ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 443/2020

Analizând recursul de față, cu aplicarea și a prevederilor art. 499 din C. proc. civ. se rețin următoarele:

Prin cererea înregistrată sub numărul 529/111/2017 pe rolul Tribunalului Bihor, reclamanții A. și B. au chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, sa se dispună: obligarea paratei la plata către reclamantul A. a sumei de 2.000.000 de euro în echivalent în RON la cursul BNR la data plații efective, reprezentând despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a 120 zile de detenție ilegală; obligarea paratei la plata către reclamantul B. a sumei de 2.000.000 de euro în echivalent RON la cursul BNR la data plații efective, reprezentând despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a 120 zile de detenție ilegală; cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 192/C/2017 din 11 decembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Bihor, a fost respinsă acțiunea astfel formulată de reclamanții A. și B..

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții.

Prin Decizia nr. 14A din data de 15 ianuarie 2019, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B..

Împotriva acestei ultime hotărâri au declarat recurs reclamanții apelanți B. și A., fiind invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului se susține în esență că:

Soluția pronunțată de instanța de fond, menținută în apel, este rezultatul denaturării înțelesului vădit lămuritor și neîndoielnic al înscrisurilor doveditoare existente la dosar, fiind dată cu interpretarea eronată a probelor dar și cu aplicarea greșită a legii.

Susțin recurenții că este evident că instanța de apel s-a aflat într-o gravă eroare, când a motivat respingerea apelului prin invocarea faptului că instanța nu este îndrituită să verifice legalitatea măsurilor procesuale luate în cursul judecații penale și să stabilească dacă a avut loc sau nu o încălcare a prevederilor legale sau "a unui RIL".

Se precizează că nu a fost dedusă judecații vreo măsură procesuală luată în cursul unei judecați, ci s-a dedus judecații o hotărâre dată cu nesocotirea legii, în pofida cererii exprese.

Motivarea instanțelor de fond și de apel s-a sprijinit exclusiv pe ipotezele prevăzute de art. 96 din Legea nr. 303/2004, deși situația litigioasa nu se circumscrie ipotezelor descrise în această prevedere legală.

Astfel, motivarea ca trebuia anterior stabilită, printr-o hotărâre definitiva, răspunderea penală sau disciplinara, după caz, a judecătorului nu se aplica prezentei cauze întrucât eroarea judiciară provine dintr-un proces penal.

Precizează recurenții că și-au întemeiat acțiunea pe prevederile art. 1349 și art. 1391 C. civ., Legea nr. 302/2004, art. 21, art. 23 și art. 52 din Constituția României, art. 5 parag. 5, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 3 din Protocolul nr. 7 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Ca atare, consideră că în mod greșit instanțele au apreciat ca hotărârea judecătoreasca nu se poate constitui în fapta ilicita întrucât prin cercetarea acesteia s-ar aduce atingere puterii lucrului judecat.

Faptele ilicite sunt conduite ale omului prin care se încalcă normele imperative ale dreptului, săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice împotriva autorului lor, efecte care însă se produc în puterea legii. În alți termeni, prin fapta ilicită se înțelege acțiunea sau inacțiunea contrară legii care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane.

Termenul de ilicit, prin el însuși, evocă ideea de comportare interzisă sau contrară unei norme juridice imperative.

Având în vedere temeiurile de drept invocate, împrejurarea că obligația statului de a repara prejudiciile cauzate prin erori judiciare este stabilită atât prin art. 52 alin. (3) din Constituție cât și prin convențiile și tratatele la care România este parte, precum și faptul că nu se încadrează în ipotezele prevăzute prin Legea nr. 303/2004, prezenta cauză se circumscrie prevederilor art. 1349 și art. 1391 privind răspunderea civilă delictuală.

Precizează recurenții că, în speță, prin respingerea cererii privind recunoașterea pe cale incidentală a hotărârii penale străine și a transmiterii de către autoritățile judiciare străine a actelor de procedură privind executarea pedepselor precum și calificarea juridică a faptelor, prin pronunțarea Deciziei penale nr. 132/A/2015 în Dosarul nr. x/2014 s-au încălcat prevederile Legii nr. 302/2004, în pofida statuărilor făcute de Înalta Curte de Casație și Justiție prin RIL din 15 noiembrie 2010 (Decizia nr. 9/2010) privind interpretarea dispozițiilor art. 119 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, cu modificările și completările ulterioare, referitoare la înțelesul sintagmei "proces penal în curs" în cadrul căruia se poate realiza recunoașterea, pe cale incidentala, a unei hotărâri penale străine.

