ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1156/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 17 ianuarie 2017, sub nr. x/2017, reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, în temeiul art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, au solicitat suspendarea executării Ordinului nr. 2794/05.12.2016 emis de Ministrul Finanțelor Publice, până la soluționarea definitivă a cauzei, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin Sentința civilă nr. 2293 din 13 iunie 2017, Curtea de Apel București a respins ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârât și ca nefondată, cererea de suspendare formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

Împotriva sentinței menționate la pct. I.2, au formulat recurs reclamanții A., B. și C., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea cererii de suspendare a executării Ordinului nr. 2794/05.12.2016 emis de Ministrul Finanțelor Publice, așa cum a fost formulată.

Recurenții-reclamanți susțin că instanța de fond a pronunțat o soluție nelegală, ca urmare a interpretării și aplicării greșite a dispozițiilor de drept material incidente în cauză, respectiv dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în ceea ce privește existența unui caz bine justificat și a unei pagube iminente.

În cuprinsul cererii introductive au fost prezentate pe larg motivele pentru care recurenții-reclamanți apreciază că aparența dreptului este în favoarea lor. Recurenții reiau prezentarea acestor motive, invocând în esență fraudarea legii prevăzută de art. 1237 din C. civ. și cauza ilicită a actului administrativ în litigiu, precum și că acesta a fost emis cu încălcarea unor principii fundamentale ale dreptului consacrate atât la nivel european, cât și la nivel național, respectiv principiul securității raporturilor juridice, dreptul la muncă și dreptul la creanță. Toate aceste elemente demonstrează existența cazului bine justificat, iar instanța a reținut greșit că nu ar fi îndeplinită această condiție.

În ceea ce privește neanalizarea condiției pagubei iminente, instanța a pronunțat hotărârea cu greșita interpretare și aplicare a art. 14 și art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, sens în care recurenții-reclamanți au reluat argumentele din cuprinsul cererii de suspendare, menționând faptul că în urma numirii în componența Consiliului de Supraveghere, ar fi trebuit să primească și remunerația cuvenită, dar de care nu au mai beneficiat.

Prin notele scrise depuse la termenul din 6 martie 2019, intimatul-pârât Ministerul Finanțelor Publice a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susținând, în esență, că prima instanță a apreciat corect asupra îndeplinirii celor două condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și prevenirea unei pagube iminente.

Prin rezoluția din 18 octombrie 2018 a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 6 martie 2019, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanți este nefondat.

Criticile formulate de recurenții-reclamanți circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sunt neîntemeiate, sentința pronunțată reflectând aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei.

Recurenții-reclamanți au solicitat, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării Ordinului nr. 2794/5.12.2016, emis de Ministerul Finanțelor Publice, până la soluționarea definitivă a acțiunii în anulare a acestui act administrativ.

Susținerile recurenților potrivit cărora, în cauză, sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, nu pot fi reținute.

Conform dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, cazurile bine justificate reprezintă acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

La modul concret, condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

În acest context, trebuie subliniat faptul că principiul legalității actelor administrative presupune atât ca autoritățile administrative să nu eludeze dispozițiile legale, cât și ca toate deciziile acestora să se întemeieze pe lege. Acest principiu, impune, în egală măsură, ca respectarea acestor exigențe de către autorități să fie în mod efectiv asigurată.

Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare, instanța de judecată nu va cerceta îndeplinirea condițiilor de legalitate a actului administrativ, această obligație revenindu-i instanței învestite cu soluționarea acțiunii în anulare.

Prin urmare, pentru a înlătura, chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actului administrativ, prin suspendarea acestuia, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri doar prin raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate a actului administrativ, instanța având posibilitatea să efectueze numai o examinare sumară a aparenței dreptului.

Analizând prima facie motivele invocate de reclamanți, în mod corect prima instanță a constatat că acestea nu relevă împrejurări legate de starea de fapt sau de drept de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Motivele detaliate prezentate în cererea introductivă și în cererea de recurs nu se pretează analizei sumare care are în loc în procedura referitoare la suspendarea actului administrativ, făcând exclusiv obiectul analizei de legalitate și temeinicie pe fond, specifică acțiunii în anularea actului administrativ.

Contrar susținerii recurenților-reclamanți, prima instanță nu putea aprecia, pe baza probatoriului sumar administrat în fața sa, dacă a existat sau nu o cauză de fraudare a legii și nici să constate că actul administrativ este lovit de nulitate. Rezultă că aspectul de nelegalitate invocat, respectiv fraudarea legii, este o chestiune litigioasă care poate fi tranșată exclusiv în cadrul acțiunii în anulare, pe baza unui probatoriu complex. În ceea ce privește analizarea efectelor actului administrativ contestat în raport de dreptul comunitar sau în raport cu principiile constituționale, se reține că această solicitare a reclamanților implică, de asemenea, o analiză ce antamează fondul, astfel încât și această chestiune poate fi tranșată tot în cadrul acțiunii în anulare.

Totodată, prima instanță a apreciat că nu se mai impune analizarea cerinței pagubei materiale iminente, câtă vreme nu este îndeplinită condiția existenței cazului bine justificat.

La aceeași concluzie ajunge și instanța de control judiciar, având în vedere prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 care impun îndeplinirea cumulativă a celor două condiții, inexistența cazului bine justificat făcând inutilă examinarea criticilor referitoare la abordarea condiției pagubei iminente în sentința atacată.

Prin urmare, prima instanță a făcut o analiză a premiselor suspendării executării actului administrativ și a reținut fondat că nu sunt îndeplinite condițiile cerute de art. 15 din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea efectelor actului administrativ emis de autoritatea pârâtă, până la soluționarea definitivă a acțiunii în anulare a acestui act administrativ.

Pentru considerente expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 din C. proc. civ., constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanții A., B. și C., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții A., B. și C. împotriva Sentinței civile nr. 2293 din 13 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 martie 2019.

GGC - OB