ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1456/2020

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 4 februarie 2019 pe rolul Tribunalului Mureș, secția civilă sub nr. x/2019, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX. și YY. au solicitat în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Alba Iulia, Tribunalul Sibiu, Tribunalul Alba, Tribunalul Cluj, Tribunalul Bihor, Tribunalul Sălaj, Tribunalul Timiș, Tribunalul Hunedoara, Curtea de Apel Oradea, Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, ca prin hotărâre judecătorească:

- să fie obligați pârâții la reîncadrarea reclamanților, la recalcularea indemnizației brute lunare și a sporurilor prin includerea procentelor prevăzute de O.G. nr. 13/2008, precum și a procentului de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015, astfel: începând cu data de 09 aprilie 2015 și până la 30 noiembrie 2015, prin raportare la valoarea de referință sectorială de 440,154 RON, iar începând cu data de 1 decembrie 2015 și până la zi, dar și pentru viitor, până la încetarea condițiilor de acordare, prin raportare la valoarea de referință sectorială de 484,169 RON;

- să fie obligați pârâții la repararea prejudiciului creat prin neacordarea drepturilor de care ar fi trebuit să beneficieze, respectiv obligarea pârâților la plata pentru fiecare lună, până la recunoașterea efectivă a dreptului, a diferenței dintre venitul la care sunt îndreptățiți și venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare;

1.2. Prin Sentința civilă nr. 828/11.06.2019, Tribunalul Mureș, secția civilă a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cererii formulate de către reclamanții ZZ. A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Alba Iulia, Tribunalul Sibiu, Tribunalul Alba, Tribunalul Cluj, Tribunalul Bihor, Tribunalul Sălaj, Tribunalul Timiș, Tribunalul Hunedoara, Curtea de Apel Oradea, Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Public - Parchet Înalta Curte de Casație și Justiție - DNA, Direcția Națională Anticorupție în favoarea Curții de Apel București.

A reținut instanța că, prezenta pricină poartă între reclamanți, magistrați și ordonatorii de credite care au atribuții în stabilirea și plata drepturilor lor salariale. Reclamanții au solicitat recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente luând în considerare valoarea de referință sectorială de 440,154 începând cu data de 09.04.2015, respectiv a valorii de referință sectorială de 484,169 RON începând cu data de 1 decembrie 2015.

Prin urmare, vorbim despre modalitatea de încadrare a reclamanților, care se face prin ordin de către ministrul justiției, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție sau procurorul șef, după caz.

Într-adevăr, potrivit art. 7 din Capitolul VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017, "(1) Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecției Judiciare, Institutului Național al Magistraturii și Școlii Naționale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituții din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice. (2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal, a Curții de Apel București."

Ca atare, salarizarea personalului din justiție se face pe baza unor ordine/decizii de salarizare pe care trebuie să le emită în prealabil unul dintre ordonatorii de credite (în cazul din speță fiind vorba despre ministrul justiției președintele Î. C. civ..J sau procurorul șef, după caz). Totodată, în cazul în care angajatul este nemulțumit de modalitate de calcul a salariului care rezultă din ordin, are posibilitatea să conteste actul administrativ, în conformitate cu dispozițiile alin. (2) din textul de lege citat. În speță, reclamanții invocă faptul că încadrarea lor nu este corectă, solicitând încadrarea prin raportare la un alt coeficient, criticând practic ordonatorul de credite pentru refuzul de a emite un ordin de salarizare, în conformitate cu textele legale incidente. Apreciem că din rațiuni de simetrie juridică, acțiunea prin care se reclamă refuzul ordonatorului de credite de a emite un nou ordin de salarizare ar trebui să aibă același regim juridic ca și acțiunea prin care se contestă ordinul de salarizare emis și care este considerat ilegal. Prin urmare, sunt aplicabile și în această pricină dispozițiile art. 7 din Capitolul VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017, întrucât aceste prevederi sunt speciale în ceea ce privește modalitatea de stabilire a salariilor pentru personalul din justiție.

În acest context, reținând că reclamanții sunt magistrați, făcând aplicarea art. 7 alin. (2) din Capitolul VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017, a concluzionat că în speță competența materială de soluționare a pricinii aparține Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Prin urmare, din punctul de vedere al competenței materiale, a apreciat că prezenta pricină aparține Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Per a contrario dacă s-ar considera că se pune în discuție doar plata drepturilor salariale, ar însemna ca încadrarea reclamanților să rămână cea veche, ceea ce ar avea drept rezultat necorelarea raportului de muncă real cu cel scriptic.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București la data de 15.07.2019 sub numărul 4067/2/2019.

Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința civilă nr. 621 din 16 octombrie 2019, a admis excepția necompetenței materiale a instanței, ridicată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului Mureș.

A reținut instanța, că față de obiectul dedus judecății, nu sunt aplicabile în cauză dispozițiile speciale ale art. 7, Cap. VIII din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017.

Conform acestui text legal: "(1) Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecției Judiciare, Institutului Național al Magistraturii și Școlii Naționale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituții din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice. (2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal, a Curții de Apel București."

Curtea a constatat că legiuitorul a prevăzut competența materială și teritorială exclusivă a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, doar în cazul litigiilor având ca obiect plângerile formulate de personalul vizat împotriva hotărârilor prin care se soluționează contestația împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale.

Or, în cauză, reclamanții nu au formulat o astfel de plângere și nici nu au parcurs procedura contestației împotriva actului administrativ al ordonatorului de credite, ci au solicitat obligarea pârâților la plata unor despăgubiri, reprezentând diferența dintre drepturile salariale primite și cele cuvenite, prin raportare la indemnizația brută lunară și a sporurilor prin includerea procentelor prevăzute de O.G. nr. 13/2008, precum și a procentului de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015, astfel: începând cu data de 09 aprilie 2015 și până la 30 noiembrie 2015, prin raportare la valoarea de referință sectorială de 440,154 RON, iar începând cu data de 1 decembrie 2015 și până la zi, dar și pentru viitor, până la încetarea condițiilor de acordare, prin raportare la valoarea de referință sectorială de 484,169 RON. De altfel, prin răspunsul la întâmpinare, reclamanții au solicitat respingerea excepției necompetenței materiale, susținând că nu sunt aplicabile prevederile art. 7, Capitolul VIII din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017.

Prin raportare la petitul acțiunii, Curtea constată, așadar, că nu sunt incidente dispozițiile art. 7, Capitolul VIII din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017 și subliniază că aceste prevederi nu pot fi extinse prin analogie la orice litigii având ca obiect drepturile salariale ale magistraților, întrucât, fiind norme speciale, se aplică strict în ipoteza reglementată de către legiuitor.

Tot prin raportare la obiectul dedus judecății, nu există alte dispoziții speciale prin care să fie instituită competența materială a instanțelor de contencios administrativ.

Astfel, ori de câte ori legiuitorul a dorit ca litigiile privind anumite categorii profesionale să nu intre sub jurisdicția muncii, ci să fie soluționate de către instanțele de contencios administrativ, a prevăzut-o expres, prin instituirea unor norme speciale de atribuire a competenței. Spre exemplu, potrivit art. 109 din Legea nr. 188/1999, "cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența secției de contencios administrativ și fiscal, a tribunalului, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe".

Or, în ceea ce privește litigiile privind drepturile salariale ale magistraților, în afara situației circumstanțiate prevăzute la art. 7, Capitolul VIII din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017, legiuitorul nu a instituit alte norme speciale, prin care să atribuie competența de soluționare instanțelor de contencios administrativ, astfel că acestea urmează a intra sub jurisdicția muncii.

Aceasta întrucât, potrivit art. 278 alin. (2) din C. muncii, "prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun și acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective", iar conform art. 1 alin. (2), "prezentul cod se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conțin dispoziții specifice derogatorii."

În al treilea rând, Curtea a constatat că nu sunt aplicabile în cauză nici dispozițiile de drept comun ale art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. f) din acest act normativ, contenciosul administrativ este definit drept "activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim"

De asemenea, conform art. 8 alin. (1) din același act normativ, "persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim."

Prin raportare la aceste dispoziții legale, Curtea reține că obiectul acțiunii judiciare în contencios administrativ este reprezentat fie de actul administrativ tipic, fie de actul administrativ asimilat, acesta din urmă în una dintre cele două ipoteze prevăzute de legiuitor: refuzul nejustificat de soluționare a cererii, respectiv tardivitatea (nesoluționarea în termen a cererii).

Or, în cauza de față, reclamanții nu contestă un act administrativ tipic (ordinul ministrului justiției de stabilire a drepturilor salariale) și nici nu deduc judecății un act administrativ asimilat, în condițiile în care din actele dosarului nu rezultă că aceștia au adresat ordonatorilor de credite pârâți o cerere de acordare a majorării solicitate iar aceștia au respins-o sau nu au soluționat-o.

În aceste condiții, litigiul de față nu are natura unuia de contencios administrativ.