Astfel, subliniază recurenții că, prin interpretarea eronată a prevederilor legale și nesocotirea RIL-ului invocat, instanța penală de control judiciar nu a procedat la recunoașterea pe cale incidentală a hotărârii penale străine și la contopirea pedepselor, rezultatul direct fiind deținerea ilegală a recurenților cu 120 de zile în plus; dacă se are în vedere vocația la liberarea condiționată, durata totală petrecută ilegal în detenție ar fi de 190 zile.

Consideră recurenții că este evident, în acest context, că deținerea lor a fost ilegală timp de cel puțin 120 zile, caz în care au dreptul la repararea prejudiciului moral suferit.

Se mai arată că recursul de față trebuie admis și având în vedere prevederile art. 3 din Noul C. proc. civ., temeiuri de drept care dau aplicare prioritară tratatelor internaționale privitoare la drepturile omului (în speța CEDO), precum și a art. 5 din noul C. proc. civ.

În acest context, se precizează că termenii « legal » și « potrivit căilor legale » care figurează la art. 5 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului se referă în principal la legislația națională și consacră obligația de a respecta normele de fond precum și cele de procedură.

Art. 5 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului cere, în plus, conformitatea oricărei privări de libertate cu scopul acestui articol: protejarea individului împotriva arbitrarului (Amuur împotriva Franței, Hotărârea din 25 iunie 1996, Scott împotriva Spaniei, Hotărârea din data de 18 decembrie 1996).

Prin urmare, orice hotărâre luată de instanțele interne în sfera de aplicare a art. 5 CEDO trebuie să fie conformă cu cerințele procedurale și de fond fixate printr-o lege preexistentă.

Instanțelor le revine sarcina de a interpreta și de a aplica dreptul intern potrivit art. 5 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar nerespectarea dreptului intern implica încălcarea Convenției (Assanidze împotriva Georgiei [GC], nr. 71503/01, paragraful 171).

Afirmă recurenții că, în prezent, nu există niciun act de procedură valabil și în ființă care să justifice perioada de detenție pe care a executat-o între data de 28 septembrie 2015 și data de 26 ianuarie 2016.

Nu a fost depusă întâmpinare la recursul astfel formulat.

Prin încheierea de pronunțată la data de 21 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus, în condițiile art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., admiterea în principiu a recursului.

Analizând recursul în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate de recurenți și de prevederile art. 488 din C. proc. civ., se rețin următoarele:

Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărui trăsătură esențială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume aceea că permite realizarea unui control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate (a deciziei atacate pe această cale) care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1 - 8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Pe de altă parte, este necesar a fi amintit principiul legalității căilor de atac, astfel cum este consacrat prin dispozițiile art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., normă conform căreia "hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei".

În lumina exigențelor care rezidă din menționatele reglementări legale imperative, instanța de recurs nu poate analiza aspecte pe care părțile ce promovează această cale de atac înțeleg să le invoce cu depășirea limitelor în care este permis controlul judiciar, respectiv acele critici care tind a reliefa greșita interpretare a probelor sau lipsa de temeinicie a judecății realizate de instanța ierarhic inferioară

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot fi forma suportul unei analize, în această etapă procesuală, criticile expuse de recurenți cu privire la modul în care instanța de apel a analizat probele (înscrisurile) și cele referitoare la situația de fapt stabilită în urma acestei analize a probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare.

Se constată că recurenții au invocat incidența în cauză a motivului de nelegalitate reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., normă care se referă la situația "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

Acest caz de casare are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera și spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.

În condițiile în care legiuitorul, prin art. 264 alin. (2) din C. proc. civ., lasă la libera apreciere a judecătorului evaluarea probelor și stabilirea, pe baza lor, a situației de fapt deduse judecății, nu există temei spre a se reține că modalitatea în care, prin decizia recurată, au fost interpretate înscrisurile administrate ca mijloace de probă ar fi de natură a evidenția o încălcare sau aplicare greșită a legii, în sensul prevederilor art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

Se cuvine a fi observat că, deși au susținut că instanța de apel a realizat o denaturare a înțelesului "vădit lămuritor și neîndoielnic al înscrisurilor doveditoare existente la dosar", cu consecințe în planul unei aplicări greșite a legii, recurenții nu au identificat norma de drept material pe care o consideră astfel aplicată, ci se limitează la a face o afirmație cu caracter abstract sub acest aspect.

