturilor nr. 1212/2015 au fost supuse dezbaterii în Comisia de Dialog Social, fiind introduse la solicitarea unor organizații asociative ale centrelor de pregătire profesională, Înalta Curte o consideră neîntemeiată. Examinarea caracterului legal ori nelegal al prevederilor contestate nu depinde de poziția exprimată, în procedura de adoptare a ordinului atacat, de comisiile de specialitate ori de organizațiile profesionale, aceasta putând reprezenta, cel mult, un criteriu în verificarea legalității procedurii de emitere a actului, iar nu un indiciu al legalității pe fond a prevederii contestate.

Înalta Curte va respinge, ca nefondată, și critica pârâtului Ministerul Transporturilor, privitoare la încadrarea centrelor de pregătire și perfecționare profesională în categoria persoanelor afectate de existența conflictului de interese, asimilate noțiunii de funcționar public, conform art. 175 alin. (2) din C. pen.

Instanța de fond a reținut în mod corect că prevederile art. 15 lit. n) din Ordinul Ministrului Transporturilor nr. 1212/2015 impun centrelor de pregătire și perfecționare obligația de a se asigura " (...) că activitatea centrului de pregătire și perfecționare nu este afectată de existența unui conflict de interese (...)", prin "afectarea" activității centrului de pregătire și perfecționare înțelegându-se că situația de conflict de interese privește centrul însuși, iar nu persoanele fizice care exercită o funcție publică sau asimilată acesteia.

Noțiunea de funcționar public, astfel cum este definită în legislația specifică (art. 2 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarului public) privește persoana numită, în condițiile legii, într-o funcție publică, din textul legii rezultând că funcția nu poate fi ocupată și exercitată decât de o persoană fizică, atributele funcției publice fiind, evident, incompatibile cu atributele persoanei juridice. În egală măsură și funcția asimilată funcției publice, din perspectiva legislației penale, se raportează tot la o persoană fizică, astfel încât centrul de pregătire profesională nu poate fi încadrat nici în categoria funcționarilor publici, nici în aceea a persoanelor asimilate noțiunii de funcționar public, conform art. 175 alin. (2) C. pen.

Prin urmare, conflictul de interese nu poate viza centrul de pregătire și perfecționare profesională, care, așa cum s-a arătat anterior, nu îndeplinește premisa de a deține calitatea de funcționar public, ci doar persoanele aflate în raporturi contractuale cu centrul de pregătire și perfecționare, care au și calitatea de funcționari publici, angajați în cadrul unor autorități de stat cu atribuții în domeniul transporturilor.

Din această perspectivă, instanța de fond a reținut în mod corect că prevederile art. 15 lit. n) din Ordinul Ministrului Transporturilor nr. 1212/2015 încalcă legislația privitoare la constatarea conflictelor de interese, întrucât, pe de-o parte, stabilește în sarcina centrelor de pregătire și perfecționare profesională obligația efectuării unor verificări care revin în competența absolută a Agenției Naționale de Integritate, iar pe de altă parte, redactarea deficitară a normei conduce la concluzia existenței unui conflict de interese constatat cu privire la aceste centre, iar nu cu privire la persoanele care își desfășoară activitatea în cadrul centrelor.

Chiar în situația în care s-ar aprecia că norma contestată se adresează persoanelor a căror activitate are legătură cu centrele de pregătire și perfecționare profesională și care dețin și calitatea de persoane angajate în cadrul autorităților publice expres indicate în textul normei, Înalta Curte constată că aceste conflicte de interese nu fac obiectul reglementării O.G. nr. 19/1997 privind transportul rutier și nici a O.G. nr. 27/2011 privind transporturile rutiere, acte în baza cărora a fost emis Ordinul Ministrului Transporturilor nr. 1212/2015, atacat în cauză.

Potrivit art. 115 din Legea nr. 161/2003, prin legi speciale pot fi stabilite și alte cazuri de incompatibilități și interdicții, însă, cum prin O.G. nr. 19/1997 și O.G. nr. 27/2011 nu s-au stabilit astfel de interdicții, Înalta Curte constată că în mod nelegal art. 15 lit. n) din Ordinul nr. 1212/2015 a prevăzut o serie de situații de conflicte de interese care nu se regăsesc în legislația primară. Prin urmare, în cauză au fost nesocotite prevederile art. 77 și 78 din Legea nr. 24/2000, potrivit cărora ordinele cu caracter normativ se emit numai pe baza și în executarea legilor, a hotărârilor și ordonanțelor Guvernului și trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza și în executarea cărora au fost emise, neputând conține soluții care să contravină prevederilor acestora.

În ceea ce privește critica cheltuielilor de judecată acordate de instanța de fond, Înalta Curte o va respinge, ca nefondată, reținând că diminuarea onorariului avocațial de la 7.440 RON la 5.000 RON respectă cerința proporționalității dintre cheltuielile avansate de partea reclamantă, pe de-o parte și complexitatea cauzei și activitatea prestată de avocat, pe de altă parte, cuantumul final al cheltuielilor fiind unul rezonabil, în acord cu obiectul și circumstanțele cauzei.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Transporturilor, ca nefondat.

În conformitate cu prevederile art. 453 din C. proc. civ., republicat, va fi obligat recurentul-pârât la plata către intimata-reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 3000 RON, constând în onorariul avocațial diminuat de la suma de 7800 RON, în raport de complexitatea redusă a cauzei, potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Transporturilor împotriva Sentinței civile nr. 45 din 28 aprilie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât Ministerul Transporturilor la plata către intimata-reclamantă Societatea A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în sumă de 3000 RON, reprezentând onorariu avocațial redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 aprilie 2019.

GGC - NN