Acestea fiind stabilite, Curtea a constatat că instanța competentă material a soluționa litigiul de față este instanța specializată în dreptul muncii, raportul juridic dedus judecății intrând în categoria conflictelor de muncă, iar nu a contenciosului administrativ.

Astfel, Curtea reține că raportul juridic pe care se grefează petitul acțiunii (plata unor despăgubiri derivând din drepturi salariale) este un raport juridic de muncă sui generis.

Această calificare a fost făcută de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, prin Decizia în interesul legii nr. 46/15 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 495/16.07.2009, prin care s-au reținut următoarele: "Prestarea muncii se realizează în cadrul unor raporturi sociale care, odată reglementate prin norme de drept, devin, de regulă, raporturi juridice de muncă. În această categorie intră raporturile de muncă ale funcționarilor publici civili sau militari, soldaților și gradaților voluntari, persoanelor care dețin demnități publice, magistraților și magistraților-asistenți, personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor de pe lângă acestea, membrilor cooperatori și raporturile juridice de muncă născute în baza încheierii contractului individual de muncă. Magistrații constituie o categorie specială de personal care își desfășoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis. Este un raport juridic care are la bază un acord de voință, un contract nenumit, de drept public, încheiat cu însuși statul, reprezentat de Președintele României și de Consiliul Superior al Magistraturii. Ulterior numirii, părți în raporturile de muncă ale magistraților sunt, în puterea legii, ca exponenți ai puterii judecătorești a statului, Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe și parchete de pe lângă acestea. Atribuțiile persoanelor juridice respective sunt exclusiv de natură funcțională, operatorie. Anumite atribuții clasice ale angajatorului, chiar esențiale, sunt exercitate de către Președintele României și Consiliul Superior al Magistraturii, deci de alte autorități decât persoanele juridice, parte în raporturile de muncă ale magistraților."

Pe cale de consecință, devin aplicabile prevederile C. muncii, și anume:

Art. 1: "(1) Prezentul cod reglementează domeniul raporturilor de muncă, modul în care se efectuează controlul aplicării reglementărilor din domeniul raporturilor de muncă, precum și jurisdicția muncii. (2) Prezentul cod se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conțin dispoziții specifice derogatorii."

Art. 231: "Prin conflicte de muncă se înțelege conflictele dintre salariați și angajatori privind interesele cu caracter economic, profesional sau social ori drepturile rezultate din desfășurarea raporturilor de muncă."

Art. 278 alin. (2): "Prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun și acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective."

Art. 266: "Jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod."

Art. 269: "Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii."

Acest ultim articol se coroborează cu art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011, potrivit căruia "conflictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal"

Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 alin. (2), art. 134, art. 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente cauzei.

Reclamanții judecători la instanțe din raza Curții de Apel Alba Iulia, au solicitat, în temeiul Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016, să fie obligați pârâții la reîncadrarea reclamanților, la recalcularea indemnizației brute lunare și a sporurilor prin includerea procentelor prevăzute de O.G. nr. 13/2008, precum și a procentului de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015, astfel: începând cu data de 09 aprilie 2015 și până la 30 noiembrie 2015, prin raportare la valoarea de referință sectorială de 440,154 RON, iar începând cu data de 1 decembrie 2015 și până la zi, dar și pentru viitor, până la încetarea condițiilor de acordare, prin raportare la valoarea de referință sectorială de 484,169 RON; la repararea prejudiciului creat prin neacordarea drepturilor de care ar fi trebuit să beneficieze, respectiv obligarea pârâților la plata pentru fiecare lună, până la recunoașterea efectivă a dreptului, a diferenței dintre venitul la care sunt îndreptățiți și venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare. S-a arătat în cuprinsul acțiunii faptul că reclamanții se află într-o situație de discriminare întrucât, colegi judecători care s-au aflat în sistem anterior noilor legi de salarizare, au obținut prin hotărâri judecătorești un atare coeficient (sens în care s-a făcut referire la sentințele vizate), nefiind permisă situația de deosebire față de reclamanți. De asemeni, potrivit precizărilor reclamanților din cuprinsul răspunsului la întâmpinare, reclamanții au arătat că nu solicită reîncadrarea și nu se contestă ordine de salarizare emise de Ministerul Justiției pe numele acestora, considerând că este vorba de un conflict de muncă în sensul art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003.