Or, o astfel de afirmație critică nu poate fi privită decât ca una ce are un caracter pur formal, absența din conținutul acesteia a oricărei indicații referitoare la norma de drept material pretins încălcată fiind de natură a lipsi de fundament o analiză referitoare la vicii de nelegalitate de natura celor care atrag incidența cazului de casare invocat.

Este vădit nefondată critica referitoare la faptul că instanța de apel s-ar fi aflat într-o gravă eroare prin aprecierea în sensul că nu este îndrituită să verifice legalitatea măsurilor procesuale luate în cursul judecății penale, spre a stabili dacă a avut sau nu a avut loc o încălcare a prevederilor legale sau a unei decizii pronunțate în procedura recursului în interesul legii (RIL). Această aprecierea a instanței este expresia unei judicioase evaluări a forței probante a hotărârii judecătorești definitive, unui asemenea act jurisdicțional fiindu-i asociată prezumția de adevăr și incontestabilitate care derivă din autoritatea de lucru judecat cu care este înzestrată.

Având caracter definitiv, hotărârea judecătorească pronunțată de instanța penală este prezumată a fi legală, iar această prezumție are caracter absolut astfel că, de principiu, ea nu poate fi răsturnată prin dovezi contrare.

Ca atare, nu era posibil a se stabili în cadrul procesului civil pendinte, pe baza unei analize a ansamblului probelor invocate și administrate de recurenții reclamanți, că ar reprezenta "faptă ilicită" statuarea care se regăsește în hotărârea definitivă prin care instanța penală a decis că nu este posibilă recunoașterea pe cale incidentală, direct în etapa apelului, a hotărârii de condamnare pronunțată într-un alt stat, spre a se contopi pedeapsa aplicată prin respectiva hotărâre străină cu pedeapsa stabilită în procesul ce s-a desfășurat în România.

O analiză în urma căreia s-ar stabili că hotărârea instanței penale conținând respectiva statuare ar constitui o "faptă ilicită", cum propun recurenții reclamanți, ar fi contrară și principiului legalității căilor de atac, principiu care impune ca statuarea asupra viciilor de nelegalitate sau de netemeinicie a hotărârilor judecătorești să se realizeze numai în cadrul căilor de atac permise de legea procesuală care a guvernat procesul în care ele au fost pronunțate.

Acest principiu este unul de rang constituțional, art. 129 din Constituția României stabilind că "Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii."

În legea procesual civilă, același principiu își găsește expresie în prevederile art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., normă având următorul conținut:

"Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei."

Pe de altă parte, este necesar a fi observat că legea procesual penală transpune același principiu al legalității în art. 1 din C. proc. pen., care prevede că:

"(1) Normele de procedură penală reglementează desfășurarea procesului penal și a altor proceduri judiciare în legătură cu o cauză penală.

(2) Normele de procedură penală urmăresc asigurarea exercitării eficiente a atribuțiilor organelor judiciare cu garantarea drepturilor părților și ale celorlalți participanți în procesul penal astfel încât să fie respectate prevederile Constituției, ale tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, ale celorlalte reglementări ale Uniunii Europene în materie procesual penală, precum și ale pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte."

În condițiile în care recurenții reclamanți și-au fundamentat pretențiile din prezentul litigiu civil pe argumentul că hotărârea instanței penale ar conține o soluție greșită în ce privește o cerere pe care ei au formulat-o în procesul penal - aceea de recunoaștere a hotărârii penale străine pe cale incidentală și de contopire a pedepselor în urma parcurgerii celor două procese penale -, greșeala imputată instanței penale române fiind reprezentată de eronata aplicare a prevederilor Legii nr. 302/2004 și de ignorarea dezlegărilor (cu caracter obligatoriu) date printr-o decizie pronunțată în procedura recursului în interesul legii, o constatare în sensul solicitat de reclamanți nu s-ar fi putut realiza decât în măsura în care s-ar stabilit că hotărârea penală este nelegală sub acest aspect. O asemenea constatare ar fi echivalat, însă, cu un realizarea de către instanța civilă a unui control judiciar cu privire la judecata făcută de instanța penală, ceea ce ar fi fost de natură să înfrângă nu numai autoritatea de lucru judecat de care se bucură hotărârea penală definitivă, ci și principiul legalității căilor de atac - dat fiind faptul că nu există vreo dispoziție legală prin care să se permită instanței civile să procedeze la reevaluarea unor aspecte ce țin de soluționarea cauzelor penale, iar regula instituită prin art. 1 din C. proc. pen. este aceea că orice procedură judiciară în legătură cu o cauză penală este supusă normelor de procedură penală.

Susținerea recurenților în sensul că instanța de apel ar fi reținut greșit că s-a dedus judecății "vreo măsură procesuală luată în cursul unei judecăți", în pofida faptului că ei au dedus judecății "o hotărâre dată cu nesocotirea legii în pofida cererii noastre exprese" este nu numai nefondată, dar și contradictorie.

Atâta vreme cât și-au întemeiat pretențiile ("dedus judecății") prin argumentul existenței unor statuări jurisdicționale pe care le consideră nelegale (statuări care se regăsesc în cuprinsul hotărârii judecătorești), este neechivoc faptul că recurenții reclamanți au contestat o judecată pe care instanța penală a realizat-o prin respectiva hotărâre, și anume soluția ce a fost dată cererii de recunoaștere a unei precedente hotărâri judecătorești pronunțate de o instanță străină și de contopire a pedepselor. Or, împrejurarea că în decizia recurată s-a folosit denumirea de "măsură procesuală" în privința părții din hotărârea penală la care părțile s-au raportat în modalitatea arătată nu poate ilustra un viciu de nelegalitate a deciziei care face obiectul controlului judiciar pendinte, respectiva denumire fiind în mod neechivoc folosită ca un echivalent al celor de statuare ori hotărâre (în sensul de rezultat al judecății asupra unei anumite chestiuni litigioase, dintre mai multe astfel de chestiuni din cadrul procesului).

Înalta Curte notează că, potrivit prevederilor art. 483 alin. (1) din C. proc. civ., obiectul recursului îl constituie hotărârea pronunțată în apel. Ca atare, se constată că excedează cadrului procesual al acestei căi de atac o analiză a hotărârii pronunțate în primă instanță, criticile formulate de recurenți relativ la motivele avute în vedere de instanța de fond fiind incompatibile cu exigențele impuse de norma procesuală menționată.

În ce privește critica prin care se susține că motivarea soluției adoptate de instanța de apel s-ar sprijini exclusiv pe ipotezele prevăzute de art. 96 din Legea nr. 303/2004 - ipoteze despre care se subliniază că nu au fost invocate în speță -, se constată că este vădit nefondată, din simpla lecturare a considerentelor deciziei supuse controlului judiciar reieșind că instanța a analizat pricina prin raportare la condițiile răspunderii civile delictuale, corespunzător coordonatelor în care a fost învestită prin cererile formulate în cursul procesului de părțile reclamante.

Astfel, prin decizia recurată s-a reținut: că reclamanții au solicitat despăgubiri morale invocând prevederile art. 1349 (cu titlul marginal "Răspunderea delictuală") și art. 1391(cu titlul marginal "Repararea prejudiciului nepatrimonial") din C. civ., Legii nr. 302/2004 (privind cooperarea judiciară internațională în materie penală), art. 21, 23 și 52 din Constituția României, art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 3 din Protocolul nr. 7 al Convenției Europene a Drepturilor Omului; că cererea întemeiată pe răspunderea civilă delictuală a fost corect respinsă pentru că nu sunt îndeplinite condițiile acestui tip de răspundere civilă; că răspunderea statului pentru îndeplinirea actului de justiție - ca efect al calității statului de garant al legalității activității judiciare - nu poate opera decât în măsura în care se reține o faptă ilicită în sarcina acestuia, raportat la prevederile art. 1349 și 1357 C. civ.; că, în speță, nu se poate reține existența unei fapte ilicite pentru că pronunțarea de către instanța penală (în apel) a unei hotărâri judecătorești nu reprezintă o astfel de faptă în condițiile în care activitatea de judecată și de pronunțare a unei hotărâri judecătorești constituie activități prevăzute de lege și date în competența instanțelor de judecată; că nu pot fi analizate criticile aduse de reclamanți hotărârii penale pentru că s-ar aduce atingere autorității de lucru judecat și principiului legalității căilor de atac; că sunt nefondate susținerile părților în sensul că ar fi confirmat caracterul ilicit al hotărârii penale criticate prin sentința penală prin care s-a dispus ulterior recunoașterea pedepselor aplicate în Italia și contopirea acestora cu pedeapsa aplicată de instanțele române.