Or, o astfel de acțiune cu obiect principal acordarea de drepturi salariale, este o acțiune ce izvorăște din raportul de activitate al reclamanților, judecători, un litigiu de dreptul muncii așadar, tot astfel ca și alte litigii de dreptul muncii generate de pretențiile salariale ale judecătorilor (și în care nu se pune problema de anulare a actelor de salarizare deja emise, care reprezintă o situație special și separată, cum se va arăta ulterior), și care este de competența tribunalului, în componența sa destinată soluționării litigiilor de muncă. De altfel, în această manieră, corectă în aprecierea prezentei instanțe, au acționat reclamanții, învestind cu acțiunea lor Tribunalul Mureș (ținând cont și de prevederile art. 127 C. proc. civ.).

Conform art. 7, Capitolul VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017: "(1) Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecției Judiciare, Institutului Național al Magistraturii și Școlii Naționale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituții din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice. (2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal, a Curții de Apel București."

Înalta Curte constată că legiuitorul a prevăzut competența materială și teritorială exclusivă a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, doar în cazul litigiilor având ca obiect plângerile formulate de personalul vizat împotriva hotărârilor prin care se soluționează contestația împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale.

Or, în cauză, reclamanții nu au formulat o astfel de plângere, nu au parcurs procedura contestației împotriva actelor administrative ale ordonatorului de credite, ci au solicitat obligarea pârâtului la plata diferenței dintre drepturile salariale primite și cele pretins cuvenite.

Așadar, reține că dispozițiile speciale ale art. 7, Capitolul VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017 nu sunt incidente în cauză, ele neputând fi extinse prin analogie la orice litigii având ca obiect drepturile salariale ale magistraților.

De asemenea, litigiul de față nu are natura unuia de contencios administrativ, câtă vreme reclamanții nu contestă un act administrativ tipic (ordinul ministrului justiției de stabilire a drepturilor salariale) și nici nu deduc judecății un act administrativ asimilat, în condițiile în care din actele dosarului nu rezultă că s-au adresat ordonatorilor de credite pârâți, iar aceștia au respins sau nu au soluționat eventualele cereri. De altfel, potrivit precizărilor reclamanților din cuprinsul răspunsului la întâmpinare, reclamanții au arătat că nu solicită reîncadrarea și nu se contestă ordine de salarizare emise de Ministerul Justiției pe numele acestora, considerând că este vorba de un conflict de muncă în sensul art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003.

Tot prin raportare la obiectul dedus judecății, Înalta Curte constată că nu există alte dispoziții speciale prin care să fie instituită competența materială a instanțelor de contencios administrativ.

Astfel, ori de câte ori legiuitorul a dorit ca litigiile privind anumite categorii profesionale să nu intre sub jurisdicția muncii, ci să fie soluționate de către instanțele de contencios administrativ, a prevăzut-o expres, prin instituirea unor norme speciale de atribuire a competenței. Spre exemplu, potrivit art. 109 din Legea nr. 188/1999, "cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența secției de contencios". Temeiul legal al soluției adoptate asupra conflictului de competență administrativ și fiscal a tribunalului, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe".

Or, în privința litigiilor vizând drepturile salariale ale magistraților, în afara situației circumstanțiate prevăzute la art. 7, Capitolul VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017, legiuitorul nu a instituit alte norme speciale, prin care să atribuie competența de soluționare instanțelor de contencios administrativ, astfel că acestea intră sub jurisdicția muncii.

Potrivit art. 278 alin. (2) din C. muncii, "prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun și acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective", iar conform art. 1 alin. (2), "prezentul cod se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conțin dispoziții specifice derogatorii."

Înalta Curte apreciază că instanța competentă material să soluționeze litigiul de față este instanța specializată în dreptul muncii, raportul juridic dedus judecății intrând în categoria conflictelor de muncă, iar nu a contenciosului administrativ, această calificare fiind dată și de către reclamanți în cuprinsul cererii de chemare în judecată depuse la secția specializată a Tribunalului Mureș.

Pe cale de consecință, sunt aplicabile dispozițiile art. 1, art. 231, art. 278 alin. (2), art. 266, art. 269 din Codul muncii, ultimul coroborat cu art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011, potrivit căruia "conflictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal".

Pentru considerentele expuse și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului Mureș, secția civilă(complet specializat în litigii de muncă și asigurări sociale).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții ZZ., A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY. și pe pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Alba Iulia, Tribunalul Sibiu, Tribunalul Alba, Tribunalul Cluj, Tribunalul Bihor, Tribunalul Sălaj, Tribunalul Timiș, Tribunalul Hunedoara, Curtea de Apel Oradea, Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Public - Parchet Înalta Curte de Casație și Justiție - DNA, Direcția Națională Anticorupție în favoarea Tribunalului Mureș, secția civilă (complet specializat în litigii de muncă și asigurări sociale).

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 martie 2020.

GGC - GV