Din perspectiva argumentelor fundamentate de reclamanți pe prevederile art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, instanța de apel a reținut: că reclamanții-recurenți au plasați în stare de detenție, la data de 18 februarie 2015, în baza mandatelor de executare a pedepsei care au fost emise în baza unei hotărâri judecătorești devenită definitivă prin Decizia penală nr. 132/2015 a Curții de apel Oradea; că aceste mandate de executare a pedepsei au fost anulate abia prin Sentința penală nr. 7/2016 pronunțată de Tribunalul Bihor (ca urmare a faptului s-au recunoscut pedepsele la care reclamanții au fost condamnați de instanțele din Italia și au fost contopite respectivele pedepse cu cele aplicate prin Sentința penală nr. 335/2014 a Tribunalului Bihor definitivă prin Decizia nr. 132/2015 a Curții de apel Oradea); că la data rămânerii definitive a sentinței prin care s-a dispus contopirea au fost emise noi Mandate de executare a pedepsei închisorii - cu nr. x/2016 și nr. x/2016; că reclamanții au fost puși în liberate în aceeași zi în care au fost emise noile mandate de executare. Raportat la aceste elemente de fapt, a reținut instanța că rezultă legala deținere a reclamanților în perioada în care ei s-au aflat în stare de detenție, legalitate dată de existența mandatelor de executare ce nu fuseseră anulate în aceeași perioadă.

Astfel, este lipsit de echivoc faptul că analiza instanței de apel a fost una circumscrisă tezei angajării răspunderii civile delictuale, corespunzător temeiurilor de fapt și de drept invocate de reclamanți, iar nu tezei răspunderii statului pentru erori judiciare posibil a reclamate în temeiul reglementării speciale care se regăsește în art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.

Înalta Curte constată că, deși afirmă că instanța de apel a apreciat greșit că hotărârea judecătorească "nu se poate constitui într-o faptă ilicită întrucât prin cercetarea acesteia s-ar aduce atingere puterii de lucru judecat", recurenții nu evidențiază un criteriu legal concret de natură a evidenția greșeala astfel imputată instanței.

În acest context al analizei trebuie subliniată corelația necesară între conceptul de autoritate de lucru judecat și principiul securității raporturilor juridice, corelație care a fost constant evidențiată în jurisprudența Curții europene a Drepturilor Omului. S-a reținut, sub acest aspect, că dreptul la judecarea într-un mod echitabil de către o instanță, așa cum este garantat de art. 6 parag. 1 al Convenției, trebuie interpretat prin prisma dispozițiilor Preambulului Convenției care, în partea sa relevantă, declară preeminența dreptului o parte a moștenirii comune a statelor contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care cere ca nici o parte să nu aibă dreptul să solicite revizuirea unei hotărâri irevocabile și obligatorii doar cu scopul de a obține o reexaminare și o nouă determinare a cauzei (Ryabykh v. Russia, nr. 52854/99).

De asemenea, s-a statuat în sensul că instanțele sunt obligate să țină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea în discuție a situației soluționate definitiv prin alte hotărâri constituind o încălcare a art. 6 §1 din Convenție.

Or, analiza realizată în speță de instanța de apel, și aprecierea în sensul că nu este posibil a se realiza o evaluare a legalității deciziei definitive pronunțate de instanța penală corespund întru-totul exigențelor (menționate) de a fi respectată autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale și de a nu se aduce atingere securității raporturilor juridice prin repunerea în discuție a chestiunilor tranșate în cadrul procedurii penale.

Este de remarcat, în acest punct al analizei, că statuarea instanței penale - pe care recurenții o consideră ca fiind o faptă ilicită - se regăsește într-o hotărâre judecătorească, iar o astfel de hotărâre este un act prin care "justiția se realizează" în sensul art. 126 din Constituție, având astfel natura juridică de act juridic; ea reprezintă dispoziția unei instanțe judecătorești, reflectând o manifestare de voință exprimată în scopul de a produce consecințe juridice. În consecință, respectiva hotărâre judecătorească nu poate fi calificată drept fapt juridic cu caracter ilicit.

Evocarea definiției faptei ilicite - făcută prin motivele de recurs - este lipsită de relevanță în evaluarea legalității deciziei supuse prezentului control judiciar, pentru că nu este de natură a evidenția, prin ea însăși, vreun aspect de nelegalitate a judecății realizate de instanța de apel.

Pentru considerentele expuse în precedent cu privire la imposibilitatea realizării, în cadrul prezentului litigiu civil, a unei evaluări relative la nelegalitatea oricărei judecăți din conținutul hotărârii penale (Decizia nr. 132/A/2015 a Curții de apel Oradea), Înalta Curte nu poate proceda la analiza criticilor prin care recurenții evocă faptul că prin respectiva decizie s-ar fi încălcat prevederi ale Legii nr. 302/2004 și s-ar fi nesocotit dezlegări date prin Decizia nr. 9/2010 pronunțată de instanța supremă în procedura recursului în interesul legii.

Susținerea potrivit căreia recursul pendinte ar trebui admis față de prevederile art. 3 din C. proc. civ. - normă conform căreia "(1)În materiile reglementate de prezentul cod, dispozițiile privind drepturile și libertățile persoanelor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Constituția, Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și prezentul cod, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care prezentul cod conține dispoziții mai favorabile." - este vădit nefondată atâta vreme cât prin aceasta nu s-a concretizat existența unui conflict între reglementări determinate, apartenente unor pacte sau tratate la care România este parte și legea națională de procedură civilă aplicată în cauză.

În ce privește pretinsa incidență a art. 5 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, trebuie constatat că instanța de apel a evaluat chiar fondul pretențiilor reclamanților prin raportare la această reglementare - fiind astfel tratată ca o normă de drept substanțial care avea aptitudinea de a constitui un temei distinct pentru angajarea răspunderii civile a pârâtului -, dar a reținut caracterul neîntemeiat al respectivelor pretenții pentru considerentul că starea de detenție a acestora nu a fost lipsită de temei legal, temeiul respectivei stări fiind reprezentat de mandatele valide de executare a pedepsei închisorii aplicată prin Sentința penală nr. 335/2014 a Tribunalului Bihor definitivă prin Decizia nr. 132/2015 a Curții de apel Oradea, iar ei au fost puși în libertate chiar la data la care au fost emise noi mandate în baza unei ulterioare hotărâri judecătorești definitive prin care s-a dispus contopirea pedepsei respective cu o alta anterior aplicată și executată în Italia.

Existența mandatelor de executare a pedepsei, valabile pe întreaga perioadă în care recurenții au stat în închisoare, și împrejurarea că respectivele mandate au ca fundament hotărâri judecătorești definitive care nu au fost invalidate printr-o soluție de reformare sau de retractare adoptată în condițiile permise de legea procedurală penală, constituie elemente care impuneau - în cadrul prezentului litigiu civil - concluzia caracterului legal al detenției, astfel că nu se putea reține incidența dispozițiilor invocate ale art. 5 din Convenție spre a se stabili existența unui fapte ilicite generatoare a răspunderii civile delictuale a Statului pârât.

Afirmația recurenților în sensul că "actualmente nu există nici un act de procedură valabil și în ființă care să justifice perioada de detenție pe care am executat-o între data de 28 septembrie 2015 și data de 26 ianuarie 2016" tinde a nega situația de fapt pe care instanța de apel de apel a stabilit-o - potrivit competențelor sale - pe baza analizei probelor. Or, în etapa recursului nu este posibilă o reevaluare a probelor și a situației de fapt stabilite pe baza lor, astfel încât analiza realizată de instanța de recurs trebuie să se raporteze la situația de fapt stabilită prin decizia supusă controlului judiciar. Ca atare, nu pot fi analizate aceste ultime susțineri prin care se urmărește infirmarea situației de fapt stabilite prin decizia recurată.

Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor pe care recurenții le-au formulat la adresa judecății realizate de instanța de apel, aceste critici nefiind de natură a justifica reținerea cazului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Pe cale de consecință, în conformitate cu prevederile art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va dispune respingerea, ca nefondat, a recursului astfel susținut.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva Deciziei nr. 14A din data de 15 ianuarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 februarie 2020.

GGC - LM